Marguerite Yourcenar – Piatra filozofală

În urmă cu multi ani am citit Memoriile lui Hadrian, mi-a plăcut peste poate; deşi pentru unii ar fi o blasfemie, eu am aşezat acest roman în rând cu marii ruşi. După terminarea facultăţii m-am apucat de Piatra filozofală, dar nu am reuşit să sparg pojghiţa primelor 50 de pagini, m-am înfundat în nişte relaţii de familie încâlcite al căror rost nu îl înţelegeam – până la urmă ce mă interesa pe mine care şi cu cine prin famila numeroasă a personajului central ? Doar la final am găsit tâlcul. Într-o perioadă de relativă acalmie, m-am hotărât să o reiau şi să o termin, chiar de-ar fi să mă plictisesc cumplit între rudele lui Zénon (filosoful chimic).

După cele 50 de pagini de unchi şi mătuşi, am reuşit să ies la liman, începea să devină interesant. Personajul nostru (Zénon) este un om de ştiinţă de pe la 1600 prins în căutarea luminării. Ar fi mult prea complicat să povestesc romanul aşa că o să mă rezum doar la câteva aspecte.

În primul rând Marguerite Yourcenar a dovedit, aşa cum afăcut-o şi în Memoriile lui Hadrian, că are un talent fantastic în a crea personaje aproape reale într-un context istoric mustind de viaţă. Autoarea recunoaşte că atât Hadrian, cât şi Zénon au avut provocările lor. Primul, fiind un personaj cunoscut al istoriei Romei antice, trebuia construit astfel încât personalitatea, gândurile şi acţiunile sale să se potrivească cu realitatea (aşa cum o cunoaştem noi), iar al doilea trebuia construit ex nihilo, iar pentru amândoi a urmărit obsedant să îi facă să trăiască.
În al doilea rând contextul istoric este surprins aşa cum numai un maestru o poate face – de la marile evenimente şi concepţiile ce dominau acei ani, până la meşteşugari şi servitori.

În Zenon am găsit multe puncte comune cu biografia lui Paracelsus (un mare medic şi alchimist), autoarea recunoaşte că s-a inspirat atât din viaţa lui Paracelsus, cât şi din cea a altor alchimisti ai vremii. Numele lui Paracelsus apare de câteva ori, Zénon fiind cu vreo 20-30 de ani mai tânăr decât acesta, nu de multe ori personajul fictiv îl invocă pentru a-l corecta în anumite erori mai mult sau mai puţin închipuite.
Umbând prin întrega lume cunoscută în căutarea unor frânturi veritabile de cunoaştere, Zénon respectă tradiţia alchimiştilor din acea perioadă, tot timpul pe drum spre o oază de ştiinţă, lăsând în urmă vreun oraş în care i se pregătea arestarea.

Biserica este bine portetizată – o instituţie osificată, mult prea interesată de puterea lumească, cu doctrine şi idei aproape total opuse învăţăturilor Bibliei. Portretul Bisericii mediavale m-a dus cu gândul la Biserica ortodoxă română din zilele noastre, dacă în trecut s-a ferit de nenorocirile comise de Biserica catolică, acum se pare că vrea să recupereze. În anii 2000 când catolicii fac eforturi să ţină pasul cu societatea, să fie aproape de oameni şi să se căiască pentru erorile/ororile trecutului, ai noştrii sunt interesaţi de construirea inutilă şi în ciuda voinţei populaţiei (presupuşii enoriaşi) a unor imobile (căci lăcaşe de cult nu le pot zice, nu de alta, dar bca-ul şi termopanele parcă nu cadrează) prin parcări, maidane şi parcuri (ce ne trebuie copaci, dacă avem mândreţe de clopotniţă?). În rest scumpii părinţi îşi iau masterate pe copiat, de parcă Dumnezeu i-ar întreba de diplome, parcă îl şi văd pe Sfântul Petru la uşa Raiului numărând licenţe, diplome de tot felul şi certificate de competenţă.

Dar să mă reîntorc la roman – Zénon ajunge să fie condamnat la moarte, acuzat de tot felul de năzbâtii (vrăjitorie, spiritism, blasfemie, instigare la revolte şi sprijinire a duşmanilor ordinii sociale), majoritatea capetelor de acuzare sunt de-a dreptul hilare (dar pe la 1600 erau cât se poate de grave), iar cele adevărate nu reprezintă decât urmările pe care nişte fapte bune le pot implica. Zénon se sinucide în puşcărie pentru a evita execuţia, folosindu-se de o lamă inteligent ascunsă într-un penar (în condiţiile în care el a fost căutat, având în vedere calitatea sa de medic si de alchimist, de pilule şi sticluţe cu otravă). Sinuciderea nu are ca scop evitarea unei execuţii publice, ci exerecitarea liberului arbitru până în ultimul moment. În aşteptarea morţii Zenon are un ultim monolog (pe parcursul romanului mai sunt cateva monologuri filosofice) în care caută să desluşească misterul vieţii şi al cunoaşterii. Gândurile i se amestecă până la topire şi evaporare, iar ultima propoziţie a romanului este : « Mai atdânc decât atât nu se poate pătrunde în sfârşitul lui Zénon ».

Bain-marie sau de la alchimie la bucătărie

Prima oară am auzit această expresie,pe când eram copil, în bucătăria naşei mele. Dacă tot am amintit – când intram în casa ei mă simţeam de parcă timpul s-ar fi oprit în vremuri mai fericite (cele de dinainte de 47), mirosurile, mobilierul, lucrurile mici (de exemplu o râşniţă de alamă, un ceas cu tambur, o maşină de cusut, o pendulă) îmi insuflau sentimente confuze, neliniştitoare, dar plăcute. “Bains-marie” îmi suna exotic, dintr-o altă lume (familii bune unde copii învăţau franceza în paralel cu româna); unde mai pui că în bucătărie mai erau folosite expresii necunoscute societătii proletare din anii 80, ca de exemplu « unt de lemn ». Ce bune erau prăjiturile burghezo-moşieresti (mai ales crema de zahăr ars pregătită sub forma unei insule plutitoare).

Procedeul “bains-marie” nu a fost inventat, însă, în bucătărie, ci în alchimie. După toate probabilităţile inventatorul este o femeie – Maria Evreica (Alexandria, secolul IV). Vârsta de aur a alchimiei alexandrine durează de la sfârşitul secolului al III–lea până la începutul celui de-al V-lea. Alchimistii din Alexandria aparţineau diferitelor religii (creştinism, iudaism, vechi religii păgâne), dar profesau acelaşi iluminism al doctrinelor teosofice analoge. Trebuie remarcat rolul important jucat de femei în această perioadă, printre acestea numărându-se şi Maria Evreica. Aceasta are în palmares şi Kerotakis-ul – un vas închis în care foiţe subţiri de aramă şi alte metale puteau fi expuse acţiunii diferiţilor vapori.

Prin procedeul numit bains-marie se urmărea încălzirea naturală, neinvazivă a unor substanţe, aşa cum se întâmplă în « pântecul Pământului». Expresia vine din latina medievală – balneum (sau balineum) Mariae (mot-à-mot înseamnă baia Mariei), de unde şi franţuzescul bain de Marie sau bain-marie.

În toată povestea asta pot fi reţinute câteva puncte de reper : femei, alchimie şi bucătărie. Mă întreb dacă procedeul vine dinspre alchimie spre bucătărie sau dinspre bucătărie spre alchimie şi iarăşi în bucătărie.

Serge Hutin – Alchimia

Încep cu sfârşitul (nu mă pot abţine) : Alchimia lui Serge Hutin este o cărticică simpatică, o lectura uşoară şi reconfortantă, într-un cuvânt nu provoacă dureri de cap, frustrări şi angoase de tot felul, aşa cum o fac lucrările iniţiaţilor. De exemplu, Titus Burckhardt, despre care am vorbit într-un post anterior, deşi îşi doreşte să se păstreze la nivel de generalităţi şi introduceri ,asezonate doar cu ceva profunzimi, zdruncină un pic tărâţele de la mansardă.

A fost prima carte despre alchimie cu care m-am întalnit, undeva între liceu şi facultate, la biblioteca veche (poate o sa va povestesc odată despre farmecul pe care îl avea biblioteca în fosta clădire).  Între timp, o persoană atentă (în sensul că miroase cartile de la 10 kilometrii) mi-a cumpărat cartea tocmai de la Timişoara, aşa că, pentru acest post, am recitit-o.

Serge Hutin are ca ţel (declarat) un studiu scurt, cuprinzător şi obiectiv asupra principalelor aspecte ale alchimiei : definiţie, origine, istoric, concepte fundamentale, simboluri, lucrările practice şi mistică.
Încă din definiţia dată acestei arte oculte recunoaşte cele două mari orientări în alchimie – practică şi mistică (ultima mergând până la negarea oricărei experienţe practice în favoarea transmutării exclusive a plumbului sufletului în aur ). Ars magna (adevărata cale a iniţiatului) presupune evoluţia în ambele direcţii.
Mi-au plăcut două fragmente ( unul fiind un citat dintr-un chimist pasionat de alchimie).  « Istoria alchimiei este teribil de obscură. Este o ştiinţă fără o rădăcină aparentă, care se manifestă brusc în momentul căderii imperiului roman şi care se dezvoltă de-a lungul evului mediu, în mijlocul misterelor şi al simbolurilor, fără a ieşi din stadiul de doctrină ocultă şi persecutată ; savanţii şi filosofii se amestecă şi se contopesc cu halucinanţii, cu magicienii, cu şarlatanii şi uneori chiar cu nelegiuiţii, cu escrocii, cu otrăvitorii şi cu falsificatorii de bani » (Berthelot).  Celălalt este o concluzie a autorului cu privire la originile alchimiei occidentale (căci există şi o alchimie asiatică, pe care, însă, noi europenii, o cunoaştem mai puţin) : « Alchimia gracă s-a manifestat într-o perioadă de intensă fermentaţie spirituală ; ea exprimă colaborarea de influenţe şi tendinţe destul de diverse, deşi de inspiraţie analogă ; îşi conferă alura unei vaste sinteze care uneşte arta practică a egiptenilor şi filosofia greacă, doctrinele orientale şi misticismul alexandrin, cu un preţios amestec de elemente orientale, greceşti, evreieşti şi creştine » (tot acest talmeş-balmeş desfăşurându-se în Alexandria ).
Despre Ars Magna se spune că ar duce la trezirea « forţelor dumnezeieşti în om ».

În privinţa formelor aberante ale alchimiei, S. Hutin arată că deşi n-au avut niciodată importanţă considerabilă, au făcut totuşi să se vorbească de ele mijlocul marelui public : ermetismul pervertit s-a asociat cu vrăjitoria denaturată ; exemplul cel mai semnificativ al « alchimistului negru » este faimosul mareşal Gilles de Rays, care (dacă ar fi să ne luăm după mărturiile de la procesul său) ar fi sacrificat mai multe sute de copii practicilor sale magice. « Alchimiştii negrii » au dezvoltat o serie de practici : « messa neagră », desfrâul erotic menit să capteze fluidul magic care se degajă din împerecheri, omorul ritual ş.a. Toţi aceştia nu şi-au dorit de la alchimie decât aur şi putere ; cu creeri încinşi de la atâtea texte încâlcite şi frustraţi, datorită şirului neîntrerupt al insucceselor, au apelat la satanism în speranţa unui rezultat.

Ceea ce mă intrigă cu adevărat este că mari fizicieni (precum Isaac Newton) sau chimişti au fost preocupaţi serios de alchimie, iar o bună parte a descoperirilor lor se datorează tocmai acestei arte oculte şi aproape uitate. Nu ma refer aici la descoperirea întâmplătoare a unor substanţe, ci la cercetări fundamentale. Dacă Isaac Newton, unul din părinţii fizicii a fost alchimist, iar Einstein (este adevărat spre sfârşitul vieţii) a dezvoltat teorii holistice ce amintesc de vechi vise (poate o sa scriu un post despre cartea lui A.E. – « Cum văd eu lumea »), atunci ceva, pe undeva trebuie să fie adevărat.

Titus Burckhardt – Alchimia. Semnificaţia ei şi imaginea despre lume

Aceasta este prima mea, să îi spunem, recenzie. Am observat, cu plăcere, că multe bloguri se ocupă, aproape exclusiv, de recenzii si că s-a format chiar si un stil. Eu nu voi vorbi despre cărţi recente/în vogă/ş.a., ci doar despre ce ce am citit şi din ce am citit doar despre ce îmi place (nu cred că aţi dori să perorez despre lucrările la care mă obligă formaţia).
După această scurtă declaraţie de intenţii să revin la oile mele (binecunoscut fiind simbolul mielului, atât de utilizat în alchimia occidentală şi mistica cresţină). Cartea se vrea o introducere în alchimie, introducere care merge ,însă, dincolo de generalităţi şi locuri comune, atingând nu de puţine ori aspectele cele mai intime ale subiectului. Cuprinsul cred că oferă o perspectivă mai largă decât cele câteva cuvinte ale mele: I. Originea alchimiei ; II. Natura şi limbajul alchimiei ; III. Înţelepciunea hermetică ; IV. Spirit şi materie ; V. Plante şi metale ; VI. Conversiunea elementelor ; VII. Materia prima ; VIII. Natura universală ; IX. « Natura ştie să învingă natura » ; X. Sulful, argintul-viu şi sarea ; XI. Despre « căsătoria chimică » ; XII. Alchimia rugăciunii ; XIII. Athanorul ; XIV. Povestea lui Nicolas Flamel şi a soţiei sale Perrenelle ; XV.Fazele operei ; XVI. Tabla de smarald.
Titus Burckhardt subliniază cu fermitate încă din primele capitole (dezvoltând ideea până la ultima pagină) că alchimia nu este un procedeu prin care se urmăreşte obţinerea aurului. Este adevărat că acest sens obtuz a fost reţinut de unii aşa-zişi alchimişti ai trecutului, numiţi « arzători de cărbune » pentru faptul că în goana lor lacomă după aur nu faceau decât să experimenteze în gol şi să orbecăie printre substanţe pe care nu le cunoşteau. Din păcate, acest sens este reţinut şi de către contemporaneitatea noastră, dominată de gândirea pozitivistă şi materialistă. Alchimia presupune în primul rând transmutarea sufletului (opera interioară), iar obţinerea pietrei filosofale (opera exterioară) nu este decât însoţirea primeia. Mai mult Burckhardt susţine că opera interioară nu este însoţită în toate cazurile de cea exterioară.
Această idee este absolut corectă, însă am observat că în anumite capitole, în care ar fi trebuit să vorbească mai concret despre diverse materii (mercurul filosofilor, materia primă, fazele operei ş.a.) nu o face, insistând, în schimb, asupra transmutarii interioare. Dar nici despre aceasta nu da prea multe detalii.  Pe de altă parte, este în natura unei introduceri să nu dezvăluie secrete atât de bine păzite ale alchimiei.

Concluzionând, Burckhardt face o prezentare succintă şi corectă (cel puţin aşa imi pare, luând în considerare cursivitatea conceptelor şi a raţionamentelor) a alchimiei, lămurind o serie de simboluri şi noţiuni fundamentale. Cel ce a dorit să ştie ce este alchimia ar trebui să fie satisfăcut in urma lecturii, cel ce doreşte mai mult …. mai are de studiat.

Alchimia obţinerii tutunului de pipă

Frunza de tutun uscată şi arsă sau banalele ţigări au un miros nu tocmai placut, în schimb tutunul de pipă are o savoare aparte, iar tutunurile aromatice sunt placute simţurilor chiar şi pentru nefumatori.
De unde această transmutare ? Procesul prin care se obţine tutunul de pipa ( de calitate ) mă trimite cu gândul la misterioasa arta a alchimiei. Precum filosofii chimici, care pornind de la materia primă şi înfăptuind ceea ce se numeşte «magnum opus», obţin (sau cel puţin aşa se zice despre unii dintre ei) piatra filosofală şi elixirul de viată lungă, producătorii tutunului de pipă transformă o frunză în ambrozia vicioşilor fumători ai pipei.
Savoarea tutunului de pipă este dată de combinaţia câtorva factori principali : tipul de tutun folosit, metoda de uscare, fermentarea, aditivarea (într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de rezultatul urmărit) cu o serie de substanţe naturale sau artificiale şi nu în ultimul rând metoda de tăiere a frunzelor de tutun.

Tipuri de tutun
Ca şi strugurii, planta de tutun prezintă anumite caracteristici în funcţie de solul şi clima în care a fost cultivată. Diverse specii de tutun sunt cultivate în anumite zone geografice şi apoi tratate în mod diferit pentru a se obţine materia primă a viitoarelor mixturi savuroase.
Tutunul Virginia se prezintă în numerose varietăţi – roşu, maro, negru, portocaliu ş.a. Fumul acestui tutun are o textură şi o aromă blândă, dar datorită conţinutului ridicat de zaharuri, tutunul virginia va avea tendinţa de a arde fierbinte. Este folosit în aproape toate amestecurile, cu precădere în cele aromatice.
Tutunul Burley este o mutaţie a tutunului Virginia, ce a apărut şi s-a dezvoltat în Maryland după războiul civil (american). Se remarcă printr-o aromă slabă, naturală , cu o uşoară notă de nuci. Tutunul burley poate fi aromatizat artificial cu succes, din moment ce propriile calităţi olfactive sunt mai slabe.
Cavendish, ca şi Perique sau Latakia, este rezultatul unui tratament special aplicat tutunului brut. De regulă se foloseşte tutun Virginia sau Burley. După uscare, tutunul este fiert în aburi şi fermentat. Pentru fierberea în aburi se foloseşte o soluţie bogată în sucroză sau fructoză. În prezent, tutunul este chiar scufundat într-o asemenea soluţie, în care s-au adăugat diverse arome – vanilie, licorice, rom, ciocolată ş.a.. Rezultatul este un tutun închis la culoare, chiar negru, cu un gust şi o aromă blândă, dulce.

Tutunurile picante (condimentate) au o aromă puternică şi un gust pe masură. De regulă, sunt folosite în diverse amestecuri, alături de tutunuri mai slabe, rareori sunt fumate ca atare.
Perique este cultivat şi procesat cu precadere in Louisiana. Perique nu este o specie aparte de tutun, ci desemnează mai degrabă rezultatul aplicării unei tehnologii aparte tutunului de tipul Red Burley. Tutunul este presat puternic şi fermentat în suc propriu, procesul durând aproximativ 9-10 luni. Puţine amestecuri conţin mai mult de 10-15% din acest tip.
Tutunurile orientale provin ,în special, din ţările Orientului Mijlociu şi din cele balcanice ( Grecia, Cipru, Turcia, Serbia ş.a. ). Sunt cultivate în zone aride, cu un sol bogat în azot ( nitrogen), de aceea au un conţinut scăzut în zaharuri şi nicotină, în schimb au o aromă condimentată/iute. Cele mai cunoscute tipuri sunt : Izmir, Samsun, Yedidje, Cavella şi Bursa.
Latakia este un tip aparte de tutun oriental. Legenda spune că a fost descoperit dintr-un accident : într-un an cu o recoltă record de tutun, un ţăran arab a fost obligat să depoziteze tutun până şi deasupra grinzilor acoperişului. Peste iarnă, ţăranul nostru s-a încălzit cu lemne şi când acestea s-au terminat cu bălegar uscat de cămilă. Astfel afumat, tutunul a căpătat calităţi aparte. În prezent latakia este obţinuta prin afumarea tutunului în procesul de uscare, fiind folosite diverse esenţe de lemn şi ierburi.

Uscarea frunzelor de tutun
După ce au fost culese, frunzele de tutun sunt uscate, folosidu-se una din următoarele metode : uscarea la soare, uscarea sub acţiunea focului deschis, a căldurii sau a aerului ( curenţilor de aer ). Ultimele trei metode presupun depozitarea ordonată a snopilor de frunze in hambare, care, după caz, sunt ventilate (air-cured tobacco), încălzite cu ajutorul unor ţevi prin care circulă aer cald (flue-cured tobacco) sau încălzite cu ajutorul unor focare deschise, unde este ars, mocnit, lemn de esenţă tare.

Fermentarea
Tutunul uscat este atât de friabil, încât se poate dezintegra doar prin simpla manevrare, de aceea este uşor umezit, aceasta permiţând şi fermentarea. Frunzele de tutun, astfel umezite sint aşezate în grămezi înalte de un metru, ceea ce declanşează fermentarea. În interiorul grămezii, temperatura atinge la 70°C ; pentru a nu se ajunge la autocombustie, gramada de tutun este răvăşită, astfel toate frunzele au posibilitatea să fermenteze corespunzător. În procesul de fermentare ( ce durează între două şi şase luni ) sunt eliminate o serie de substanţe toxice/urât mirositoare ( amoniac, gudron ş.a. ). Tutunurile de calitate sunt dublu fermentate.

Învechirea
Ca şi vinul, tutunul se inobilează, îşi îmbogăţeşte calităţile prin învechire. Un tutun respectabil este învechit în jur de doi ani.

Forma în care este tăiat tutunul de pipă are o influenţă (deloc neglijabilă) asupra aromei şi a gustului. Diversele forme şi mărimi determină viteza şi temperatura cu care arde tutunul, de aici rezultând anumite nuanţe în aromă şi gust.
Tăietura în formă de panglică ( ribbon cut ) este una dintre cele mai utitilizate metode de porţionare a frunzelor de tutun. În legătură cu această tăietură, pot spune că se încadrează din toate punctele de vedere în categoria de mijloc ( tutunul tăiat astfel se aprinde relativ usor, jarul se menţine fără mari dificultăţi, nu arde foarte încins, dar nici rece, nici prea repede, dar nici lent ).
Tăietura în formă de aţă ( shag ) – se aseamană oarecum cu tipul anterior, însă firele de tutun sunt mai subţiri şi mai lungi (aţe). Tăietura shag aduce mai mult cu cea folosită în cazul tigaretelor ( cu diferenta că firele de tutun sunt mai lungi, dar la fel de subţiri) În trecut tutunul tăiat astfel era considerat de slabă calitate, în prezent tăietura shag nu mai este asociată organic tutunului inferior.
Tăietura în formă de cuburi/pătrate ( cube cut ) – tutunul este presat pe grătare (caroiaje de lame ascuţite), rezultând forme pătrate. Aceată metodă se foloseşte, cu precădere pentru tăierea tutunului Burley.
Tăietura marinărească (Navy cut) – înainte vreme, marinarii aşezau frunzele de tutun într-un lung şi subţire tub din pânză de velă, pe care apoi îl răsuceau puternic, obţinând o sfoară de tutun. Aceasta sfoară era purtată in buzunar, putând fi tăiată în felii pentru mestecat sau fumat. În această formă, tutunul arde greu şi ( prin aceasta ) rece.
Tăietura flake – tutunul este presat mai intâi într-o formă paralelipipedicăşi apoi tăiat sub formă de felii subţiri. Înainte de a fi pus în pipă tutunul flake trebuie frecat puţin între degete, pentru a se obţine bucăţi mai mici. În genrere, ca şi tutunul Navy cut, tutunul flake arde încet şi rece.

În genere, tutunurile de pipă se clasifică în tutunuri naturale şi tutunuri aromatice.
Din prima categorie fac parte tutunurile englezeşti, acestea se caracterizează (de regulă) prin lipsa aditivilor (naturali sau artificiali). Farmecul acestor tutunuri constă în aroma obţinută prin amestecul mai multor tipuri de tutun ; pornindu-se de la o bază de tutunuri virginia sau burley se adaugă (în scopul condimentării) tutunuri orientale ( între care celebrul tutun Latakia ), Perique ş.a. Tot din categoria tutunurilor naturale fac parte şi amestecurile de tutunuri Virginia (Virginia blends).
Tutunurile aromatice conţin cantităţi semnificative de Cavendish şi pot fi subclasificate în tutunuri ce poartă o singură aromă ( vanilie, rom ş.a.) şi tutunuri caracterizate printr-un buchet de arome. Aceste din urmă tutunuri trebuie să menţină un echilibru între miresmele îmbătătoare pe care le poartă, altfel riscă să cadă într-o degringoladă olfactivă.

Între prima materia ( brutală şi dezorganizată ) şi rafinamentul parfumat ce se degajă din cutiile elegante, conţinând preţiosul tutun de pipă este o distantă atât de mare, încât uneori imi pare că este acoperită doar de o ars alchimica. Aşa cum prima materia este supusă calcinării, mortificării, putrefacţiei, pentru ca apoi să renască în forma pietrei filosofale, tot astfel brutalele frunze de tutun sunt supuse uscării, fermentării, învechirii, sunt aditivate,după caz, cu diverse arome, căpătând asfel o nouă existenţă, vechi calităţi fiind potenţate, o parte a păcatelor întunecate înlăturate şi necunoscute atribunte înnobilează acestă ambrozie a vicioşilor pipei.
Toate sofisticăriile tutunului de pipă îl fac pe fumător cu atât mai vicios, un bolnav atins de un viciu profund, spiritual şi otrăvitor.