Decadenta si decadentism


Decadentismul, este o stare de spirit si poate chiar un un miez ideatic, ce a urmat civilizatia umana inca din vremurile antichitatii, imbracand diverse forme, culminand cu decadentismul francez post-revolutionar. Vechiul regim (L’Ancien Régime – ce frumos suna ), revolutia, noua republica,Imperiul lui Napoleon, Restauratie si iarasi republica, cate schimbari radicale, prabusire si maretie,zbaterile unei mari natiuni, iata contextul afirmarii explicite a decadentismului. Decadentismul se caracterizeaza prin dispretul fata de avantul stiintelor pozitiviste ( a pozitivismului in genere ), fata de vulgaritatea burgheziei glorioase, venerarea nostalgica a unui trecut reconstruit incarcat de simboluri heraldice, arhitecturale, vestimentare s.a. si printr-un stil literar sofisticat, folosirea unui limbaj rafinat, inecat de volute si de enciclopedism. Decadentismul se intalneste pe alocuri cu ceva mai batranul dandysm ( despre dandysm intr-un post viitor ). Ca reprezentanti ai decadentismului pot fi mentionati Jules Amédée Barbey d’Aurevilly, Aubrey Beardsley, J. K. Huysmans, Auguste Villiers de l’Isle-Adam, Oscar Wilde. In literatura romana avem falitii nostrii ( mai exact falitul nostru ) – Mateiu Caragiale, fiul nelegitim al lui I.L. Caragiale. Romanul À rebours ( In raspar) al lui Huysmans este o adevarata declaratie de principii a decadentismului – ultimul vlastar al unei familii aristocrate se hotaraste sa se izoleze in casa sa, refuzand o realitate mult prea vulgara, in schimb reconstruieste un univers utopic, estetizant, artificial, nu de putine ori chicios. si sigur nesanatos ( atat pentru trup cat si pentru suflet).

Pe la 1900 decadentismul isi traise deja viata, dupa ultima revolutie franceza si instalarea definitiva a republicii, conditiile sociale si culturale ce au stimulat afirmarea decadentismului au disparut. Excesele, visele de marire, betia revolutionara si patricida, amintirile fastuoase ale trecutului aristocratic au cedat definitiv locul pragmatismului si avantului pozitivist-stiintific, decadentismul s-a stins usor, caci in postura de curent cultural/literar era mult prea slab, o ultima rasuflare trista a Vechiului regim, mai curand o atitudine decat un curent literar solid.

Dar decadentismul, asa cum am spus, bantuie intreaga istorie a umanitatii, facandu-si simtita prezenta cu precadere in amurgul marilor civilizatatii, chiar daca numele nu i-a fost tot timpul rostit. Decadent a fost Ultimul Darius, decadenti au fost ultimii locuitori ai Romei antice, ceatata decadentismului matura si acum Acropolele unde marete temple ale zeilor pagani stau alaturi de primele modeste biserici crestine ( superbia marmurei langa umila si carnala caramida ), decadenti au fost ultimii aparatori ai Constantinopolelor, albii in razboiul civil rus, muzica anilor 80, decadenti poate sunt si acum, intr-o perioada post-tot ( caci pana si post modernismul este deja istorie ).