Marguerite Yourcenar – Piatra filozofală

În urmă cu multi ani am citit Memoriile lui Hadrian, mi-a plăcut peste poate; deşi pentru unii ar fi o blasfemie, eu am aşezat acest roman în rând cu marii ruşi. După terminarea facultăţii m-am apucat de Piatra filozofală, dar nu am reuşit să sparg pojghiţa primelor 50 de pagini, m-am înfundat în nişte relaţii de familie încâlcite al căror rost nu îl înţelegeam – până la urmă ce mă interesa pe mine care şi cu cine prin famila numeroasă a personajului central ? Doar la final am găsit tâlcul. Într-o perioadă de relativă acalmie, m-am hotărât să o reiau şi să o termin, chiar de-ar fi să mă plictisesc cumplit între rudele lui Zénon (filosoful chimic).

După cele 50 de pagini de unchi şi mătuşi, am reuşit să ies la liman, începea să devină interesant. Personajul nostru (Zénon) este un om de ştiinţă de pe la 1600 prins în căutarea luminării. Ar fi mult prea complicat să povestesc romanul aşa că o să mă rezum doar la câteva aspecte.

În primul rând Marguerite Yourcenar a dovedit, aşa cum afăcut-o şi în Memoriile lui Hadrian, că are un talent fantastic în a crea personaje aproape reale într-un context istoric mustind de viaţă. Autoarea recunoaşte că atât Hadrian, cât şi Zénon au avut provocările lor. Primul, fiind un personaj cunoscut al istoriei Romei antice, trebuia construit astfel încât personalitatea, gândurile şi acţiunile sale să se potrivească cu realitatea (aşa cum o cunoaştem noi), iar al doilea trebuia construit ex nihilo, iar pentru amândoi a urmărit obsedant să îi facă să trăiască.
În al doilea rând contextul istoric este surprins aşa cum numai un maestru o poate face – de la marile evenimente şi concepţiile ce dominau acei ani, până la meşteşugari şi servitori.

În Zenon am găsit multe puncte comune cu biografia lui Paracelsus (un mare medic şi alchimist), autoarea recunoaşte că s-a inspirat atât din viaţa lui Paracelsus, cât şi din cea a altor alchimisti ai vremii. Numele lui Paracelsus apare de câteva ori, Zénon fiind cu vreo 20-30 de ani mai tânăr decât acesta, nu de multe ori personajul fictiv îl invocă pentru a-l corecta în anumite erori mai mult sau mai puţin închipuite.
Umbând prin întrega lume cunoscută în căutarea unor frânturi veritabile de cunoaştere, Zénon respectă tradiţia alchimiştilor din acea perioadă, tot timpul pe drum spre o oază de ştiinţă, lăsând în urmă vreun oraş în care i se pregătea arestarea.

Biserica este bine portetizată – o instituţie osificată, mult prea interesată de puterea lumească, cu doctrine şi idei aproape total opuse învăţăturilor Bibliei. Portretul Bisericii mediavale m-a dus cu gândul la Biserica ortodoxă română din zilele noastre, dacă în trecut s-a ferit de nenorocirile comise de Biserica catolică, acum se pare că vrea să recupereze. În anii 2000 când catolicii fac eforturi să ţină pasul cu societatea, să fie aproape de oameni şi să se căiască pentru erorile/ororile trecutului, ai noştrii sunt interesaţi de construirea inutilă şi în ciuda voinţei populaţiei (presupuşii enoriaşi) a unor imobile (căci lăcaşe de cult nu le pot zice, nu de alta, dar bca-ul şi termopanele parcă nu cadrează) prin parcări, maidane şi parcuri (ce ne trebuie copaci, dacă avem mândreţe de clopotniţă?). În rest scumpii părinţi îşi iau masterate pe copiat, de parcă Dumnezeu i-ar întreba de diplome, parcă îl şi văd pe Sfântul Petru la uşa Raiului numărând licenţe, diplome de tot felul şi certificate de competenţă.

Dar să mă reîntorc la roman – Zénon ajunge să fie condamnat la moarte, acuzat de tot felul de năzbâtii (vrăjitorie, spiritism, blasfemie, instigare la revolte şi sprijinire a duşmanilor ordinii sociale), majoritatea capetelor de acuzare sunt de-a dreptul hilare (dar pe la 1600 erau cât se poate de grave), iar cele adevărate nu reprezintă decât urmările pe care nişte fapte bune le pot implica. Zénon se sinucide în puşcărie pentru a evita execuţia, folosindu-se de o lamă inteligent ascunsă într-un penar (în condiţiile în care el a fost căutat, având în vedere calitatea sa de medic si de alchimist, de pilule şi sticluţe cu otravă). Sinuciderea nu are ca scop evitarea unei execuţii publice, ci exerecitarea liberului arbitru până în ultimul moment. În aşteptarea morţii Zenon are un ultim monolog (pe parcursul romanului mai sunt cateva monologuri filosofice) în care caută să desluşească misterul vieţii şi al cunoaşterii. Gândurile i se amestecă până la topire şi evaporare, iar ultima propoziţie a romanului este : « Mai atdânc decât atât nu se poate pătrunde în sfârşitul lui Zénon ».

Jean Palou – Vrăjitoria

După un ocol (Pleşu şi blogurile), mă reîntorc la oile mele. În urma cu ceva vreme am scris despre Serge Hutin – Alchimia ; în bibliotecă, alături de amintita carte, stă Jean Palou – Vrăjitoria, aparţinând aceleiaşi colecţii (Editura de vest, Colecţia « Iniţieri »). Mai mult dorinţa de a încheia şi cu această rudă m-a determinat să citesc cele 140 de pagini, decât subiectul în sine. Cum vrăjitoria nu are mai nimic în comun cu alchimia, probabil că nu m-aş fi apucat să citesc o carte dedicată ; asta şi dintr-un neam de snobism intelectual.

După o scurtă definiţie a vrăjitoriei şi separarea netă fată de magie, Palou se cufundă în istoria fenomenului, de la origini şi până în prezent, insistând (evident) asupra Evului Mediu. Pe când magia este arta de a comanda forţelor răului, vrăjitoria este încercarea lipsită de metodă şi cunoştinţe fundamentale de a stăpâni aceleaşi forţe. Magia are oarecum caracter ştiinţific şi iniţiatic, este o nouă erezie, vrăjitoria, în schimb, nu este decât o vulgarizare a primeia şi o continuare a vechilor religii păgâne învinse de creştinism. Vrăjitoria ar avea două origini – transmiterea, aşa cum am spus, prin tradiţii orale a vechilor religii antice şi revolta socială (invocarea forţelor întunecate ca revoltă faţă de o stare economică precară).
Locurile de întâlnire ale vrăjitorilor se găsesc (de regulă) lângă monumente megalitice sau ruine romane. Diavolul şi acolitii săi i-au înlocuit pe fauni şi satiri. Chiar zilele Sabatului sunt adesea miercuri (Mercur) şi vineri (Venus).
Vrăjitoria înfloreşte în mediul rural şi cu precădere în perioadele de profundă degradare economică. Omul, obosit de atâta rugă în zadar către Cer, se adresează Infernului. Lucrul acesta nu se putea produce decât în vremuri de puternică manifestare a credinţei şi de dezordini economice.
La început Biserica trata cu o oarecare îngăduinţă vrăjitoria, considerând-o rămăşiţă a vechilor religii, superstitii nefondate destinate uitării. În condiţiile favorizante din Evul mediu vrăjitoria s-a dezvoltat în loc să dispară, iar începând cu sec XIII, atitudinea Bisericii, cât şi a autorităţilor laice (reafirmate) s-a radicalizat, ajungându-se la celebrele arderi pe rug. Mai exact, arderea vrăjitoarei se făcea în rug (îngropată în mormanul de vreascuri şi lemne) şi nu deasupra acestuia (pe o cruce) ; alteori după aprinderea rugului, vrajitoarea, legată pe o scară, era aruncată în foc.
Instanţele laice erau cele ce condamnau la moarte nefericiţii suspectaţi de vrăjitorie gravă, pe când instantele religioase judecau doar faptele de vrăjitorie măruntă. Procedura era cel puţin bizară. După denunţ urma ‘‘cercetarea’’ – a se citi strângerea câtorva mărturii subţiri şi tortura prin care se obţinea mărturisirea (care de multe ori era obţinută inclusiv prin înşelarea încrederii celui anchetat – practică considerată cât se poate de legitimă în raport cu vrăjitorii). Anchetarea prin tortură avea câteva tehnici şi metode ce produceau dovezi puternice – proba punctului invulnerabil la durere şi proba apei. Judecătorii se temeau cumplit de inculpaţi, dar printr-un artificiu teologico-juridic se considera că vrăjitorii aduşi în faţa instanţei nu puteau riposta violent. Nu de puţine ori judecătorii erau cointeresaţi să pronunţe cât mai multe condamnări, căci astfel deveneau beneficiarii direcţi ai avutului (de regulă modest) al nefericiţilor trimişi la rug.
Un caz interesat apare în vremea Regelui Soare. După ce justiţia seniorială a condamnat la moarte 12 aşa-zişi vrăjitori, Parlamentul din Rouen confirmă pedepsele, însă în urma recursului făcut la Rege, Ludovic al XIV-lea a casat sentinţa şi s-a mărginit a-i exila pe vrăjitori dincolo de hotarele Normandiei (1672). Parlamentul din Rouen face uz de dreptul de critică în fata Regelui, sugerând că negând vrăjitoria, se compromit şi alte lucruri, îndoiala în legătură cu misterele de pe pământ clatină în multe suflete credinta în misterele din ceruri. Cu alte cuvinte dacă condamnăm vrajitori la moarte, atunci înseamnă că există Diavol, dacă există Diavol atunci există şi Dumnezeu, dacă există Dumnezeu atunci Biserica are şi ea un rol important, iar masele sunt ţinute mai bine sub control şi exploatate.

Clar este că în această colecţie au fost incluse doar studii obiective/sceptice. Dacă această abordare mi s-a părut cam prea simplificatoare şi superficială când am citit Alchimia lui Hutin, scepticismul accentuat al lui Palou l-am găst cât se poate de potrivit.