Decadenta si decadentism

Decadentismul, este o stare de spirit si poate chiar un un miez ideatic, ce a urmat civilizatia umana inca din vremurile antichitatii, imbracand diverse forme, culminand cu decadentismul francez post-revolutionar. Vechiul regim (L’Ancien Régime – ce frumos suna ), revolutia, noua republica,Imperiul lui Napoleon, Restauratie si iarasi republica, cate schimbari radicale, prabusire si maretie,zbaterile unei mari natiuni, iata contextul afirmarii explicite a decadentismului. Decadentismul se caracterizeaza prin dispretul fata de avantul stiintelor pozitiviste ( a pozitivismului in genere ), fata de vulgaritatea burgheziei glorioase, venerarea nostalgica a unui trecut reconstruit incarcat de simboluri heraldice, arhitecturale, vestimentare s.a. si printr-un stil literar sofisticat, folosirea unui limbaj rafinat, inecat de volute si de enciclopedism. Decadentismul se intalneste pe alocuri cu ceva mai batranul dandysm ( despre dandysm intr-un post viitor ). Ca reprezentanti ai decadentismului pot fi mentionati Jules Amédée Barbey d’Aurevilly, Aubrey Beardsley, J. K. Huysmans, Auguste Villiers de l’Isle-Adam, Oscar Wilde. In literatura romana avem falitii nostrii ( mai exact falitul nostru ) – Mateiu Caragiale, fiul nelegitim al lui I.L. Caragiale. Romanul À rebours ( In raspar) al lui Huysmans este o adevarata declaratie de principii a decadentismului – ultimul vlastar al unei familii aristocrate se hotaraste sa se izoleze in casa sa, refuzand o realitate mult prea vulgara, in schimb reconstruieste un univers utopic, estetizant, artificial, nu de putine ori chicios. si sigur nesanatos ( atat pentru trup cat si pentru suflet).

Pe la 1900 decadentismul isi traise deja viata, dupa ultima revolutie franceza si instalarea definitiva a republicii, conditiile sociale si culturale ce au stimulat afirmarea decadentismului au disparut. Excesele, visele de marire, betia revolutionara si patricida, amintirile fastuoase ale trecutului aristocratic au cedat definitiv locul pragmatismului si avantului pozitivist-stiintific, decadentismul s-a stins usor, caci in postura de curent cultural/literar era mult prea slab, o ultima rasuflare trista a Vechiului regim, mai curand o atitudine decat un curent literar solid.

Dar decadentismul, asa cum am spus, bantuie intreaga istorie a umanitatii, facandu-si simtita prezenta cu precadere in amurgul marilor civilizatatii, chiar daca numele nu i-a fost tot timpul rostit. Decadent a fost Ultimul Darius, decadenti au fost ultimii locuitori ai Romei antice, ceatata decadentismului matura si acum Acropolele unde marete temple ale zeilor pagani stau alaturi de primele modeste biserici crestine ( superbia marmurei langa umila si carnala caramida ), decadenti au fost ultimii aparatori ai Constantinopolelor, albii in razboiul civil rus, muzica anilor 80, decadenti poate sunt si acum, intr-o perioada post-tot ( caci pana si post modernismul este deja istorie ).

Vraja unui viciu

Dincolo de simbolistica inerentă, am aprins prima pipă sub imboldul unei lecturi : Muntele vrajit , de Thomas Mann .
Ironia, deloc întamplatoare, face ca acţiunea să se desfăsoare în cadrul unui sanatoriu de boli pulmonare, într-o perioadă în care ştiinţa modernă se îmbina cu tradiţiile şi presupunerile ( mai mult sau mai puţin întemeiate ) ale vechii medicini, totul asezonat cu o terminologie medicală care nouă ne pare … exotica ( punct umed, caverne, cordoane fibroase, locus minoris resistentiae etc). Într-o vreme în care tutunul era considerat deopotriva otravă şi panaceu ( continuând astfel percepţia asupra tutunului din secolul al XIX – lea ), unul dintre personajele principale ( Hans Castrop ) îşi drege anemia cu mâncare bună, bere neagră şi tutun de calitate.
Muntele Vrajit face parte din categoria aşa numitelor bildungsroman ( romanul care te educă/formează ), acţiunea si dialogurile împletindu-se cu analiza filosofantă a civilizaţiei europene de dinaintea primului razboi mondial. Sanatoriul internaţional Berghof adună reprezentanţi ai ţarilor europene ( până şi numele de România apare – menţionat marginal este adevarat ), iar problema claselor sociale nu este nici ea uitată ( de exemplu ruşii au două mese : masa ruşilor de rând şi masa “ruşilor bine” ). Aici se intâlnesc ultimele vlăstare ruinate ale vechii aristocraţii cu burghezi mai mici sau mai mari ( de la cei având profesiuni liberale la mari negustori ce fac comerţ cu mărfuri coloniale ). Această burghezie este altoită cu năravuri aristocratice ( uneori chiar şi cu sânge albastru ). Din categoria tabieturilor burgheze face parte şi fumatul, iar aici îi dau cuvântul lui Thomas Mann :
“Primul lucru de care avea nevoie la sfârşitul mesei era ligheanul cu apă parfumată pentru spălat degetele, iar al doilea ţigareta rusească, nevămuită, pe care şi-o procura cu plăcere pe sub mână, prin mijloace nu prea legale. O fuma înaintea trabucului, o marcă savuroasă din Bremen, numită Maria Mancini, despre care va fi vorba şi mai târziu şi a cărei otravă aromată se unea într-un chip atât de plăcut cu cea a cafelei. Hans Castrop îsi ţinea provizia de tutun la adăpost de influenţa vătămătoare a caloriferului, le păstra în pivniţă, unde cobora în fiecare dimineaţă ca să-şi umple portţigaretul cu porţia zilnică.”

“ – [...] Te rog să mă scuzi o clipă ! Şi-şi scoase din tocul de piele fină împodobit cu o monogramă de argint un trabuc Maria Mancini, un exemplar frumos, turtit la un capăt, aşa cum îi plăceau cu osebire, îi tăie vârful cu un cuţitaş agăţat de lanţul ceasornicului, scăpără bricheta şi-şi aprinse ţigara lungă şi îndoită în sus, trăgând câteva fumuri pline, cu o poftă deosebită. Evident tu nu fumezi, zelul tău mi se pare cam exagerat.
- Da, n-am fumat niciodată răspunse Joachim. De ce m-aş apuca să fumez tocmai aici ?
- Pe asta n-o mai înţeleg spuse Hans Castrop. Nu înţeleg cum poate cineva să nu fumeze, căci asta înseamnă să te lipseşti într-un fel de una din bucuriile vieţii şi în orice caz de o foarte mare plăcere ! Când mă trezesc dimineaţa mă şi bucur la gândul că voi putea fuma în timpul zilei, iar când iau masa mă gândesc la acelaşi lucru, da, şi cred că nu exagerez decât foarte puţin spunându-mi că, în definitiv, mănânc doar ca să pot fuma după aceea ”.

În privinta trabucurilor fumate de Hans Castrop ( dar şi a altor aspecte din roman ) realitatea şi ficţiunea se împletesc, Thomas Mann foloseşte numele unui producător cât se poate de real – Maria Mancini, dar numai că trabucurile cu pricina nu îşi au originea în Bremen ci în Honduras. Pe de altă parte şi Maria Mancini şi-a luat revanşa, a profitat de succesul romanului, creând un trabuc numit Magic Mountain. Nu am fumat aşa ceva, dar sper ca acest trabuc să fie demn de descrierile savuroase ale lui Thomas Mann. ( Iată şi un link în care sunt prezentate tutunurile din familia Maria Mancini : http://www.jrcigars.com/index.cfm?page=deals_bfp_mm )
Când am citit Muntele Vrăjit eram prin clasa a noua sau a zecea de liceu, nu fusesem tentat să fumez până atunci, însă descrierile evocatoare ale lui Thomas Mann aproape că au materializat pentru mine buchetul aromat şi otrăvitor al trabucului lui Castrop. Nu am mai rezistat şi , cu speranţa unei arome cât de vagi, m-am aruncat asupra unui pachet de ţigarete ( nu dau nume, dar era vorba despre o marcă notorie şi apreciată ), pe care părinţii îl ţineau pentru fumătorii ce le călcau pragul. Cât priveşte rezultatul acelui experiment nu insist prea mult : şoc şi dezgust total. Mai tarziu, când eram deja student, au apărut pe piaţa noastră pipe şi tutun ; atunci am reusit să-mi sting vechea sete.