Filtre pentru pipă

Prima mea pipă avea un condensator metalic, care se înnegrea cu o substanţă lipicioasă şi urât mirositoare. Operaţiunea de curătare o faceam sub jet de apă, cu săpun, aşa am pierdut (prin scurgere) câteva condensatoare. Nu eram multumit de această soluţie, aşa că am încercat să adaptez filtre de ţigări – din diverse motive nu mi-a reuşit.

Câţiva ani de zile nu am mai fumat, însă, în această perioadă, mi-am achiziţionat, cu încântare, o pipă nouă şi o cutie de filtre (Vauen Dr. Perl 9mm). Intrasem în lumea civilizată.

Filtrele de pipă se prezintă sub forma unui cilindru de 9 mm (sunt unele pipe cu filtru de 6 mm), umplut cu un material absorbant. Până în prezent am testat filtre cu cărbune activ, cu spumă de mare şi filtre din lemn de balsa. În afara acestor filtre care se montează în muştiuc, mai sunt şi cristale de siliciu ce se pun pe fundul vetrei pipei înainte de umplerea cu tutun. Din câte am auzit, ar mai exista încă cel puţin două tipuri de filtre de 9 mm – umplute cu bucăţele de gips, respectiv cristale de siliciu ; cu aceste filtre (de-a dreptul exotice) nu am avut plăcerea de a mă întâlni.

Un filtru bun trebuie să îndeplinească câteva condiţii : să filtreze fumul de particulele grosiere, să absoarbă umezeala (care la pipă, spre deosebire de narghilea, nu este de dorit), să permită o bună circulaţie a fumului şi să nu îi schimbe gustul/aroma.

Filtrele cu carbon sunt corecte, îşi fac treaba bine şi nu dau coloraţii fumului.

Când am folosit pentru prima oară un filtru cu spumă de mare am fost puternic impresionat, credeam că am descoperit cea mai bună soluţie. Din păcate, încă înainte de a-mi termina prima pipă, aveam deja indoieli – parcă, spre sfârşit, optura puţin circulaţia fumului şi îi dădea o uşoară notă aparte.

Filtrele de balsa apar sub forma unor cilindrii brăzdaţi de şanţuri prin care trece fumul, astfel se asigură creşterea suprafeţei de contact, care cu cât este mai mare, cu atât filtrul este mai performant. Lemnul de balsa este poros, aproape ca un burete, de aici rezultă capacitatea sa de absorţie. Fără a avea eficienţa filtrelor cu cărbune activ, filtrele din lemn de balsa îndeplinesc funcţia pentru care au fost făcute. Unii fumători de pipă le preferă, considerându-le drept cea mai noninvazivă metodă de filtrare. Deşi prospectul acestor filtre arată că ele pot fi folosite de 3-4 ori, eu după a doua pipă am aruncat filtrul, era îmbâcsit şi nu mirosea chiar apetisant (asta deşi îl spălasem şi îl lăsasem la uscat).

Dintre cele trei filtre, eu le prefer pe cele cu carbon activ şi pentru a avea meniul complet folosesc şi cristale de siliciu în vatra pipei. Consider că cea mai bună soluţie ar fi una hibridă – filtre cu siliciu şi cărbune activ, sau alte combinaţii.

Nu pot încheia fără să spun că mulţi fumători grei preferă să nu folosească filtre sau orice alte găselnite din această categorie. Eu, însă, prefer artificialul – un fum uşor şi cât mai cremos.

Maria Mancini – Magic Mountain

În prima mea postare vorbeam despre romanul Muntele vrajit al lui Thomas Mann, cartea care m-a determinat să pornesc in cautarea tutunului filosofic (este adevarat, adoptând o perspectiva mai mult hedonistă decât stoică).
La vremea aceea scriam : “În privinta trabucurilor fumate de Hans Castrop realitatea şi ficţiunea se împletesc, Thomas Mann foloseşte numele unui producător cât se poate de real – Maria Mancini, dar numai că trabucurile cu pricina nu îşi au originea în Bremen ci în Honduras. Maria Mancini şi-a luat revanşa, a profitat de succesul romanului, creând un trabuc numit Magic Mountain. Nu am fumat aşa ceva, dar sper ca acest trabuc să fie demn de descrierile savuroase ale lui Thomas Mann.”

Aşa am ajuns fumător de pipă (mi se potriveşte mai mult decat trabucul).

In privinţa trabucurilor Maria Mancini am preferat sa le respect intangibilitatea şi să caut senzaţia de împlinire sufletească, senzorială şi uşuratică reflecţie filozofică în fumul aromat de pipă. În urmă, însă, cu câteva zile, iată ce îmi scrie Humidor : “Dupa un an de incercari nereusite… am reusit in fine sa fac rost de trabucul Magic Mountain.Cu toate ca citisem cu multa vreme in urma romanul, am trecut cu vederea pasajele legate de trabuc. Articolul tau m-a ambitionat nu numai sa recitesc Muntele vrajit, dar si sa caut acest trabuc. In fine… as vrea sa-ti trimit un trabuc ca sa te convingi singur daca trabucul este demn de descrierile savuroase ale lui Thomas Mann.”

La citirea mesajului am găsit două motive de încântare : 1. am convins pe cineva să recitească o carte de suflet şi 2. urma să primesc (în mod total neaştepat) faimosul trabuc (evident nu cel care l-ar fi inspirat pe Mann, ci unul inspirat de romanul lui).

Trabucurile Magic Mountain se împart în două categorii : EMS (condimentat/picant) şi Maduro (mai catifelat) ; exemplarul meu face parte din prima categorie.

Astazi un curier mi l-a predat. Aştept un moment care să justifice aprinderea unui asemenea trabuc.

P.S. Mă duc să fumez o pipă, căci s-au trezit în mine pofte vicioase şi nu aş vrea să stric bunătate de trabuc.

Sunday’s Fantasy

Daca Captain Black este tutunul care m-a agăţat, după o lungă pauză, Sunday’s Fantasy este tutunul cu care m-am reapucat de fumat pipă (intresant este că ambele evenimente s-au petrecut in preajma sărbatorilor de iarnă, 1999, respectiv 2007).

Sunday’s Fantasy este un tutun aromat produs de Thomas Radford (virginia şi black cavendish). La deschiderea cutiei (având un stil retro-elegant), am fost întâmpinat de un miros greu de descris, multa vreme am tot căutat să îmi dau seama despre ce anume este vorba. Nu există o aromă dominantă, ci mai curând un buchet de arome – fructe uscate, vanilie şi, mi s-a părut mie, un strop de rom. Tăietura m-a surprins, nu mai văzusem aşa ceva – pătrăţele.  Aprins în pipă, tutunul nu înşeală prima impresie, păstrându-şi aromele.

Este un tutun bun în categoria sa (aromatice), partea mai proastă ar fi doar că încinge pipa zdravăn dacă te laşi pradă tentaţiei de a trage fumuri dese. Mai mult, fumat cu nesaţ, este neiertător cu limba (muşcă precum un ardei roşu), aşa că trebuie fumat pe îndelete.

În concluzie pot spune că mi-a plăcut, fără însă a mă marca şi fără a mă determina să cumpăr o nouă cutie.

P.S. Despre acest tutun a mai scris si Cinabru

Pipa din spumă de mare

Pipa din spumă de mare face parte din amintirile mele din copilarie. Îmi plăcea să cotrobăi prin casele bunicilor şi ale rudelor trecute de o anumită vârstă, ce trăiseră în vechiul regim; recompuneam în imaginaţie o lume disparută şi normală, plecând de la rămaşite neînsemnate (mobilier, pendule, ceasuri cu tambur, timbre, râşniţe si piuliţe de alamă etc). Aşa am descoperit o pipă din spumă de mare ciobită. Am fost surprins de greutate, mă aşteptam să ridic un obiect de greutatea pietrei sau măcar a porţelanului.

Printre numeroasele motive ce m-au determinat să caut fumul de pipă se numără şi această amintire. Cum membrii Pipa Club pregăteau (prin vară) o comandă în Turcia de pipe din spumă de mare, nu am pierdut ocazia de a mă înscrie pe listă. Aici ar trebui să spun că doar în Turcia se găsesc depozite de meerschaum de calitate şi că exportul blocurilor neprelucrate este interzis. Pipele de meerschaum sunt cu totul altceva decât cele din briar, alte proprietăţi, alte cerinţe de întreţinere ş.a. Nu cobor în amănunte, piparii le cunosc, iar pentru restul muritorilor sunt lucruri neinteresante.

În octombrie ne-au venit preţioasele pipe, eu nu am avut răbdare şi mi-am aprins-o pe a mea, la club, chiar în ziua in care am primit-o. Prima impresie – într-adevăr fumul este ceva mai rece şi parcă mai curat, în schimb m-a leşinat o aromă dulceagă. Cum am facut greşeala să aprind pipa cu un tutun necunoscut, nu pot să identific precis cauza – ceara de albine cu care a fost tratată pipa sau tutunul. Ulterior nu m-am mai confruntat cu această problemă. Cert este însă că pipa din meerschaum dă fumului o anumită notă distinctă, greu de identificat. Această notă aparte nu poate fi pusă pe seama unei alte împrejurări, din moment ce, cumpărând o cutie de filtre cu meerschaum, folosite într-o pipă de briar am simţit vag aceeaşi notă. Deşi nu m-am grăbit să îmi scriu impresiile, încă nu sunt în măsură să formulez nişte concluzii, voi mai fuma şi voi mai reflecta.

Arome orientale – Narghileaua

În ultima vreme nu am mai scris nimic deoarece am fost la Bucureşti pe la biblioteci (cam în aceeaşi perioadă cu În Răspăr). La B.C.U. a fost frumos ca de obicei (am baut un ceai fantastic la bufet – ceai verde cu bucătele de fructe exotice), la Naţională – dezamăgire totală (vechituri neinteresante si un soft de căutare a cărţilor antic, neintuitiv şi producător de migrene). Am fost şi la biblioteca facultăţii de … (o să-mi dezvălui specializarea la timpul potrivit), pe când aşteptam să-mi fie terminate « xeroxurile » am hotărât să explorez împrejurimile, aşa am dat peste un bar unde principala atracţie era narghileaua. În jurul barului, pe o rază de cel puţin 30 de metrii, plutesc miresme ispititoare, căci înauntru pe lângă narghilelele fumegătoare sunt arse şi beţişoare parfumate, probabil face parte din politica de marketing. Mirosul parcă te ia de nas şi te ademeneşte să intrii.
De ceva vreme eram interesat de narghilele, am căutat pe internet, am găsit magazine on-line şi baruri în Bucuresti. Ca să respect adevărul istoric, prima oară am fost ispitit acum mulţi ani în urmă (eram prin liceu) – într-o zi frumoasă de primăvara am trecut prin faţa magazinului unui turc ce stătea liniştit afară şi fuma narghilea, după ce am inspirat cu nesaţ aroma îmbătătoare am mai adăugat un must have pe listă.

Într-un decor oriental am comandat o nargilea cu aromă de mere şi vanilie (mixtura a fost ideea mea, căci azuzisem că aroma de mere este una reuşită, iar vanilia este o marotă de-a mea). Mi-a plăcut că alături de narghileaua şi băutura comandată (nealcolizată, căci eram cu treburi) am primit şi un mic bol cu ronţăieli.
Am manevrat narghileaua aşa cum citisem pe net, rotind cărbunii spre interiorul creuzetului şi nu am avut nici o dificultate. Aroma fumului este diferită de orice tutun de pipă experimentat până acum.
Sunt multe şi semnificative diferenţe, provenind din numeroşi factori. Să o iau ştiinţific :a) tutunul este o altă mâncare de peşte – despre cel de pipă am tot scris până acum (şi o să mai scriu), aşa că nu insist, spre deosebire de acesta, ce se arde în narghilea nu este tutun decât în proportie de 40-60%, restul sunt fructe uscate, totul înmuiat în melasă şi miere, aromatizarea acestui amestec trădează gusturi orientale necunoscute occidentalului tutun de pipă; b) tehnologia – din creuzetul de ardere, fumul coboară într-un recipient umplut (2/3) cu apă rece, trecând prin apă, fumul se curăţă şi se răceşte pentru a fi apoi sorbit printr-un furtun ce intră în partea superioară (neinundată) a recipientului. Suflând fumul pe mână am remarcat că acesta era rece, ceea ce îmbunătăţeşte substanţial calitatea experienţei ( în schimb fumul de pipă este cel puţin cald, în cazul celor lipsiţi de experientă şi a pofticioşilor – fierbinte). Tăria este inferioară fumului de pipă, însă durata experientei mult mai mare, parcă şi văd arabi stând cu orele în faţa unei narghilele. Eu nu am pufăit decât 30 de minute, însă imi dădeam seama că narghileaua ar mai fi avut combustibil să mă ţină lângă ea cel puţin încă pe atât.
Iar la sfârşit o mică întâmplare amuzantă – a doua zi mă îndreptam spre bibliotecă, în autobuz mă pierdusem în gânduri şi era cât pe aci să uit să mai cobor în staţie, noroc că am trecut pe lângă barul parfumat al narghilelelor; am simţit în nări aroma cunoscută şi mirat m-am uitat în jur – eram aproape de staţie.

Captain Black-una din madlenele mele

Vă spuneam, într-un post anterior (Vraja unui viciu), că mi-am început viaţa de pipar în facultate sub influenţa unei lecturi (Muntele vrajit), lectură datând încă de mai demult (vremurile înceţoşate ale liceului). Prima mea dragoste într-ale tutunurilor este Captain Black.
În anul întâi de facultate am primit de Crăciun o pipă, pe care o voi păstra la loc de cinste în colecţie, chiar dacă nu are o valoare deosebită, acel cadou m-a determinat să încerc să descopăr dacă descrierile lui Mann (cu privire la tutun) au corespondent în realitate.
Virginitatea mi-am pierdut-o cu Amphora Full Aroma, fără a-mi impresiona gusturile barbare de începator, am remarcat totuşi diferenţa semnificativă faţă de ţigarete (care, de altfel, îmi displăceau atunci, aşa cum îmi displac şi acum). Aşteptările mele erau cu totul altele, eram în căutarea unor arome îmbătătoare, precum descrierile lui Thomas Mann. La un pas de a pune pipa în lada cu amintiri, am acordat o ultimă şansă tutunurilor, cumpărând un Captain Black Royal. De cum am deschis pachetul am fost vrajit de binecunoscta aroma a acestui tutun.
În ultimul an de facultate am hotărât să renunţ la pipă (din motive pe care poate vi le voi destăinui în viitor). Deşi am reînceput să fumez (cu măsură), nu am mai atins un tutun Captain Black, aşa că impresiile mele sunt un pic prăfuite.
Cea mai intensă amintire se leagă de mirosul tutunului în pachet – un amestec de vanilie, rom şi alte câteva arome specifice familiei Captain Black (pe care,însă, nu le pot identifica). Specific celor două tutunuri reprezentative ale Căpitanului Negru ( Royal şi White) este şi umiditatea, pe care nu am mai întâlnit-o, în aceeaşi măsură, la alţi producători. Promisiunile pe care Captain Black le face din pachet (sau cutie, după caz) nu sunt înşelate nici când este aprins în pipă, aromele se păstrează, iar spre sfârşitul bolului se intensifică. Unul din neajunsuri este că se fumează încins, însă câtă vreme fumul nu este sorbit cu nesaţ, acest fenomen poate fi ţinut în frâu. Chiar şi nefumătorii apreciază (de regulă) mirosul degajat ( ceea ce piparii numesc « room note »).
Fumătorii de pipă cu ceva experienţă nu apreciază calitatea acestui tutun (într-adevăr nu este prelucrat cu toata stiinta si tot mestesugul), însă mai toţi admit că l-au fumat şi că este tolerabil.

Eu nu pot fi obiectiv faţă de Căpitan – sunt câţiva ani buni de când nu am mai fumat aşa ceva, apoi este prima mea dragoste într-ale tutunurilor şi nu am de gând să o reneg doar pentru faptul că nu face parte din elita tabacurilor. De Captain Black ma leagă multe amintiri frumoase, elanuri, vise şi proiecte. Voi cumpăra acest tutun peste vreo doi ani, când voi sărbători deplinul sfârşit al postului inaugurat în urmă cu ceva vreme, prin luna decembrie.

P.S. Cinabru a scris si el despre Captain Black.

Alchimia obţinerii tutunului de pipă

Frunza de tutun uscată şi arsă sau banalele ţigări au un miros nu tocmai placut, în schimb tutunul de pipă are o savoare aparte, iar tutunurile aromatice sunt placute simţurilor chiar şi pentru nefumatori.
De unde această transmutare ? Procesul prin care se obţine tutunul de pipa ( de calitate ) mă trimite cu gândul la misterioasa arta a alchimiei. Precum filosofii chimici, care pornind de la materia primă şi înfăptuind ceea ce se numeşte «magnum opus», obţin (sau cel puţin aşa se zice despre unii dintre ei) piatra filosofală şi elixirul de viată lungă, producătorii tutunului de pipă transformă o frunză în ambrozia vicioşilor fumători ai pipei.
Savoarea tutunului de pipă este dată de combinaţia câtorva factori principali : tipul de tutun folosit, metoda de uscare, fermentarea, aditivarea (într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de rezultatul urmărit) cu o serie de substanţe naturale sau artificiale şi nu în ultimul rând metoda de tăiere a frunzelor de tutun.

Tipuri de tutun
Ca şi strugurii, planta de tutun prezintă anumite caracteristici în funcţie de solul şi clima în care a fost cultivată. Diverse specii de tutun sunt cultivate în anumite zone geografice şi apoi tratate în mod diferit pentru a se obţine materia primă a viitoarelor mixturi savuroase.
Tutunul Virginia se prezintă în numerose varietăţi – roşu, maro, negru, portocaliu ş.a. Fumul acestui tutun are o textură şi o aromă blândă, dar datorită conţinutului ridicat de zaharuri, tutunul virginia va avea tendinţa de a arde fierbinte. Este folosit în aproape toate amestecurile, cu precădere în cele aromatice.
Tutunul Burley este o mutaţie a tutunului Virginia, ce a apărut şi s-a dezvoltat în Maryland după războiul civil (american). Se remarcă printr-o aromă slabă, naturală , cu o uşoară notă de nuci. Tutunul burley poate fi aromatizat artificial cu succes, din moment ce propriile calităţi olfactive sunt mai slabe.
Cavendish, ca şi Perique sau Latakia, este rezultatul unui tratament special aplicat tutunului brut. De regulă se foloseşte tutun Virginia sau Burley. După uscare, tutunul este fiert în aburi şi fermentat. Pentru fierberea în aburi se foloseşte o soluţie bogată în sucroză sau fructoză. În prezent, tutunul este chiar scufundat într-o asemenea soluţie, în care s-au adăugat diverse arome – vanilie, licorice, rom, ciocolată ş.a.. Rezultatul este un tutun închis la culoare, chiar negru, cu un gust şi o aromă blândă, dulce.

Tutunurile picante (condimentate) au o aromă puternică şi un gust pe masură. De regulă, sunt folosite în diverse amestecuri, alături de tutunuri mai slabe, rareori sunt fumate ca atare.
Perique este cultivat şi procesat cu precadere in Louisiana. Perique nu este o specie aparte de tutun, ci desemnează mai degrabă rezultatul aplicării unei tehnologii aparte tutunului de tipul Red Burley. Tutunul este presat puternic şi fermentat în suc propriu, procesul durând aproximativ 9-10 luni. Puţine amestecuri conţin mai mult de 10-15% din acest tip.
Tutunurile orientale provin ,în special, din ţările Orientului Mijlociu şi din cele balcanice ( Grecia, Cipru, Turcia, Serbia ş.a. ). Sunt cultivate în zone aride, cu un sol bogat în azot ( nitrogen), de aceea au un conţinut scăzut în zaharuri şi nicotină, în schimb au o aromă condimentată/iute. Cele mai cunoscute tipuri sunt : Izmir, Samsun, Yedidje, Cavella şi Bursa.
Latakia este un tip aparte de tutun oriental. Legenda spune că a fost descoperit dintr-un accident : într-un an cu o recoltă record de tutun, un ţăran arab a fost obligat să depoziteze tutun până şi deasupra grinzilor acoperişului. Peste iarnă, ţăranul nostru s-a încălzit cu lemne şi când acestea s-au terminat cu bălegar uscat de cămilă. Astfel afumat, tutunul a căpătat calităţi aparte. În prezent latakia este obţinuta prin afumarea tutunului în procesul de uscare, fiind folosite diverse esenţe de lemn şi ierburi.

Uscarea frunzelor de tutun
După ce au fost culese, frunzele de tutun sunt uscate, folosidu-se una din următoarele metode : uscarea la soare, uscarea sub acţiunea focului deschis, a căldurii sau a aerului ( curenţilor de aer ). Ultimele trei metode presupun depozitarea ordonată a snopilor de frunze in hambare, care, după caz, sunt ventilate (air-cured tobacco), încălzite cu ajutorul unor ţevi prin care circulă aer cald (flue-cured tobacco) sau încălzite cu ajutorul unor focare deschise, unde este ars, mocnit, lemn de esenţă tare.

Fermentarea
Tutunul uscat este atât de friabil, încât se poate dezintegra doar prin simpla manevrare, de aceea este uşor umezit, aceasta permiţând şi fermentarea. Frunzele de tutun, astfel umezite sint aşezate în grămezi înalte de un metru, ceea ce declanşează fermentarea. În interiorul grămezii, temperatura atinge la 70°C ; pentru a nu se ajunge la autocombustie, gramada de tutun este răvăşită, astfel toate frunzele au posibilitatea să fermenteze corespunzător. În procesul de fermentare ( ce durează între două şi şase luni ) sunt eliminate o serie de substanţe toxice/urât mirositoare ( amoniac, gudron ş.a. ). Tutunurile de calitate sunt dublu fermentate.

Învechirea
Ca şi vinul, tutunul se inobilează, îşi îmbogăţeşte calităţile prin învechire. Un tutun respectabil este învechit în jur de doi ani.

Forma în care este tăiat tutunul de pipă are o influenţă (deloc neglijabilă) asupra aromei şi a gustului. Diversele forme şi mărimi determină viteza şi temperatura cu care arde tutunul, de aici rezultând anumite nuanţe în aromă şi gust.
Tăietura în formă de panglică ( ribbon cut ) este una dintre cele mai utitilizate metode de porţionare a frunzelor de tutun. În legătură cu această tăietură, pot spune că se încadrează din toate punctele de vedere în categoria de mijloc ( tutunul tăiat astfel se aprinde relativ usor, jarul se menţine fără mari dificultăţi, nu arde foarte încins, dar nici rece, nici prea repede, dar nici lent ).
Tăietura în formă de aţă ( shag ) – se aseamană oarecum cu tipul anterior, însă firele de tutun sunt mai subţiri şi mai lungi (aţe). Tăietura shag aduce mai mult cu cea folosită în cazul tigaretelor ( cu diferenta că firele de tutun sunt mai lungi, dar la fel de subţiri) În trecut tutunul tăiat astfel era considerat de slabă calitate, în prezent tăietura shag nu mai este asociată organic tutunului inferior.
Tăietura în formă de cuburi/pătrate ( cube cut ) – tutunul este presat pe grătare (caroiaje de lame ascuţite), rezultând forme pătrate. Aceată metodă se foloseşte, cu precădere pentru tăierea tutunului Burley.
Tăietura marinărească (Navy cut) – înainte vreme, marinarii aşezau frunzele de tutun într-un lung şi subţire tub din pânză de velă, pe care apoi îl răsuceau puternic, obţinând o sfoară de tutun. Aceasta sfoară era purtată in buzunar, putând fi tăiată în felii pentru mestecat sau fumat. În această formă, tutunul arde greu şi ( prin aceasta ) rece.
Tăietura flake – tutunul este presat mai intâi într-o formă paralelipipedicăşi apoi tăiat sub formă de felii subţiri. Înainte de a fi pus în pipă tutunul flake trebuie frecat puţin între degete, pentru a se obţine bucăţi mai mici. În genrere, ca şi tutunul Navy cut, tutunul flake arde încet şi rece.

În genere, tutunurile de pipă se clasifică în tutunuri naturale şi tutunuri aromatice.
Din prima categorie fac parte tutunurile englezeşti, acestea se caracterizează (de regulă) prin lipsa aditivilor (naturali sau artificiali). Farmecul acestor tutunuri constă în aroma obţinută prin amestecul mai multor tipuri de tutun ; pornindu-se de la o bază de tutunuri virginia sau burley se adaugă (în scopul condimentării) tutunuri orientale ( între care celebrul tutun Latakia ), Perique ş.a. Tot din categoria tutunurilor naturale fac parte şi amestecurile de tutunuri Virginia (Virginia blends).
Tutunurile aromatice conţin cantităţi semnificative de Cavendish şi pot fi subclasificate în tutunuri ce poartă o singură aromă ( vanilie, rom ş.a.) şi tutunuri caracterizate printr-un buchet de arome. Aceste din urmă tutunuri trebuie să menţină un echilibru între miresmele îmbătătoare pe care le poartă, altfel riscă să cadă într-o degringoladă olfactivă.

Între prima materia ( brutală şi dezorganizată ) şi rafinamentul parfumat ce se degajă din cutiile elegante, conţinând preţiosul tutun de pipă este o distantă atât de mare, încât uneori imi pare că este acoperită doar de o ars alchimica. Aşa cum prima materia este supusă calcinării, mortificării, putrefacţiei, pentru ca apoi să renască în forma pietrei filosofale, tot astfel brutalele frunze de tutun sunt supuse uscării, fermentării, învechirii, sunt aditivate,după caz, cu diverse arome, căpătând asfel o nouă existenţă, vechi calităţi fiind potenţate, o parte a păcatelor întunecate înlăturate şi necunoscute atribunte înnobilează acestă ambrozie a vicioşilor pipei.
Toate sofisticăriile tutunului de pipă îl fac pe fumător cu atât mai vicios, un bolnav atins de un viciu profund, spiritual şi otrăvitor.

Vraja unui viciu

Dincolo de simbolistica inerentă, am aprins prima pipă sub imboldul unei lecturi : Muntele vrajit , de Thomas Mann .
Ironia, deloc întamplatoare, face ca acţiunea să se desfăsoare în cadrul unui sanatoriu de boli pulmonare, într-o perioadă în care ştiinţa modernă se îmbina cu tradiţiile şi presupunerile ( mai mult sau mai puţin întemeiate ) ale vechii medicini, totul asezonat cu o terminologie medicală care nouă ne pare … exotica ( punct umed, caverne, cordoane fibroase, locus minoris resistentiae etc). Într-o vreme în care tutunul era considerat deopotriva otravă şi panaceu ( continuând astfel percepţia asupra tutunului din secolul al XIX – lea ), unul dintre personajele principale ( Hans Castrop ) îşi drege anemia cu mâncare bună, bere neagră şi tutun de calitate.
Muntele Vrajit face parte din categoria aşa numitelor bildungsroman ( romanul care te educă/formează ), acţiunea si dialogurile împletindu-se cu analiza filosofantă a civilizaţiei europene de dinaintea primului razboi mondial. Sanatoriul internaţional Berghof adună reprezentanţi ai ţarilor europene ( până şi numele de România apare – menţionat marginal este adevarat ), iar problema claselor sociale nu este nici ea uitată ( de exemplu ruşii au două mese : masa ruşilor de rând şi masa “ruşilor bine” ). Aici se intâlnesc ultimele vlăstare ruinate ale vechii aristocraţii cu burghezi mai mici sau mai mari ( de la cei având profesiuni liberale la mari negustori ce fac comerţ cu mărfuri coloniale ). Această burghezie este altoită cu năravuri aristocratice ( uneori chiar şi cu sânge albastru ). Din categoria tabieturilor burgheze face parte şi fumatul, iar aici îi dau cuvântul lui Thomas Mann :
“Primul lucru de care avea nevoie la sfârşitul mesei era ligheanul cu apă parfumată pentru spălat degetele, iar al doilea ţigareta rusească, nevămuită, pe care şi-o procura cu plăcere pe sub mână, prin mijloace nu prea legale. O fuma înaintea trabucului, o marcă savuroasă din Bremen, numită Maria Mancini, despre care va fi vorba şi mai târziu şi a cărei otravă aromată se unea într-un chip atât de plăcut cu cea a cafelei. Hans Castrop îsi ţinea provizia de tutun la adăpost de influenţa vătămătoare a caloriferului, le păstra în pivniţă, unde cobora în fiecare dimineaţă ca să-şi umple portţigaretul cu porţia zilnică.”

“ – [...] Te rog să mă scuzi o clipă ! Şi-şi scoase din tocul de piele fină împodobit cu o monogramă de argint un trabuc Maria Mancini, un exemplar frumos, turtit la un capăt, aşa cum îi plăceau cu osebire, îi tăie vârful cu un cuţitaş agăţat de lanţul ceasornicului, scăpără bricheta şi-şi aprinse ţigara lungă şi îndoită în sus, trăgând câteva fumuri pline, cu o poftă deosebită. Evident tu nu fumezi, zelul tău mi se pare cam exagerat.
- Da, n-am fumat niciodată răspunse Joachim. De ce m-aş apuca să fumez tocmai aici ?
- Pe asta n-o mai înţeleg spuse Hans Castrop. Nu înţeleg cum poate cineva să nu fumeze, căci asta înseamnă să te lipseşti într-un fel de una din bucuriile vieţii şi în orice caz de o foarte mare plăcere ! Când mă trezesc dimineaţa mă şi bucur la gândul că voi putea fuma în timpul zilei, iar când iau masa mă gândesc la acelaşi lucru, da, şi cred că nu exagerez decât foarte puţin spunându-mi că, în definitiv, mănânc doar ca să pot fuma după aceea ”.

În privinta trabucurilor fumate de Hans Castrop ( dar şi a altor aspecte din roman ) realitatea şi ficţiunea se împletesc, Thomas Mann foloseşte numele unui producător cât se poate de real – Maria Mancini, dar numai că trabucurile cu pricina nu îşi au originea în Bremen ci în Honduras. Pe de altă parte şi Maria Mancini şi-a luat revanşa, a profitat de succesul romanului, creând un trabuc numit Magic Mountain. Nu am fumat aşa ceva, dar sper ca acest trabuc să fie demn de descrierile savuroase ale lui Thomas Mann. ( Iată şi un link în care sunt prezentate tutunurile din familia Maria Mancini : http://www.jrcigars.com/index.cfm?page=deals_bfp_mm )
Când am citit Muntele Vrăjit eram prin clasa a noua sau a zecea de liceu, nu fusesem tentat să fumez până atunci, însă descrierile evocatoare ale lui Thomas Mann aproape că au materializat pentru mine buchetul aromat şi otrăvitor al trabucului lui Castrop. Nu am mai rezistat şi , cu speranţa unei arome cât de vagi, m-am aruncat asupra unui pachet de ţigarete ( nu dau nume, dar era vorba despre o marcă notorie şi apreciată ), pe care părinţii îl ţineau pentru fumătorii ce le călcau pragul. Cât priveşte rezultatul acelui experiment nu insist prea mult : şoc şi dezgust total. Mai tarziu, când eram deja student, au apărut pe piaţa noastră pipe şi tutun ; atunci am reusit să-mi sting vechea sete.