Pleşu şi blogurile

Îmi făceam planuri să scriu despre o carte subţirică, aparţinând unei colecţii pe care am abordat-o anterior, răsfoind cele câteva bloguri pe care le vizitez mă lovesc încă o data de polemica iscată de o frază dintr-un articol publicat de Pleşu în Dilema veche.
Iată afirmaţiile incendiatoare:
“Dacă cititul e în declin, putem spune că, dimpotrivă, scrisul trece printr-un episod de ebuliţiune. Se scrie prost, dar se scrie mult. De vreme ce e născut poet, fiecare român are în raniţă bastonul de scriitor.
…
Am văzut tineri pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale, dar am văzut şi bătrîni pergamentoşi, aflaţi în anticamera exitului, care ar da orice pentru a ieşi pe piaţă ca „autori“: autori de memorii, de descoperiri epocale, de romane, poeme şi sisteme filozofice.
Unii se epuizează în scrisori către ziare şi autorităţi, alţii compun „apeluri“, alţii, mai branşaţi, iau cu asalt Internetul. Acesta din urmă a produs, e drept, o specie de grafomanie fără precedent: poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi. ” (Andrei Pleşu, Despre scris, Dilema veche, Anul V, nr. 241 – 25 septembrie 2008 ).

Cred că inflamaţiile au apărut ca răspuns aproape instinctiv la tonul realist-ironic al lui Pleşu – de pe poziţia în care se află, se uită in jos la zbaterile unor anonimi; întrebarea nerostită ar fi următoarea : ce se tot aruncă ăştia să mâzgălească hârtia de pomană ? nu pot produce nimic interesant, mai bine ar avea bunul-simţ şi ar mai citi ceva. Asta îmi aminteşte oarecum de scandalul provocat de un veteran al muzicii franţuzeşti (Johnny Hallyday cred), când a afirmat lucruri nu tocmai plăcute, dar adevărate, despre nou – apăruta categorie de cântăreţi (mai ales –e) , care nu prea au voce,talent sau simţire, dar ţin morţiş să ne “încânte” urechile şi să îşi satisfacă foamea de celebritate şi de bani ( pe asta o împart cu impresarii ).

Revenind – pe marginea celor câteva cuvinte ale lui Pleşu, blogerii au înroşit tastaturile, s-au împărţit în tabere, au aruncat cu nori electronic unii în alţii. Ca şi în cazul afacerii « Poneiul roz », după ce furtuna în paharul cu apă s-a mai liniştit îmi dau, la rându-mi, cu părerea.
Toata lumea are într-o anumită masură dreptate. Pleşu face parte din altă generaţie, dintr-o alta cultura s.a.
Din punctul lui de vedere are dreptate – sunt muuuulte bloguri, iar numarul celor bune/decente nu este mare, apoi chiar şi cele bune rareori se ridică la nivelul aristocratilor culturii. Formatul şi cultura blogului nu presupun un rafinament ieşit din comun, chiar şi cei care în viaţa reală se învârt în cercuri subţiri (universitari, cercetatori, doctoranzi ş.a.) nu scriu pe blog aşa cum o fac într-un articol, în teza, înr-o carte la care muncesc din greu, ci mult mai facil, eliberati de bagajul unor cunoştinţe şi a unui limbaj preţios.
Pozitia lui Pleşu trebuie înteleasa şi din perspectiva clasei sociale din care face parte. Cu toţii îi stim (într-o oarecare masură) trecutul şi îi bănuim poziţia pe care o deţine în societate, aşa cum “les nouveaux riches” se uită de sus, cu dispreţ la prostime şi Pleşu se uita cu dispreţ la blogeri. Şi după cum s-a spus (în cadrul unor zbuciumate polemici) îl încearcă un sentiment neliniştitor şi sâcâitor când se gândeşte la democratizarea exprimării.
Până de curând libertatea de exprimare era doar art. 30 din Constituţie, la urma urmelor un drept constituţional nu are mare valoare dacă nu poate fi exercitat. Blogul întăreşte substanţa acestui drept – accesul imediat şi necondiţionat la un mijloc de informare în masă, fară controlul redactorilor, fară căciulirea în faţa mai ştiu eu cui, fară cunostinţe ce ar putea intermedia publicarea unui minuscul articol într-o revistă cat de cât vizibilă. Nu că asemenea fenomene ar fi dispărut, lucrurile importante tot pe filiera tradiţională sunt publicate.
Aşa ca eu îl inţeleg pe Pleşu.

P.S. Pe un plan mai serios, toată această polemică ridică o întrebare: noţiunea de cultură trebuie redefinită ? (asta în măsura în care a avut vreodată o definiţie stabilă).  Cred că la această întrebare În Răspăr ar da un răspuns interesant.

Vraja unui viciu

Dincolo de simbolistica inerentă, am aprins prima pipă sub imboldul unei lecturi : Muntele vrajit , de Thomas Mann .
Ironia, deloc întamplatoare, face ca acţiunea să se desfăsoare în cadrul unui sanatoriu de boli pulmonare, într-o perioadă în care ştiinţa modernă se îmbina cu tradiţiile şi presupunerile ( mai mult sau mai puţin întemeiate ) ale vechii medicini, totul asezonat cu o terminologie medicală care nouă ne pare … exotica ( punct umed, caverne, cordoane fibroase, locus minoris resistentiae etc). Într-o vreme în care tutunul era considerat deopotriva otravă şi panaceu ( continuând astfel percepţia asupra tutunului din secolul al XIX – lea ), unul dintre personajele principale ( Hans Castrop ) îşi drege anemia cu mâncare bună, bere neagră şi tutun de calitate.
Muntele Vrajit face parte din categoria aşa numitelor bildungsroman ( romanul care te educă/formează ), acţiunea si dialogurile împletindu-se cu analiza filosofantă a civilizaţiei europene de dinaintea primului razboi mondial. Sanatoriul internaţional Berghof adună reprezentanţi ai ţarilor europene ( până şi numele de România apare – menţionat marginal este adevarat ), iar problema claselor sociale nu este nici ea uitată ( de exemplu ruşii au două mese : masa ruşilor de rând şi masa “ruşilor bine” ). Aici se intâlnesc ultimele vlăstare ruinate ale vechii aristocraţii cu burghezi mai mici sau mai mari ( de la cei având profesiuni liberale la mari negustori ce fac comerţ cu mărfuri coloniale ). Această burghezie este altoită cu năravuri aristocratice ( uneori chiar şi cu sânge albastru ). Din categoria tabieturilor burgheze face parte şi fumatul, iar aici îi dau cuvântul lui Thomas Mann :
“Primul lucru de care avea nevoie la sfârşitul mesei era ligheanul cu apă parfumată pentru spălat degetele, iar al doilea ţigareta rusească, nevămuită, pe care şi-o procura cu plăcere pe sub mână, prin mijloace nu prea legale. O fuma înaintea trabucului, o marcă savuroasă din Bremen, numită Maria Mancini, despre care va fi vorba şi mai târziu şi a cărei otravă aromată se unea într-un chip atât de plăcut cu cea a cafelei. Hans Castrop îsi ţinea provizia de tutun la adăpost de influenţa vătămătoare a caloriferului, le păstra în pivniţă, unde cobora în fiecare dimineaţă ca să-şi umple portţigaretul cu porţia zilnică.”

“ – [...] Te rog să mă scuzi o clipă ! Şi-şi scoase din tocul de piele fină împodobit cu o monogramă de argint un trabuc Maria Mancini, un exemplar frumos, turtit la un capăt, aşa cum îi plăceau cu osebire, îi tăie vârful cu un cuţitaş agăţat de lanţul ceasornicului, scăpără bricheta şi-şi aprinse ţigara lungă şi îndoită în sus, trăgând câteva fumuri pline, cu o poftă deosebită. Evident tu nu fumezi, zelul tău mi se pare cam exagerat.
- Da, n-am fumat niciodată răspunse Joachim. De ce m-aş apuca să fumez tocmai aici ?
- Pe asta n-o mai înţeleg spuse Hans Castrop. Nu înţeleg cum poate cineva să nu fumeze, căci asta înseamnă să te lipseşti într-un fel de una din bucuriile vieţii şi în orice caz de o foarte mare plăcere ! Când mă trezesc dimineaţa mă şi bucur la gândul că voi putea fuma în timpul zilei, iar când iau masa mă gândesc la acelaşi lucru, da, şi cred că nu exagerez decât foarte puţin spunându-mi că, în definitiv, mănânc doar ca să pot fuma după aceea ”.

În privinta trabucurilor fumate de Hans Castrop ( dar şi a altor aspecte din roman ) realitatea şi ficţiunea se împletesc, Thomas Mann foloseşte numele unui producător cât se poate de real – Maria Mancini, dar numai că trabucurile cu pricina nu îşi au originea în Bremen ci în Honduras. Pe de altă parte şi Maria Mancini şi-a luat revanşa, a profitat de succesul romanului, creând un trabuc numit Magic Mountain. Nu am fumat aşa ceva, dar sper ca acest trabuc să fie demn de descrierile savuroase ale lui Thomas Mann. ( Iată şi un link în care sunt prezentate tutunurile din familia Maria Mancini : http://www.jrcigars.com/index.cfm?page=deals_bfp_mm )
Când am citit Muntele Vrăjit eram prin clasa a noua sau a zecea de liceu, nu fusesem tentat să fumez până atunci, însă descrierile evocatoare ale lui Thomas Mann aproape că au materializat pentru mine buchetul aromat şi otrăvitor al trabucului lui Castrop. Nu am mai rezistat şi , cu speranţa unei arome cât de vagi, m-am aruncat asupra unui pachet de ţigarete ( nu dau nume, dar era vorba despre o marcă notorie şi apreciată ), pe care părinţii îl ţineau pentru fumătorii ce le călcau pragul. Cât priveşte rezultatul acelui experiment nu insist prea mult : şoc şi dezgust total. Mai tarziu, când eram deja student, au apărut pe piaţa noastră pipe şi tutun ; atunci am reusit să-mi sting vechea sete.