Tutunul de narghilea


imagine-tutun-narghilea

Titlul este impropriu, întrucât melanjul ars in creuzetul narhilelei conţine doar în parte tutun.

În ultima perioadă tot mai des prefer ca sâmbătă seară să merg la vreun restaurant unde se fumează narghilea, acesta fiind un important criteriu de alegere.

Ştiu prea bine cum arată “tutunul de narghilea”-ca un fel de gem de fructe, însă într-o seară l-am văzut pe cel care se ocupă de prepararea narghilelelor tocand acest tutun, am fost surprins să văd tot acel “gem”, pe care câtuşi de puţin nu îl asociez cu noţiunea de tutun. Am înţeles că astfel tocat tutunul de narghilea s-ar fuma mai bine, mai eficient şi că aroma ar fi extrasă la maxima ei savoare.

Având în vedere că într-un comentariu mai vechi cineva îmi sugera un articol asupra compoziţiei “tutunului de narghilea”, iată că mă încumet.

“Tutunul de narghilea” conţine tutun spalat (ca sa aiba cât mai puţina nicotină, exceptie Nakhla care e mai tare), melasa de fructe care contine si pasta de curmale, aroma naturală şi umidificator (glicerină vegetala). Mai poate să contina 10% miere şi conservant. Reţetele variază de un producător la altul, însă în linii mari, acesta este conţinutul.

Anunțuri

Ceaiul


Eu şi ceaiul De când mă ştiu îmi place ceaiul. În copilărie, cana de ceai făcea parte din rutina zilnică a mesei de dimineaţă pe care o luam înainte de a pleca la şcoală (iar dacă ar fi să mă refer la perioada antichităţii aş spune chiar « grădiniţă »). Îmi amintesc cu plăcere câteva ceaiuri pe care le-am băut în copilărie şi toată scena înconjurătoare : a) iarna în bucătăria bunicilor – un ceai cu esentă de rom făcut de bunicu ; b) când eram răcit un ceai cu o linguriţă de palincă (făcut de tata probabil) ; c) un ceai de dicop pe care l-am băut la Histria – este vorba de rizomul (rădăcina) unei plante care trăieşte în sol nisipos şi care din păcate nu este cultivătă în scopul comercializării. Ceaiul de dicop are o aromă fabuloasă, imposibil de descris şi o culoare roşiatică, asemănătoare ceaiului rooibos.

Precizări terminologice Când, mai sus, am folosit cuvântul « ceai » am greşit, căci eu mă refereream de fapt la o infuzie de plante (muşeţel, tei, mentă etc). Cuvândul « ceai » se referă doar la planta de ceai şi la infuzia făcută cu frunzele acesteia.

Cum am descoperit ceaiul Aici mă refer la sensul propriu al cuvântului “ceai”.

Prin 2003-2004 am primit un pachet de ceai de la cineva care tocmai se întorsese din Japonia (ceai verde şi iasomie). Nu ştiam cum trebuie pregătit ceaiul verde, aşa că am folosit metoda decoctului, iar rezultatul nu a fost deloc plăcut . Am obţinut o fiertură amară şi am conchis că japonezii au alte gusturi în materie, aşa că nu am mai dat vreo importanţă ceaiului verde.

Mai târziu, în primăvara lui 2008, am făcut o expediţie la Bucureşti – vânam bibliografie pentru doctorat. În una din zile am avut o durere de cap zdravănă şi aflat la B.C.U. m-am dus la bufet ca să realimentez (în speranţa de a mai scăpa de durerea enervantă). Pe lângă senvişul tradiţional (mâncare specifică pentru şoarecii de bibliotecă), am luat şi un ceai. M-au servit într-o cană specială, înaltă ce continea un coş de sită pentru ceai şi un capac. Era un ceai verde aromat, cu flori şi fructe. Altfel spus, ceaiul verde a fost infuzat în apă fierbinte, dar sub 100 de grade. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, mi-o fi plăcut modalitatea de prezentare, auto-sugestia, însă durerea mi-a dispărut şi mi-am simţit dintr-o dată capul limpede. Dacă tot eram în Bucureşti am trecut şi pe la Cărtureşti, unde am descoperit ceaiurile de acolo, evident nu m-am putut abţine şi am cumpărat vreo 2-3 sortimente.

Ajuns acasă le-am incercat, după metoda infuziei (prezentată de altfel şi pe eticheta pungilor de ceai), şi mi-au plăcut toate, însă parcă nu se ridicau la nivelul ceaiului de la B.C.U.

Aşa au început căutările mele în domeniul ceaiului, care se aseamănă oarecum cu cele în domeniul tutunurilor.

Între timp am cumpărat două cărţi despre ceaiuri (« Datina ceaiului » şi « Cartea ceaiului ») şi am încercat o serie de varietăţi. După aproximativ doi ani de la momentul când eu am descoperit ceaiul verde, m-am hotărât să încep să scriu şi despre ceaiuri.