Spiritul plebeu faţă cu reacţiunea sau Mircea Mihaieş despre Craii de Curtea Veche

După ce am aflat de existenţa articolului lui Mircea Mihăieş – „Care e cea mai proastă carte românească ? „, am hotărât să îl citesc „în uşor” – imposibilă lucrare (mă refer la partea cu uşorul), căci de la un cap la altul am găsit doar spume furioase, acuze injuste şi noroi aruncat absolut în mod gratuit.
O să încerc să o iau sistematic.

1. Articolul porneşte de la o întrebare cu răspuns deja stabilit (tribunalele sovietice plecau si ele de la o hotărâre, iar procesul nu era altceva decât împrejurarea pronunţării ei) „Care e cea mai proastă carte românească ? ” – răspuns: Craii de Curtea Veche.
Încă de la început M.M îşi trădează profilul intelectual – înghiţitor de idei de-a gata. După ce recunoaşte că în perioada adolescenţei a luat de bune aprecierile unor mari critici, susţine că la o lectură ulterioară/matură găseşte romanul pus sub acuzare demn de toată jena („o catastrofă”). Adică a gândit singur abia după ce luase de bune aprecierile altora (e adevărat faimoşi). Din câte ştiu eu adolescenţa este vârsta negării, a orgoliului şi infatuării, de aceea (în mod normal) nu ar fi trebuit să deschidă o carte de critică, ci doar să citească romanul (eu cel puţin îmi amintesc că la acea vârstă consideram că singura legătură posibilă era între mine şi autor, nici nu concepeam să iau în considerare ce a zis unul şi altul – acum o mai fac, îmbătrânesc).

2. Zică-se nu îl deranjează tema, structura sau ideologia (existenţa ultimelor o pune sub semnul întrebării), eu cred că DA şi aici stă răspunsul la mirarea mea iniţială faţa de acest articol plin de atâtea injurii. Singur se recunoaşte un „spirit plebeu” (într-o notă ironică faţă de”prostioarele cu pampon” ale lui Mateiu Caragiale), or tocmai aici e problema. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu un „spirit plebeu” prin care mărşăluieşte zomotos cohorta de propagandisti / agitatori veniti din Rusia roşie (în frunte cu sinistra Ana Pauker). Doar aceştia ar fi putut avea o asemenea reacţie viscerala faţă de Mateiu Caragiale; întreg articolul este dominat de complexul de inferioritate şi de furia animalică a brutelor în faţa unui model uman evoluat si sfidător. Starea de spirit a autorului articolului s-ar încadra foarte bine în atmosfera anilor 20 din Rusia, de după războiul civil (ce păcat că au pierdut albii), sau în cea din Romania din perioada marii colectivizări. Mateiu Caragiale, poate are un anumit bovarism pompos şi anacronic (chiar şi pt. vremea sa), însă e dominat de ideea mareţiei, pe când M.M. nu numai ca a ramas cu 50-60 de ani în urmă, dar îi şi place să se scalde în cele mai grobiene fixaţii ale ideologiei comuniste.

3. Marota sincronismului lipsa structurii şi obsesia comparaţiilor : a) cartea a fost scrisă tardiv, decadentismul era deja ofilit la momenul apariţiei – în primul rând decadentismul ,prin definiţie, se vrea o filosofie în răspăr, împotriva timpurilor, apoi să judeci valoarea unei cărţi după anul apariţiei …. Obsesia sincronizării este găunoasă de la bun început – o mare cultură nu se sincronizează după alţii ci naşte ea curente şi idei pe care le impune în cultura universală ; b) Mateiu Caragiale, zică-se, nu poate fi pus lângă clasicii Barbey d’Aurevilly  sau Villiers de l’Isle Adam, nu mă pot pronunţa, dar cred că nu ar roşi într-o asemenea companie ; c) lipsa structurii – cu alte cuvinte MM simte nevoia unei introduceri, a unei intrigi, a unui punct culminant şi a unui final clar, totul încadrat cuminte în capitole numerotate. Păi tocmai aici stă modernitatea Crailor – structura secretă ce trebuie descoperită, idee susţinută de Negoiţescu, pe care M.M se declară incapabil a o înţelege.

4. Cea mai mare nemulţumire – „nivelul deplorabil al scriiturii” Mateiu ar fi total lispsit de talent şi de stil, iar scriitura sa s-ar situa undeva mai jos de cea a unui banal agiamiu.  Aici nu are rost să intru în detalii, argumentele sunt subţiri şi în tot cazul rău-voitoare. Reţin amuzat doar că, după M.M., singurul personaj reuşit/credibil ar fi Pirgu – evident cine altul, restul personajelor sunt mult prea îndepărtate de orizontul autorului articolului.

Concluzie: cred că barbarii când au intrat pentru prima dată în Roma sau turcii când au năvălit în Constantinopole erau animaţi de „sentimente” şi de o stare spirituală asemănătoare cu cea a lui Mircea Mihăieş confruntat cu personalitatea şi opera lui Mateiu Caragiale (mai exact încercau să distrugă tot ce se afla peste nivelul lor de dezvoltare şi înţelegere, frustraţi de conştiinta diferentei uriaşe între ei şi cetatea pe care tocmai o cuceriseră).

P.S. Şi eu am o listă (destul de lungă din păcate) a cărţilor proase din literatura noastră – în genere cam 50% din operele cu care am fost chinuiti la orele de română ( La vulturi, numeroasele romane ale „ceahlăului literaturii române” ş.a.).