Spiritul plebeu faţă cu reacţiunea sau Mircea Mihaieş despre Craii de Curtea Veche

După ce am aflat de existenţa articolului lui Mircea Mihăieş – “Care e cea mai proastă carte românească ? “, am hotărât să îl citesc “în uşor” – imposibilă lucrare (mă refer la partea cu uşorul), căci de la un cap la altul am găsit doar spume furioase, acuze injuste şi noroi aruncat absolut în mod gratuit.
O să încerc să o iau sistematic.

1. Articolul porneşte de la o întrebare cu răspuns deja stabilit (tribunalele sovietice plecau si ele de la o hotărâre, iar procesul nu era altceva decât împrejurarea pronunţării ei) “Care e cea mai proastă carte românească ? ” – răspuns: Craii de Curtea Veche.
Încă de la început M.M îşi trădează profilul intelectual – înghiţitor de idei de-a gata. După ce recunoaşte că în perioada adolescenţei a luat de bune aprecierile unor mari critici, susţine că la o lectură ulterioară/matură găseşte romanul pus sub acuzare demn de toată jena (“o catastrofă”). Adică a gândit singur abia după ce luase de bune aprecierile altora (e adevărat faimoşi). Din câte ştiu eu adolescenţa este vârsta negării, a orgoliului şi infatuării, de aceea (în mod normal) nu ar fi trebuit să deschidă o carte de critică, ci doar să citească romanul (eu cel puţin îmi amintesc că la acea vârstă consideram că singura legătură posibilă era între mine şi autor, nici nu concepeam să iau în considerare ce a zis unul şi altul – acum o mai fac, îmbătrânesc).

2. Zică-se nu îl deranjează tema, structura sau ideologia (existenţa ultimelor o pune sub semnul întrebării), eu cred că DA şi aici stă răspunsul la mirarea mea iniţială faţa de acest articol plin de atâtea injurii. Singur se recunoaşte un “spirit plebeu” (într-o notă ironică faţă de”prostioarele cu pampon” ale lui Mateiu Caragiale), or tocmai aici e problema. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu un “spirit plebeu” prin care mărşăluieşte zomotos cohorta de propagandisti / agitatori veniti din Rusia roşie (în frunte cu sinistra Ana Pauker). Doar aceştia ar fi putut avea o asemenea reacţie viscerala faţă de Mateiu Caragiale; întreg articolul este dominat de complexul de inferioritate şi de furia animalică a brutelor în faţa unui model uman evoluat si sfidător. Starea de spirit a autorului articolului s-ar încadra foarte bine în atmosfera anilor 20 din Rusia, de după războiul civil (ce păcat că au pierdut albii), sau în cea din Romania din perioada marii colectivizări. Mateiu Caragiale, poate are un anumit bovarism pompos şi anacronic (chiar şi pt. vremea sa), însă e dominat de ideea mareţiei, pe când M.M. nu numai ca a ramas cu 50-60 de ani în urmă, dar îi şi place să se scalde în cele mai grobiene fixaţii ale ideologiei comuniste.

3. Marota sincronismului lipsa structurii şi obsesia comparaţiilor : a) cartea a fost scrisă tardiv, decadentismul era deja ofilit la momenul apariţiei – în primul rând decadentismul ,prin definiţie, se vrea o filosofie în răspăr, împotriva timpurilor, apoi să judeci valoarea unei cărţi după anul apariţiei …. Obsesia sincronizării este găunoasă de la bun început – o mare cultură nu se sincronizează după alţii ci naşte ea curente şi idei pe care le impune în cultura universală ; b) Mateiu Caragiale, zică-se, nu poate fi pus lângă clasicii Barbey d’Aurevilly  sau Villiers de l’Isle Adam, nu mă pot pronunţa, dar cred că nu ar roşi într-o asemenea companie ; c) lipsa structurii – cu alte cuvinte MM simte nevoia unei introduceri, a unei intrigi, a unui punct culminant şi a unui final clar, totul încadrat cuminte în capitole numerotate. Păi tocmai aici stă modernitatea Crailor – structura secretă ce trebuie descoperită, idee susţinută de Negoiţescu, pe care M.M se declară incapabil a o înţelege.

4. Cea mai mare nemulţumire – “nivelul deplorabil al scriiturii” Mateiu ar fi total lispsit de talent şi de stil, iar scriitura sa s-ar situa undeva mai jos de cea a unui banal agiamiu.  Aici nu are rost să intru în detalii, argumentele sunt subţiri şi în tot cazul rău-voitoare. Reţin amuzat doar că, după M.M., singurul personaj reuşit/credibil ar fi Pirgu – evident cine altul, restul personajelor sunt mult prea îndepărtate de orizontul autorului articolului.

Concluzie: cred că barbarii când au intrat pentru prima dată în Roma sau turcii când au năvălit în Constantinopole erau animaţi de “sentimente” şi de o stare spirituală asemănătoare cu cea a lui Mircea Mihăieş confruntat cu personalitatea şi opera lui Mateiu Caragiale (mai exact încercau să distrugă tot ce se afla peste nivelul lor de dezvoltare şi înţelegere, frustraţi de conştiinta diferentei uriaşe între ei şi cetatea pe care tocmai o cuceriseră).

P.S. Şi eu am o listă (destul de lungă din păcate) a cărţilor proase din literatura noastră – în genere cam 50% din operele cu care am fost chinuiti la orele de română ( La vulturi, numeroasele romane ale “ceahlăului literaturii române” ş.a.).

Marguerite Yourcenar – Piatra filozofală

În urmă cu multi ani am citit Memoriile lui Hadrian, mi-a plăcut peste poate; deşi pentru unii ar fi o blasfemie, eu am aşezat acest roman în rând cu marii ruşi. După terminarea facultăţii m-am apucat de Piatra filozofală, dar nu am reuşit să sparg pojghiţa primelor 50 de pagini, m-am înfundat în nişte relaţii de familie încâlcite al căror rost nu îl înţelegeam – până la urmă ce mă interesa pe mine care şi cu cine prin famila numeroasă a personajului central ? Doar la final am găsit tâlcul. Într-o perioadă de relativă acalmie, m-am hotărât să o reiau şi să o termin, chiar de-ar fi să mă plictisesc cumplit între rudele lui Zénon (filosoful chimic).

După cele 50 de pagini de unchi şi mătuşi, am reuşit să ies la liman, începea să devină interesant. Personajul nostru (Zénon) este un om de ştiinţă de pe la 1600 prins în căutarea luminării. Ar fi mult prea complicat să povestesc romanul aşa că o să mă rezum doar la câteva aspecte.

În primul rând Marguerite Yourcenar a dovedit, aşa cum afăcut-o şi în Memoriile lui Hadrian, că are un talent fantastic în a crea personaje aproape reale într-un context istoric mustind de viaţă. Autoarea recunoaşte că atât Hadrian, cât şi Zénon au avut provocările lor. Primul, fiind un personaj cunoscut al istoriei Romei antice, trebuia construit astfel încât personalitatea, gândurile şi acţiunile sale să se potrivească cu realitatea (aşa cum o cunoaştem noi), iar al doilea trebuia construit ex nihilo, iar pentru amândoi a urmărit obsedant să îi facă să trăiască.
În al doilea rând contextul istoric este surprins aşa cum numai un maestru o poate face – de la marile evenimente şi concepţiile ce dominau acei ani, până la meşteşugari şi servitori.

În Zenon am găsit multe puncte comune cu biografia lui Paracelsus (un mare medic şi alchimist), autoarea recunoaşte că s-a inspirat atât din viaţa lui Paracelsus, cât şi din cea a altor alchimisti ai vremii. Numele lui Paracelsus apare de câteva ori, Zénon fiind cu vreo 20-30 de ani mai tânăr decât acesta, nu de multe ori personajul fictiv îl invocă pentru a-l corecta în anumite erori mai mult sau mai puţin închipuite.
Umbând prin întrega lume cunoscută în căutarea unor frânturi veritabile de cunoaştere, Zénon respectă tradiţia alchimiştilor din acea perioadă, tot timpul pe drum spre o oază de ştiinţă, lăsând în urmă vreun oraş în care i se pregătea arestarea.

Biserica este bine portetizată – o instituţie osificată, mult prea interesată de puterea lumească, cu doctrine şi idei aproape total opuse învăţăturilor Bibliei. Portretul Bisericii mediavale m-a dus cu gândul la Biserica ortodoxă română din zilele noastre, dacă în trecut s-a ferit de nenorocirile comise de Biserica catolică, acum se pare că vrea să recupereze. În anii 2000 când catolicii fac eforturi să ţină pasul cu societatea, să fie aproape de oameni şi să se căiască pentru erorile/ororile trecutului, ai noştrii sunt interesaţi de construirea inutilă şi în ciuda voinţei populaţiei (presupuşii enoriaşi) a unor imobile (căci lăcaşe de cult nu le pot zice, nu de alta, dar bca-ul şi termopanele parcă nu cadrează) prin parcări, maidane şi parcuri (ce ne trebuie copaci, dacă avem mândreţe de clopotniţă?). În rest scumpii părinţi îşi iau masterate pe copiat, de parcă Dumnezeu i-ar întreba de diplome, parcă îl şi văd pe Sfântul Petru la uşa Raiului numărând licenţe, diplome de tot felul şi certificate de competenţă.

Dar să mă reîntorc la roman – Zénon ajunge să fie condamnat la moarte, acuzat de tot felul de năzbâtii (vrăjitorie, spiritism, blasfemie, instigare la revolte şi sprijinire a duşmanilor ordinii sociale), majoritatea capetelor de acuzare sunt de-a dreptul hilare (dar pe la 1600 erau cât se poate de grave), iar cele adevărate nu reprezintă decât urmările pe care nişte fapte bune le pot implica. Zénon se sinucide în puşcărie pentru a evita execuţia, folosindu-se de o lamă inteligent ascunsă într-un penar (în condiţiile în care el a fost căutat, având în vedere calitatea sa de medic si de alchimist, de pilule şi sticluţe cu otravă). Sinuciderea nu are ca scop evitarea unei execuţii publice, ci exerecitarea liberului arbitru până în ultimul moment. În aşteptarea morţii Zenon are un ultim monolog (pe parcursul romanului mai sunt cateva monologuri filosofice) în care caută să desluşească misterul vieţii şi al cunoaşterii. Gândurile i se amestecă până la topire şi evaporare, iar ultima propoziţie a romanului este : « Mai atdânc decât atât nu se poate pătrunde în sfârşitul lui Zénon ».

Chişinău – aprilie 2009

Pentru moment nu mai pot scrie pe blog, însă evenimentele de la Chişinău nu puteau să mă lase indiferent.

Nu mai sunt multe de zis şi cel puţin mie lucrurile îmi par limpezi.

Asemănarea cu decembrie 89 şi Piaţa Universităţii sunt evidente. Atunci romanii au luptat împotriva comunismului şi a dictaturii. Din păcate ce se întâmplă acum la Chişinău parcă seamănă mai mult cu Piaţa universităţii decât cu 89.

În 89 Revoluţia era susţinută (asta ca să nu zic provocată) atât de eşalonul doi cât şi de marile puteri. Din perspectiva celor care ştiau ce trebuie să se întâmple nu se poate vorbi de revoluţie, însă pentru restul românilor a fost o revoluţie adevărată. În 89 aveam în jur de 10 ani, am trăit cu sufletul la gură evenimentele; în anii de dinaintea revoluţiei îmi imaginam cum ar putea fi Ceauşescu „îndepărtat” (mai exact împreună cu alţi doi-trei copii construiam, şuşotind, scenarii fantasmagorice şi visam la ce minunat ar fi să găsim în rafturile magazinelor acele lucruri, coborâte parcă din rai, pe care le vedeam prin revistele colorate, traficate din ţările capitaliste şi corupte). Faţă de Revoluţia din decembrie, Piaţa Universităţii nu a mai avut susţinere internaţională, cred că puterile occidentale au reacţionat atunci, aşa cum o fac şi acum faţă de evenimentele de la Chişinău – capul în nisip. Şi cum ar putea să procedeze altfel? Rusia este puternică acum din toate punctele de vedere, dacă ne gândim doar la criza gazelor din iarnă, am avea deja un răspuns mai mult decât suficient. Apoi Moldova este un stat tampon între domeniile Maicii Rusia şi occident.

Mai sunt şi alte împrejurări care diferenţiază Revoluţia din 89 faţă de ce se petrece în aceste zile la Chişinău – numărul participanţilor nu a atins acea masă critică pentru a constitui o revoluţie imposibil de oprit de către autorităţi. În 89, numărul mare al participanţilor şi conştiinţa faptului că eşecul ar fi fost egal cu puşcăria sau glonţul, au făcut ca revoluţia să fie de neoprit, iar o schimbare de putere cu păstrarea statului comunist o imposibilitate. Încet, încet, pe calea lungă şi întortocheată a “democraţiei originale” am ajuns în 96, când s-a produs o schimbare chinuită. În ciuda RATĂRILOR URIAŞE ale lui Constantinescu şi ale CDR, România a ieşit din îngheţarea în care se afla.

Revoluţia de la Chişinău se stinge datorită numărului insuficient al participanţilor, lipsei sprijinului occidental, poziţiei unei Rusii puternice, regimului Voronin care o scaldă între autoritarism şi o democraţie de faţadă. Nu în ultimul rând chiar partidele politice din opoziţie au preferat nişte negocieri suspecte (mirosind puţin a trădare); în lipsa liderilor, manifestanţii au rămas dezorientaţi.

Eu sper ca revoluţia de la Chişinău să fie doar un pas al unei stabile şi solide mişcări spre democraţie în Rep. Moldova, iar în viitor să se realizeze mult dorita revenire a Basarabiei la patria mamă.

Thomas A. Sebeok – Semnele: o introducere în semiotică

De ceva vreme am neglijat să mai scriu pe blog, începutul de an în plină criză, depresia generală şi o muncă abstractă şi uscată de care se pare că nu am scăpat (deşi am încercat să o evit) m-au împiedicat şi se pare că o vor face şi de acum încolo.

Sterilitatea activităţii prezente (şi viitoare) m-a dus cu gândul la o carte citită în urmă cu ceva vreme. După facultate am încercat să mă spăl de scoarţa întărită ce se depusese pe creier, aşa că am abordat diverse lecturi exotice, printre care şi Thomas A. Sebeok – Semnele: o introducere în semiotică. Pentru absolvenţii de litere cuvântul semiotică trimite, de regulă, către o materie aridă, pe care au înghiţit-o cu noduri, dar pentru mine a fost o revelaţie.

Este oarecum ciudat să mă apuc acum să intru în tot felul de detalii, care nu ar interesa pe nimeni, dar la fel de ciudată ar fi o postare fără substanţă despre o copertă albastră şi un titlu (trebuie să recunosc îmi place cum au realizat coperta şi paralela între spiralele cochiliei şi semiotică).

În genere semiotica poate fi definită ca ştiinţă a semnelor. Semnele permit fiecărei specii să-şi semnaleze existenţa, să comunice mesaje şi să modeleze informaţia venită din lumea exterioară. Ştiinţa semioticii îşi are rădăcinile în medicina antichităţii – Hipocrate a instituit semiotica ca pe o ramură a medicinei, având drept scop studierea simptomelor – simptomul fiind, în fapt, un sêmeion (marcă, semn) care reprezintă altceva decât pe sine (diagnosticarea). Studiul semnelor în termeni nemedicali a devenit o preocupare a filosofilor în jurul epocii lui Aristotel. Potrivit lui Aristotel semnul constă în trei dimensiuni : a) componenta fizică (sunetul, destul, reprezentarea grafică ş.a.), b) referentul şi c) evocarea de către acesta a unei semnificaţii. Părintele semioticii moderne este, însă, Ferdinand de Saussure (1857-1913), căruia i se alătură şi alţi monştrii sacrii ai acestei ştiinţe ( de ex Charles S. Peirce). În al său Cours de linvistique géneralé, manual asamblat după moartea sa de către doi foşti studenţi, Saussure folosea termenul de semiologie, în prezent fiind însă, preferat cel de semiotică.

Saussure (asemănător lui Aristotel) a definit semnul ca pe o formă alcătuită (1) din ceva fizic – semnificantul şi din (2) din imaginea sau conceptul la care face acesta trimitere – semnificatul. Relaţia stabilită între unul şi celălalt a numit-o semnificaţie. Legătura între semnificat şi semnificant este una arbitrară. Fără a intra în amănunte spun doar că sunt şase tipuri majore de semne catalogate de semiotică: simptomul, semnalul, iconul, indexul, simbolul şi numele.

Semiotica devine filosofantă când ajunge să analizeze rolul semnelor în gândirea umană şi mai larg în istoria umanităţii. Obiectivul primordial al semioticii e de a înţelege atât capacitatea unei specii de a produce şi înţelege semne, cât şi în cazul speciei umane, activitatea generatoare de cunoaştere pe care capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască. Cea dintâi este cunoscută sub numele de semioză, în timp ce a doua activitate e cunoscută sub numele de reprezentare. Reprezentarea este o utilizare deliberată a semnelor pentru a cerceta, a clasifica şi în consecinţă a cunoaşte universul. Viaţa socială a oamenilor se bazează pe producţia, utilizarea şi schimbul de semne şi reprezentări.

Aşa cum spuneam, dacă pentru absolvenţii de litere semiotica este o disciplină sterilă, pentru mine a reprezentat o gură de oxigen, de care m-am bucurat încă o dată scriind aceste rânduri. Acum să mă întorc la abstracţiunile mele …

În Răspăr s-a hotărât să ia o pauză

Dupa ce am citit cele întâmplate pe blogul lui În Răspăr, generalizând, pot formula (cu tristeţe) urmatoarele concluzii:

Rromania este o colcaiala hazna pestilenţială de sus până jos. Greaţa mi-e cu atât mai mare cu cât mizeriile sunt produse de personagii cu pretenţii (telectuale) şi cu prinţipii.

Mai sunt foarte puţini oameni cu ceva coloană vertebrală şi bun simţ, dar şi aceia nu se simt prea bine (o specie pe cale de dispariţie, dar care nu a fost trecută pe lista animalelor protejate).

Paler a spus în ultimul interviu (cred) că proştii (termen cuprinzand în denotaţia sa şi calităţile morale, nu doar pe cele intelectuale) au o mare calitate – îi detectează pe deştepţi (de care se tem ca dracul de tămâie) şi îi elimină. Iar proştii au preluat puterea pe aceste meleaguri.

Trebuie să luptăm în marea de proşti, iar victoria ne va fi (din păcate) doar supravieţuirea.

Jean Palou – Vrăjitoria

După un ocol (Pleşu şi blogurile), mă reîntorc la oile mele. În urma cu ceva vreme am scris despre Serge Hutin – Alchimia ; în bibliotecă, alături de amintita carte, stă Jean Palou – Vrăjitoria, aparţinând aceleiaşi colecţii (Editura de vest, Colecţia « Iniţieri »). Mai mult dorinţa de a încheia şi cu această rudă m-a determinat să citesc cele 140 de pagini, decât subiectul în sine. Cum vrăjitoria nu are mai nimic în comun cu alchimia, probabil că nu m-aş fi apucat să citesc o carte dedicată ; asta şi dintr-un neam de snobism intelectual.

După o scurtă definiţie a vrăjitoriei şi separarea netă fată de magie, Palou se cufundă în istoria fenomenului, de la origini şi până în prezent, insistând (evident) asupra Evului Mediu. Pe când magia este arta de a comanda forţelor răului, vrăjitoria este încercarea lipsită de metodă şi cunoştinţe fundamentale de a stăpâni aceleaşi forţe. Magia are oarecum caracter ştiinţific şi iniţiatic, este o nouă erezie, vrăjitoria, în schimb, nu este decât o vulgarizare a primeia şi o continuare a vechilor religii păgâne învinse de creştinism. Vrăjitoria ar avea două origini – transmiterea, aşa cum am spus, prin tradiţii orale a vechilor religii antice şi revolta socială (invocarea forţelor întunecate ca revoltă faţă de o stare economică precară).
Locurile de întâlnire ale vrăjitorilor se găsesc (de regulă) lângă monumente megalitice sau ruine romane. Diavolul şi acolitii săi i-au înlocuit pe fauni şi satiri. Chiar zilele Sabatului sunt adesea miercuri (Mercur) şi vineri (Venus).
Vrăjitoria înfloreşte în mediul rural şi cu precădere în perioadele de profundă degradare economică. Omul, obosit de atâta rugă în zadar către Cer, se adresează Infernului. Lucrul acesta nu se putea produce decât în vremuri de puternică manifestare a credinţei şi de dezordini economice.
La început Biserica trata cu o oarecare îngăduinţă vrăjitoria, considerând-o rămăşiţă a vechilor religii, superstitii nefondate destinate uitării. În condiţiile favorizante din Evul mediu vrăjitoria s-a dezvoltat în loc să dispară, iar începând cu sec XIII, atitudinea Bisericii, cât şi a autorităţilor laice (reafirmate) s-a radicalizat, ajungându-se la celebrele arderi pe rug. Mai exact, arderea vrăjitoarei se făcea în rug (îngropată în mormanul de vreascuri şi lemne) şi nu deasupra acestuia (pe o cruce) ; alteori după aprinderea rugului, vrajitoarea, legată pe o scară, era aruncată în foc.
Instanţele laice erau cele ce condamnau la moarte nefericiţii suspectaţi de vrăjitorie gravă, pe când instantele religioase judecau doar faptele de vrăjitorie măruntă. Procedura era cel puţin bizară. După denunţ urma ‘‘cercetarea’’ – a se citi strângerea câtorva mărturii subţiri şi tortura prin care se obţinea mărturisirea (care de multe ori era obţinută inclusiv prin înşelarea încrederii celui anchetat – practică considerată cât se poate de legitimă în raport cu vrăjitorii). Anchetarea prin tortură avea câteva tehnici şi metode ce produceau dovezi puternice – proba punctului invulnerabil la durere şi proba apei. Judecătorii se temeau cumplit de inculpaţi, dar printr-un artificiu teologico-juridic se considera că vrăjitorii aduşi în faţa instanţei nu puteau riposta violent. Nu de puţine ori judecătorii erau cointeresaţi să pronunţe cât mai multe condamnări, căci astfel deveneau beneficiarii direcţi ai avutului (de regulă modest) al nefericiţilor trimişi la rug.
Un caz interesat apare în vremea Regelui Soare. După ce justiţia seniorială a condamnat la moarte 12 aşa-zişi vrăjitori, Parlamentul din Rouen confirmă pedepsele, însă în urma recursului făcut la Rege, Ludovic al XIV-lea a casat sentinţa şi s-a mărginit a-i exila pe vrăjitori dincolo de hotarele Normandiei (1672). Parlamentul din Rouen face uz de dreptul de critică în fata Regelui, sugerând că negând vrăjitoria, se compromit şi alte lucruri, îndoiala în legătură cu misterele de pe pământ clatină în multe suflete credinta în misterele din ceruri. Cu alte cuvinte dacă condamnăm vrajitori la moarte, atunci înseamnă că există Diavol, dacă există Diavol atunci există şi Dumnezeu, dacă există Dumnezeu atunci Biserica are şi ea un rol important, iar masele sunt ţinute mai bine sub control şi exploatate.

Clar este că în această colecţie au fost incluse doar studii obiective/sceptice. Dacă această abordare mi s-a părut cam prea simplificatoare şi superficială când am citit Alchimia lui Hutin, scepticismul accentuat al lui Palou l-am găst cât se poate de potrivit.

Pleşu şi blogurile

Îmi făceam planuri să scriu despre o carte subţirică, aparţinând unei colecţii pe care am abordat-o anterior, răsfoind cele câteva bloguri pe care le vizitez mă lovesc încă o data de polemica iscată de o frază dintr-un articol publicat de Pleşu în Dilema veche.
Iată afirmaţiile incendiatoare:
“Dacă cititul e în declin, putem spune că, dimpotrivă, scrisul trece printr-un episod de ebuliţiune. Se scrie prost, dar se scrie mult. De vreme ce e născut poet, fiecare român are în raniţă bastonul de scriitor.
…
Am văzut tineri pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale, dar am văzut şi bătrîni pergamentoşi, aflaţi în anticamera exitului, care ar da orice pentru a ieşi pe piaţă ca „autori“: autori de memorii, de descoperiri epocale, de romane, poeme şi sisteme filozofice.
Unii se epuizează în scrisori către ziare şi autorităţi, alţii compun „apeluri“, alţii, mai branşaţi, iau cu asalt Internetul. Acesta din urmă a produs, e drept, o specie de grafomanie fără precedent: poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi. ” (Andrei Pleşu, Despre scris, Dilema veche, Anul V, nr. 241 – 25 septembrie 2008 ).

Cred că inflamaţiile au apărut ca răspuns aproape instinctiv la tonul realist-ironic al lui Pleşu – de pe poziţia în care se află, se uită in jos la zbaterile unor anonimi; întrebarea nerostită ar fi următoarea : ce se tot aruncă ăştia să mâzgălească hârtia de pomană ? nu pot produce nimic interesant, mai bine ar avea bunul-simţ şi ar mai citi ceva. Asta îmi aminteşte oarecum de scandalul provocat de un veteran al muzicii franţuzeşti (Johnny Hallyday cred), când a afirmat lucruri nu tocmai plăcute, dar adevărate, despre nou – apăruta categorie de cântăreţi (mai ales –e) , care nu prea au voce,talent sau simţire, dar ţin morţiş să ne “încânte” urechile şi să îşi satisfacă foamea de celebritate şi de bani ( pe asta o împart cu impresarii ).

Revenind – pe marginea celor câteva cuvinte ale lui Pleşu, blogerii au înroşit tastaturile, s-au împărţit în tabere, au aruncat cu nori electronic unii în alţii. Ca şi în cazul afacerii « Poneiul roz », după ce furtuna în paharul cu apă s-a mai liniştit îmi dau, la rându-mi, cu părerea.
Toata lumea are într-o anumită masură dreptate. Pleşu face parte din altă generaţie, dintr-o alta cultura s.a.
Din punctul lui de vedere are dreptate – sunt muuuulte bloguri, iar numarul celor bune/decente nu este mare, apoi chiar şi cele bune rareori se ridică la nivelul aristocratilor culturii. Formatul şi cultura blogului nu presupun un rafinament ieşit din comun, chiar şi cei care în viaţa reală se învârt în cercuri subţiri (universitari, cercetatori, doctoranzi ş.a.) nu scriu pe blog aşa cum o fac într-un articol, în teza, înr-o carte la care muncesc din greu, ci mult mai facil, eliberati de bagajul unor cunoştinţe şi a unui limbaj preţios.
Pozitia lui Pleşu trebuie înteleasa şi din perspectiva clasei sociale din care face parte. Cu toţii îi stim (într-o oarecare masură) trecutul şi îi bănuim poziţia pe care o deţine în societate, aşa cum “les nouveaux riches” se uită de sus, cu dispreţ la prostime şi Pleşu se uita cu dispreţ la blogeri. Şi după cum s-a spus (în cadrul unor zbuciumate polemici) îl încearcă un sentiment neliniştitor şi sâcâitor când se gândeşte la democratizarea exprimării.
Până de curând libertatea de exprimare era doar art. 30 din Constituţie, la urma urmelor un drept constituţional nu are mare valoare dacă nu poate fi exercitat. Blogul întăreşte substanţa acestui drept – accesul imediat şi necondiţionat la un mijloc de informare în masă, fară controlul redactorilor, fară căciulirea în faţa mai ştiu eu cui, fară cunostinţe ce ar putea intermedia publicarea unui minuscul articol într-o revistă cat de cât vizibilă. Nu că asemenea fenomene ar fi dispărut, lucrurile importante tot pe filiera tradiţională sunt publicate.
Aşa ca eu îl inţeleg pe Pleşu.

P.S. Pe un plan mai serios, toată această polemică ridică o întrebare: noţiunea de cultură trebuie redefinită ? (asta în măsura în care a avut vreodată o definiţie stabilă).  Cred că la această întrebare În Răspăr ar da un răspuns interesant.

Lucian Bâgiu – BESTIAR Salată orientală cu universitari închipuiţi

De câteva zile am terminat de citit romanul, dar nu reuşesc să îi dedic o postare. Îmi dau seama că nu pot să-l cuprind în câteva fraze, probabil cele câteva ore de plăceri rafinate pe care mi le-a oferit îmi întunecă judecata. Asumându-mi acest handicap, purced mai departe.

« BESTIAR Salată orientală cu universitari închipuiţi » este un roman plin de aluzii livreşti, de scimbări de perspectivă, de felurite surprize, folosind un cuvânt din titlu – o salată naratologică. Îmi pare că Lucian Bâgiu s-a hotărât să folosească într-un singur roman toate tehnicile narative cunoscute. Absolvent de Litere şi asistent universitar îşi exorcizează demonii cu care a fost torturat în facultate (şi nu numai), exilându-i în paginile romanului, parcă îl şi văd scuturându-şi povara cursurilor şi a termenilor sforăitori de pe umeri, precum câinii când ies din apă.

Pentru a putea gusta acest roman, cititorul trebuie să îndeplinească câteva condiţii minime : să aibe în spate amintirea unor ani de studenţie autentică, o oarecare cultură generală şi neapărat să fi citit Jaap Lintvelt, Gerard Genette & co. În primii ani de facultate, cu o atitudine trufaşă, stabilisem că pot fi bursier şi dacă învăt doar în sesiune, restul timpului dedicându-l altor actvităţi, printre care şi urmărirea câtorva cursuri de la Facultatea de Litere (prietenii ştiu de ce…) – literatură comparată şi naratologie. Din păcate firea-mi păcătoasă nu m-a lăsat să duc proiectul până lă capăt.

Revenind la subiect – în primul rând romanul are un fir narativ consistent şi, spre deosebire de multe alte romane ale literaturii române contemporane, are şi suflet. Romanul debutează cu frămantările viitorului asistent universitar de dinaintea examenului de titularizare, după ce a fost ţinut la fezandat (aşa cum este obiceiul) timp de doi ani (metoda plata cu ora), iată că se apropie şi examenul aducător de contract de muncă pe durată nedeterminată. Experienţa personală se face uşor sesizată în portretul făcut asistentului, ce parcurge de-a lungul romanului treptele ierarhiei universitare (fără prea mare entuziasm, la rugămintea profesorului titular, începe să redacteze bibliografia pentru concursul prezumat imparţial, ca apoi, în ultimele 50 de pagini, să ajungă la titlul de conf. univ. dr.). Descrierea acestui proces şi a vieţii universitare,în genere, este asezonată cu muuuultă ironie.
Primul capitol surprinde, cum am spus, lumea universitară, prin ochii (uşor ironici) ai unui tânăr asist. univ. drd. ; până în acest moment nimic deosebit – o perspectivă actorială cât se poate de ortodoxă. Începând cu cel de-al doilea capitol totul se încurcă – naraţiunea este când actorială, când auctorială, intervine şi martorul ocular, unde mai pui că toţi aceştia se adresează uneori cititorului, introducându-l în ştiinţa naratologiei. Mai mult, Mo (martorul ocular) îl priveste pe Noua (naratotul auctorial) cum participă la evenimente în calitate de personaj. Titlurile unor capitole poartă chiar denumirea unor tehnici naratologice : Cap II Anizocronie, Cap. IV Refocalizare, Cap. VI Metalepsă narativă.
Sunt închipuite şi ceva « lucrări de specialitate » ( desăvârşit exemplu al limbajului ştiinţific de lemn ) ale unor personaje ; de exemplu, « feminista catedrei » a scris următoarele : « Instituirea estetică a absolutului, Valenţele polifonice ale dramaturgiei lui Lucian Blaga, ( acum atenţie mateini ) Zborul pajurii, Spovedaniile tăinuite şi aspiraţiile absconse ale lui Mateiu I. Caragiale şi Inscripţii în blazonul operei » . Apar şi alte trimiteri la Mateiu – un personaj afirmă că « suntem sub pecetea tainei » sau că « Aici la portile orientului … ».
Nu voi insista foarte mult asupra poveştii, deoarece, începând cu capitolul doi, devine tot mai halucinantă, pentru a sfârşi într-o parodiere a subiectelor şi stilului lui Dan Brown.

Concluzie : citiţi cartea ; eu aş putea să o ţin aşa multă vreme, însă farmecul romanului tot nu voi reuşi să îl surprind.

Leapşă de la Zaza – « ce poate citi aşa de abstrus aşa un personagiu? »

După ce am rezolvat leapşa primită de la În raspar, Zaza îmi aruncă o întrebare angoasantă : « ce poate citi aşa de abstrus aşa un personagiu? » ( evident referindu-se la tabloul lui Vilhelm Hammershøi – Interior cu un tânăr citind ). Aruncătoarea pastilei s-a gândit la Dostoievski.
Mă uit eu, măresc imaginea, într-un cuvant hăituiesc detaliile tablului. După ce fac ceva investigaţii, descopăr că pictorul nostru are o înclinaţie în a o picta pe a sa sora. Parcă miroase un pic a admiraţie incestuoasă. Vă las pe voi să priviţi şi să judecaţi.

Având în vedere acestea, personagiul trebuie să citească ceva poezie filosofantă, mai exact Charles Baudelaire (caz în care nu poate fi vorba decât despre Les Fleurs du mal) sau William Blake.

Transmit aceasta leapsă lui MG şi piparilor cu blog (se ştiu ei care sunt).

Decadenta si decadentism

Decadentismul, este o stare de spirit si poate chiar un un miez ideatic, ce a urmat civilizatia umana inca din vremurile antichitatii, imbracand diverse forme, culminand cu decadentismul francez post-revolutionar. Vechiul regim (L’Ancien Régime – ce frumos suna ), revolutia, noua republica,Imperiul lui Napoleon, Restauratie si iarasi republica, cate schimbari radicale, prabusire si maretie,zbaterile unei mari natiuni, iata contextul afirmarii explicite a decadentismului. Decadentismul se caracterizeaza prin dispretul fata de avantul stiintelor pozitiviste ( a pozitivismului in genere ), fata de vulgaritatea burgheziei glorioase, venerarea nostalgica a unui trecut reconstruit incarcat de simboluri heraldice, arhitecturale, vestimentare s.a. si printr-un stil literar sofisticat, folosirea unui limbaj rafinat, inecat de volute si de enciclopedism. Decadentismul se intalneste pe alocuri cu ceva mai batranul dandysm ( despre dandysm intr-un post viitor ). Ca reprezentanti ai decadentismului pot fi mentionati Jules Amédée Barbey d’Aurevilly, Aubrey Beardsley, J. K. Huysmans, Auguste Villiers de l’Isle-Adam, Oscar Wilde. In literatura romana avem falitii nostrii ( mai exact falitul nostru ) – Mateiu Caragiale, fiul nelegitim al lui I.L. Caragiale. Romanul À rebours ( In raspar) al lui Huysmans este o adevarata declaratie de principii a decadentismului – ultimul vlastar al unei familii aristocrate se hotaraste sa se izoleze in casa sa, refuzand o realitate mult prea vulgara, in schimb reconstruieste un univers utopic, estetizant, artificial, nu de putine ori chicios. si sigur nesanatos ( atat pentru trup cat si pentru suflet).

Pe la 1900 decadentismul isi traise deja viata, dupa ultima revolutie franceza si instalarea definitiva a republicii, conditiile sociale si culturale ce au stimulat afirmarea decadentismului au disparut. Excesele, visele de marire, betia revolutionara si patricida, amintirile fastuoase ale trecutului aristocratic au cedat definitiv locul pragmatismului si avantului pozitivist-stiintific, decadentismul s-a stins usor, caci in postura de curent cultural/literar era mult prea slab, o ultima rasuflare trista a Vechiului regim, mai curand o atitudine decat un curent literar solid.

Dar decadentismul, asa cum am spus, bantuie intreaga istorie a umanitatii, facandu-si simtita prezenta cu precadere in amurgul marilor civilizatatii, chiar daca numele nu i-a fost tot timpul rostit. Decadent a fost Ultimul Darius, decadenti au fost ultimii locuitori ai Romei antice, ceatata decadentismului matura si acum Acropolele unde marete temple ale zeilor pagani stau alaturi de primele modeste biserici crestine ( superbia marmurei langa umila si carnala caramida ), decadenti au fost ultimii aparatori ai Constantinopolelor, albii in razboiul civil rus, muzica anilor 80, decadenti poate sunt si acum, intr-o perioada post-tot ( caci pana si post modernismul este deja istorie ).