Aceasta este prima mea, să îi spunem, recenzie. Am observat, cu plăcere, că multe bloguri se ocupă, aproape exclusiv, de recenzii si că s-a format chiar si un stil. Eu nu voi vorbi despre cărţi recente/în vogă/ş.a., ci doar despre ce ce am citit şi din ce am citit doar despre ce îmi place (nu cred că aţi dori să perorez despre lucrările la care mă obligă formaţia).
După această scurtă declaraţie de intenţii să revin la oile mele (binecunoscut fiind simbolul mielului, atât de utilizat în alchimia occidentală şi mistica cresţină). Cartea se vrea o introducere în alchimie, introducere care merge ,însă, dincolo de generalităţi şi locuri comune, atingând nu de puţine ori aspectele cele mai intime ale subiectului. Cuprinsul cred că oferă o perspectivă mai largă decât cele câteva cuvinte ale mele: I. Originea alchimiei ; II. Natura şi limbajul alchimiei ; III. Înţelepciunea hermetică ; IV. Spirit şi materie ; V. Plante şi metale ; VI. Conversiunea elementelor ; VII. Materia prima ; VIII. Natura universală ; IX. « Natura ştie să învingă natura » ; X. Sulful, argintul-viu şi sarea ; XI. Despre « căsătoria chimică » ; XII. Alchimia rugăciunii ; XIII. Athanorul ; XIV. Povestea lui Nicolas Flamel şi a soţiei sale Perrenelle ; XV.Fazele operei ; XVI. Tabla de smarald.
Titus Burckhardt subliniază cu fermitate încă din primele capitole (dezvoltând ideea până la ultima pagină) că alchimia nu este un procedeu prin care se urmăreşte obţinerea aurului. Este adevărat că acest sens obtuz a fost reţinut de unii aşa-zişi alchimişti ai trecutului, numiţi « arzători de cărbune » pentru faptul că în goana lor lacomă după aur nu faceau decât să experimenteze în gol şi să orbecăie printre substanţe pe care nu le cunoşteau. Din păcate, acest sens este reţinut şi de către contemporaneitatea noastră, dominată de gândirea pozitivistă şi materialistă. Alchimia presupune în primul rând transmutarea sufletului (opera interioară), iar obţinerea pietrei filosofale (opera exterioară) nu este decât însoţirea primeia. Mai mult Burckhardt susţine că opera interioară nu este însoţită în toate cazurile de cea exterioară.
Această idee este absolut corectă, însă am observat că în anumite capitole, în care ar fi trebuit să vorbească mai concret despre diverse materii (mercurul filosofilor, materia primă, fazele operei ş.a.) nu o face, insistând, în schimb, asupra transmutarii interioare. Dar nici despre aceasta nu da prea multe detalii. Pe de altă parte, este în natura unei introduceri să nu dezvăluie secrete atât de bine păzite ale alchimiei.
Concluzionând, Burckhardt face o prezentare succintă şi corectă (cel puţin aşa imi pare, luând în considerare cursivitatea conceptelor şi a raţionamentelor) a alchimiei, lămurind o serie de simboluri şi noţiuni fundamentale. Cel ce a dorit să ştie ce este alchimia ar trebui să fie satisfăcut in urma lecturii, cel ce doreşte mai mult …. mai are de studiat.
