Tutunul de narghilea


imagine-tutun-narghilea

Titlul este impropriu, întrucât melanjul ars in creuzetul narhilelei conţine doar în parte tutun.

În ultima perioadă tot mai des prefer ca sâmbătă seară să merg la vreun restaurant unde se fumează narghilea, acesta fiind un important criteriu de alegere.

Ştiu prea bine cum arată “tutunul de narghilea”-ca un fel de gem de fructe, însă într-o seară l-am văzut pe cel care se ocupă de prepararea narghilelelor tocand acest tutun, am fost surprins să văd tot acel “gem”, pe care câtuşi de puţin nu îl asociez cu noţiunea de tutun. Am înţeles că astfel tocat tutunul de narghilea s-ar fuma mai bine, mai eficient şi că aroma ar fi extrasă la maxima ei savoare.

Având în vedere că într-un comentariu mai vechi cineva îmi sugera un articol asupra compoziţiei “tutunului de narghilea”, iată că mă încumet.

“Tutunul de narghilea” conţine tutun spalat (ca sa aiba cât mai puţina nicotină, exceptie Nakhla care e mai tare), melasa de fructe care contine si pasta de curmale, aroma naturală şi umidificator (glicerină vegetala). Mai poate să contina 10% miere şi conservant. Reţetele variază de un producător la altul, însă în linii mari, acesta este conţinutul.

Anunțuri

Arome orientale – Narghileaua


În ultima vreme nu am mai scris nimic deoarece am fost la Bucureşti pe la biblioteci (cam în aceeaşi perioadă cu În Răspăr). La B.C.U. a fost frumos ca de obicei (am baut un ceai fantastic la bufet – ceai verde cu bucătele de fructe exotice), la Naţională – dezamăgire totală (vechituri neinteresante si un soft de căutare a cărţilor antic, neintuitiv şi producător de migrene). Am fost şi la biblioteca facultăţii de … (o să-mi dezvălui specializarea la timpul potrivit), pe când aşteptam să-mi fie terminate « xeroxurile » am hotărât să explorez împrejurimile, aşa am dat peste un bar unde principala atracţie era narghileaua. În jurul barului, pe o rază de cel puţin 30 de metrii, plutesc miresme ispititoare, căci înauntru pe lângă narghilelele fumegătoare sunt arse şi beţişoare parfumate, probabil face parte din politica de marketing. Mirosul parcă te ia de nas şi te ademeneşte să intrii.
De ceva vreme eram interesat de narghilele, am căutat pe internet, am găsit magazine on-line şi baruri în Bucuresti. Ca să respect adevărul istoric, prima oară am fost ispitit acum mulţi ani în urmă (eram prin liceu) – într-o zi frumoasă de primăvara am trecut prin faţa magazinului unui turc ce stătea liniştit afară şi fuma narghilea, după ce am inspirat cu nesaţ aroma îmbătătoare am mai adăugat un must have pe listă.

Într-un decor oriental am comandat o nargilea cu aromă de mere şi vanilie (mixtura a fost ideea mea, căci azuzisem că aroma de mere este una reuşită, iar vanilia este o marotă de-a mea). Mi-a plăcut că alături de narghileaua şi băutura comandată (nealcolizată, căci eram cu treburi) am primit şi un mic bol cu ronţăieli.
Am manevrat narghileaua aşa cum citisem pe net, rotind cărbunii spre interiorul creuzetului şi nu am avut nici o dificultate. Aroma fumului este diferită de orice tutun de pipă experimentat până acum.
Sunt multe şi semnificative diferenţe, provenind din numeroşi factori. Să o iau ştiinţific :a) tutunul este o altă mâncare de peşte – despre cel de pipă am tot scris până acum (şi o să mai scriu), aşa că nu insist, spre deosebire de acesta, ce se arde în narghilea nu este tutun decât în proportie de 40-60%, restul sunt fructe uscate, totul înmuiat în melasă şi miere, aromatizarea acestui amestec trădează gusturi orientale necunoscute occidentalului tutun de pipă; b) tehnologia – din creuzetul de ardere, fumul coboară într-un recipient umplut (2/3) cu apă rece, trecând prin apă, fumul se curăţă şi se răceşte pentru a fi apoi sorbit printr-un furtun ce intră în partea superioară (neinundată) a recipientului. Suflând fumul pe mână am remarcat că acesta era rece, ceea ce îmbunătăţeşte substanţial calitatea experienţei ( în schimb fumul de pipă este cel puţin cald, în cazul celor lipsiţi de experientă şi a pofticioşilor – fierbinte). Tăria este inferioară fumului de pipă, însă durata experientei mult mai mare, parcă şi văd arabi stând cu orele în faţa unei narghilele. Eu nu am pufăit decât 30 de minute, însă imi dădeam seama că narghileaua ar mai fi avut combustibil să mă ţină lângă ea cel puţin încă pe atât.
Iar la sfârşit o mică întâmplare amuzantă – a doua zi mă îndreptam spre bibliotecă, în autobuz mă pierdusem în gânduri şi era cât pe aci să uit să mai cobor în staţie, noroc că am trecut pe lângă barul parfumat al narghilelelor; am simţit în nări aroma cunoscută şi mirat m-am uitat în jur – eram aproape de staţie.