Libertatea de a citi. O biografie din perspectiva lecturilor


Intenţionam să scriu o postare despre ultima carte citită, după o lungă pauză. Realizez însă că pauza în lectură trădează o chestiune mult mai importantă : libertatea şi disponibilitatea de a citi. În căutarea unui răspuns cobor în istoria personală.

Am început să citesc serios, cu program, pe la începutul liceului. Găsisem o formulă inspirată din jurnalele/romanele unor faimoşi scriitori. Stabilisem o normă zilnică: 100 pagini literatura + 10-20 pagini filosofie pe zi în timpul vacanţelor, redusă la jumătate în timpul şcolii. Pe vremea aceea eram un idealist, ca să nu zic visător ; trăiam într-un univers paralel. Lumea mea era un melanj între fantezie şi realitate; îmi hrăneam fantasmele cu lecturi şi vestigii ale trecutului. Hoinăream prin cartierele vechi ale oraşului, admiram arhitectura ce scăpase elanului comunist si visam la restauraţie, valori sociale şi meritocraţie.

Spre sfârşitul liceului am fost forţat să mă apropii mai mult de realitate, căci trebuia să fac o alegere în privinţa facultăţii pe care aveam să o urmez şi apoi să mă pregătesc pentru admitere (pe vremea aceea admiterea în facultate era o problemă foarte serioasă – în funcţie de facultate 3-20 pe un loc). Am ales dreptul, întrucât am considerat că o carieră (cât de cât) bănoasă îmi va asigura condiţiile necesare pentru materializarea parţială a vechilor mele vise (ajustate după măsura realizabilului). De la grandoarea viselor de adolescent am ajuns la proiectul unei vieţi de domn.

Întoarcerea spre realitate a marcat declinul lecturilor; nu mi-am mai respectat norma de pagini/zi, în condiţiile în care aveam de învăţat pentru admiterea la facultate (la admiterea în facultatea drept era o concurenţă acerbă).

Odată intrat la facultate am încercat să revin la vechile standarde, însă nu mă pot lăuda că am fost constant, căci mi-am permis să îmi trăiesc viaţa de student. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea.

După absolvire m-am trezit aruncat în jungla societăţii româneşti. Pot spune că primii ani ai carierei şi ai vieţii pe propriile picioare, în ciuda sprijinului părinţilor, au reprezentat o experienţă dură, chiar traumatizantă. Parcă toţi vroiau să îmi demonstreze cât de mic eram. La facultate aveam calitatea de preparator la plata cu ora (câştigam fix câte ore prestam, nu aveam salariu în timpul vacanţelor, ş.a.) ; de multe ori făceam treaba titularului de curs care se dădea ocupat cu altceva mai important. Imaginea de sine nu corespundea absolut deloc cu noul statut social. Deşi timp aveam timp (faţă de zilele de azi) am renunţat total la lectură. Singurele cărţi pe care le deschideam erau cele de specialitate. Mă gândeam că ar fi o pierdere de timp să citesc dacă eu nu realizasem încă obiectivele cu care pornisem în viaţă. Nu aveam stare, eram supărat pe viaţă şi nemulţumit de mine. Ulterior am învăţat pentru admiterea la doctorat, pentru examenele din timpul doctoratului, pentru admiterea în avocatură şi, în sfârşit, pentru definitivatul pe care (de curând) l-am susţinut.

După un lung drum am bifat obiectivele pe care mi le stabilisem în urmă cu ceva ani. La facultate am câştigat o poziţie satisfăcătoare (încă mai lupt), iar în avocatură au început să picure şi mult aşteptaţii bani, care să îmi asigure minimul confort necesar. Mai este drum până la statutul de burghez, însă m-am apropiat suficient cât să pot vedea linia de finiş. Pentru prima oară după o lungă perioadă, mă simt din nou liber să citesc. Sigur nu am libertatea abolută din vremurile de demult ale adolescenţei (am ore la facultate, procese la instanţă şi familie), cu aşa ceva poate o să mă mai întâlnesc când voi ieşi la pensie. Odată cu frântura de libertate şi micul meu loc sub soare pe care le-am smuls cu mare luptă din partea ciudatei şi cruntei societăţi româneşti am redobândit şi disponibilitatea, starea sufletească pentru a putea citi.

Anunțuri

Vraja unui viciu


Dincolo de simbolistica inerentă, am aprins prima pipă sub imboldul unei lecturi : Muntele vrajit , de Thomas Mann .
Ironia, deloc întamplatoare, face ca acţiunea să se desfăsoare în cadrul unui sanatoriu de boli pulmonare, într-o perioadă în care ştiinţa modernă se îmbina cu tradiţiile şi presupunerile ( mai mult sau mai puţin întemeiate ) ale vechii medicini, totul asezonat cu o terminologie medicală care nouă ne pare … exotica ( punct umed, caverne, cordoane fibroase, locus minoris resistentiae etc). Într-o vreme în care tutunul era considerat deopotriva otravă şi panaceu ( continuând astfel percepţia asupra tutunului din secolul al XIX – lea ), unul dintre personajele principale ( Hans Castrop ) îşi drege anemia cu mâncare bună, bere neagră şi tutun de calitate.
Muntele Vrajit face parte din categoria aşa numitelor bildungsroman ( romanul care te educă/formează ), acţiunea si dialogurile împletindu-se cu analiza filosofantă a civilizaţiei europene de dinaintea primului razboi mondial. Sanatoriul internaţional Berghof adună reprezentanţi ai ţarilor europene ( până şi numele de România apare – menţionat marginal este adevarat ), iar problema claselor sociale nu este nici ea uitată ( de exemplu ruşii au două mese : masa ruşilor de rând şi masa „ruşilor bine” ). Aici se intâlnesc ultimele vlăstare ruinate ale vechii aristocraţii cu burghezi mai mici sau mai mari ( de la cei având profesiuni liberale la mari negustori ce fac comerţ cu mărfuri coloniale ). Această burghezie este altoită cu năravuri aristocratice ( uneori chiar şi cu sânge albastru ). Din categoria tabieturilor burgheze face parte şi fumatul, iar aici îi dau cuvântul lui Thomas Mann :
“Primul lucru de care avea nevoie la sfârşitul mesei era ligheanul cu apă parfumată pentru spălat degetele, iar al doilea ţigareta rusească, nevămuită, pe care şi-o procura cu plăcere pe sub mână, prin mijloace nu prea legale. O fuma înaintea trabucului, o marcă savuroasă din Bremen, numită Maria Mancini, despre care va fi vorba şi mai târziu şi a cărei otravă aromată se unea într-un chip atât de plăcut cu cea a cafelei. Hans Castrop îsi ţinea provizia de tutun la adăpost de influenţa vătămătoare a caloriferului, le păstra în pivniţă, unde cobora în fiecare dimineaţă ca să-şi umple portţigaretul cu porţia zilnică.”

“ – […] Te rog să mă scuzi o clipă ! Şi-şi scoase din tocul de piele fină împodobit cu o monogramă de argint un trabuc Maria Mancini, un exemplar frumos, turtit la un capăt, aşa cum îi plăceau cu osebire, îi tăie vârful cu un cuţitaş agăţat de lanţul ceasornicului, scăpără bricheta şi-şi aprinse ţigara lungă şi îndoită în sus, trăgând câteva fumuri pline, cu o poftă deosebită. Evident tu nu fumezi, zelul tău mi se pare cam exagerat.
– Da, n-am fumat niciodată răspunse Joachim. De ce m-aş apuca să fumez tocmai aici ?
– Pe asta n-o mai înţeleg spuse Hans Castrop. Nu înţeleg cum poate cineva să nu fumeze, căci asta înseamnă să te lipseşti într-un fel de una din bucuriile vieţii şi în orice caz de o foarte mare plăcere ! Când mă trezesc dimineaţa mă şi bucur la gândul că voi putea fuma în timpul zilei, iar când iau masa mă gândesc la acelaşi lucru, da, şi cred că nu exagerez decât foarte puţin spunându-mi că, în definitiv, mănânc doar ca să pot fuma după aceea ”.

În privinta trabucurilor fumate de Hans Castrop ( dar şi a altor aspecte din roman ) realitatea şi ficţiunea se împletesc, Thomas Mann foloseşte numele unui producător cât se poate de real – Maria Mancini, dar numai că trabucurile cu pricina nu îşi au originea în Bremen ci în Honduras. Pe de altă parte şi Maria Mancini şi-a luat revanşa, a profitat de succesul romanului, creând un trabuc numit Magic Mountain. Nu am fumat aşa ceva, dar sper ca acest trabuc să fie demn de descrierile savuroase ale lui Thomas Mann. ( Iată şi un link în care sunt prezentate tutunurile din familia Maria Mancini : http://www.jrcigars.com/index.cfm?page=deals_bfp_mm )
Când am citit Muntele Vrăjit eram prin clasa a noua sau a zecea de liceu, nu fusesem tentat să fumez până atunci, însă descrierile evocatoare ale lui Thomas Mann aproape că au materializat pentru mine buchetul aromat şi otrăvitor al trabucului lui Castrop. Nu am mai rezistat şi , cu speranţa unei arome cât de vagi, m-am aruncat asupra unui pachet de ţigarete ( nu dau nume, dar era vorba despre o marcă notorie şi apreciată ), pe care părinţii îl ţineau pentru fumătorii ce le călcau pragul. Cât priveşte rezultatul acelui experiment nu insist prea mult : şoc şi dezgust total. Mai tarziu, când eram deja student, au apărut pe piaţa noastră pipe şi tutun ; atunci am reusit să-mi sting vechea sete.