Tutunul de narghilea


imagine-tutun-narghilea

Titlul este impropriu, întrucât melanjul ars in creuzetul narhilelei conţine doar în parte tutun.

În ultima perioadă tot mai des prefer ca sâmbătă seară să merg la vreun restaurant unde se fumează narghilea, acesta fiind un important criteriu de alegere.

Ştiu prea bine cum arată “tutunul de narghilea”-ca un fel de gem de fructe, însă într-o seară l-am văzut pe cel care se ocupă de prepararea narghilelelor tocand acest tutun, am fost surprins să văd tot acel “gem”, pe care câtuşi de puţin nu îl asociez cu noţiunea de tutun. Am înţeles că astfel tocat tutunul de narghilea s-ar fuma mai bine, mai eficient şi că aroma ar fi extrasă la maxima ei savoare.

Având în vedere că într-un comentariu mai vechi cineva îmi sugera un articol asupra compoziţiei “tutunului de narghilea”, iată că mă încumet.

“Tutunul de narghilea” conţine tutun spalat (ca sa aiba cât mai puţina nicotină, exceptie Nakhla care e mai tare), melasa de fructe care contine si pasta de curmale, aroma naturală şi umidificator (glicerină vegetala). Mai poate să contina 10% miere şi conservant. Reţetele variază de un producător la altul, însă în linii mari, acesta este conţinutul.

O descoperire neasteptata. Casete audio noi de vanzare in anul 2014


decembrie 2013 121

Astazi, cu indicatorul de benzina aprins intru in prima benzinarie ce mi-a iesit in cale. S-a intamplat sa fie Petrom (nu fac reclama, caci nu am actiuni acolo, desi as vrea eu). Alimentez, platesc la casa, dupa care ma uit la standul cu cd-uri (in multe benzinarii sunt asemenea standuri). La un moment dat ochiul imi este atras de o forma cunoscuta, dar pe care nu ma asteptam deloc sa o gasesc acolo – casete audio noi si sigilate de vanzare.
M-au lovit emotiile si nostalgia. De foarte multa vreme nu am vazut asa ceva, cam dupa ce am terminat facultatea nu am mai vazut casete de vanzare in magazin. Apoi in benzinarie era ultimul loc unde as fi putut sa ma astept la o asemenea supriza (placuta evident). Eu, in copilarie si adolescenta, am ascultat muzica in special pe casete, nu aveam (la parinti) decat un casetofon Universum. Imi amintesc si acum cum stateau casetele cu toate titlurile posibile si imposibile pe rafturile magazinelor specializate sau nu, pe tarabe, la chioscuri etc. Apoi au disparut.
Nu stiam despre ce casete este vorba, insa imi era clar ca voi cumpara macar una. Din pacate oferta era cam slaba: o cloectie de 4 casete cu muzica romaneasca, numeroase casete cu manele si Florin Chilian (albumul Iubi). Desi am albumul respectiv al lui Chilian pe cd, am cumparat si caseta. Nu o desigilez, o las asa.
Putin mirat l-am intrebat pe vanzator, ce este cu aceste casete, de cand le au, cum de le aduc, sunt stocuri vechi care au ajuns la ei in incercarea de a le lichida, sau sunt noi? etc, mi-a zis ca ei dintotdeauna au avut si mai mult nu stie. De acum numai la benizariile cu pricina o sa alimentez, poate gasesc si alte inregistrari.
Am facut si poze la minunata achizitie, nu de alta dar daca mi-ar fi spus cineva asa poveste, eu, in anul 2014, nu l-as fi crezut.

De ce bunica nu poate fi monarhistă


Nu este vorba de bunica mea, ci de a soţiei, însă, pentru mine, tot statut de bunică are.

Eu sunt monarhist încă de la vârsta primelor opinii politice, pe când mă pregăteam să încep perioada adolescenţei visam la restauraţie (în contextul efuziunii populare iscată de prima vizită a Regelui în România după căderea comunismului).

În timp mi-am lărgit cunoştinţele politice, păstrându-mi însă aceeaşi opţiune. Pe măsură ce anii au trecut peste mine argumentele pentru forma de guvernământ a monarhiei s-au înmulţit şi au devenit tot mai grele.

Nimic nu mi-a clintit convingerile, cu o singura excepţie … bunica soţiei.

La un moment dat, în urmă cu ceva ani, nu mai ţin minte contextul bunica îmi spune că ea a apucat vremurile monarhiei şi că nu a putut niciodată crede sincer în această formă de guvernământ. Prima mea reacţie a fost că această opţiune este doar rezultatul îndoctrinării asidue din perioada 1947-1989. Greşit – nu simpatizează vreo orietare sau partid politic.

Atunci de ce ? In anii ’30 dânsa era elevă la o şcoală dintr-un oarecare sat românesc, aparţinea clasei medii a populaţiei rurale. Îşi aminteşte că în fiecare dimineaţă copii se strângeau în curtea şcolii şi nu intrau până nu se ridica steagul, iar apoi, în clasă, începeau prin a cânta Trăiască Regele. După mine asta era un lucru bun, având în vedere că eu am cântat, fără credinţă şi chiar cu o anumită opoziţie difuză în suflet, tot felul de cântece tembele spre lăudarea luminosului stat comunist.

Pentru a reveni – iarna era teribil de frig, copii erau încălţaţi cu opinci, le îngheţau picioarele în zăpadă şi dimineaţa, cârpiţi de somn şi suferind de frig cântau unui rege pe care nu îl cunoşteau şi care habar nu avea de ei. Pe Tron se afla Mihai I (copil şi el). Bunica se gândea că Regele la acea oră tocmai se trezea, stătea la cald, era îmbrăcat frumos şi probabil mânca, iar ei cântau imnuri ce se pierdeau în aerul rece.

Am înţeles-o şi i-am dat dreptate. În acea perioadă simţeam pe propria piele inechităţile şi lupta socială pentru un loc sub soare. Eram la începutul vieţii mele profesionale, fiind printre cei mici (în Universitate) trebuia să muncesc mult, să fac chiar şi treaba altora, şi eram plătit mizer.

Deşi am rezonat la povestioara bunicii, am rămas monarhist, însă mai mult la nivel al idealurilor. În concret, întotdeauna au fost şi vor fi clase dominante şi restul poporului, ceea ce diferă sunt formele în care societatea se organizează. Ce diferenţă esenţială este între aristocraţie, burghezie,  nomenclatura comunistă, sau nouveau riche (apăruţi ca ciupercile după ’89). Sigur sunt numeroase –  de educaţie, de filosofie, de atitudine etc. Dar în esenţă toţi aceştia reprezintă forme diferite ale clasei conducătoare. Cu toţii s-au bucurat (sau, după caz, se bucură încă) de statutul şi privilegiile lor.

The age of stupid (2009)


Nu mă pricep la filme, aşa că scriu doar despre ce mi-a plăcut cu adevărat (am mai scris despre Agora).

The age of stupid (2009) este un SF documentar. Ciudat hibrid, nu? Da, se poate ca un SF să fie şi documentar. Partea de SF este doar un pretext, nu există recuzita specifică şi efectele speciale. Totul se petrece în interiorul unei ultimei redute a civilizaţiei – o ark-hivă uriaşă din beton, construită în apropierea Antarticii (rămasă fară gheaţă), în care sunt depozitate comorile creaţiei omenirii (picturi, sculpturi, cărţi, floră şi faună conservată, foarte multe servere pline cu informaţii).  Până aici imaginea a fost creată pe calculator.

Filmul se derulează pe fondul naraţiunii arhivarului (Pete Postlethwaite).  Totul porneşte de la întrebarea (pusă pe un ton posac): „Why didn’t we stop climate change when we still had the chance?”  Arhivarul, cu tristeţe şi nostalgie, reia cateva momente de cotitură în istoria de după Cel de-al Doilea Război Mondial, când industria şi cultura consumismului au căpătat dimensiuni de neimaginat, mergând până în 2015, când ecosistemul planetei a început să se prăbuşească ireversibil.

Sunt punctate atât momente istorice de mare importanţă – războaie, decizii politice şi economice majore la nivel mondial, cât şi mici istorioare ale unor indivizi – familii ce încearcă să trăiască „eco”, un mare om de afaceri din India care dezvolta o companie aeriană low cost (avioanele fiind deosebit de poluante), un om de ştiinţă a cărui plan de salvare a climei Terrei a fost respins la ONU (sau la o alta mare organizatie internaţională) etc.

Ideea fundamentală este că omenirea a luat-o pe un drum care în mod inevitabil duce la extincţie. Marii bogataşi vor să devină mai bogaţi, marile companii multinaţionale sunt tot mai vorace, iar publicul este educat în cultura consumismului pentru a aduce profituri cât mai mari producătorilor şi comercianţilor. Pe când în SUA sau UE se consumă barbar, cu foarte mult peste nevoile individuale, în tări bogate în resurse naturale se moare de foame, iar descoperirea unor noi bogaţii nu duce catuşi de puţin la îmbunătăţirea stării populaţiei, ci dimpotrivă la războaie, exterminări în masă şi foamete.

În privinţa globalizării am reţinut o jdecată de bun simţ. Un ţăran francez bătrân comenta asupra tunelurilor şi drumurilor moderne ce traversează Alpii – laptele este produs in Franţa şi Germania, apoi transportat în Elveţia pentru a fi transformat în iaurt, care apoi se intoarce (şi în) Franţa pentru vânzare. Toate astea presupun motorină, maşini şi alte cheltuieli. La ce bun? puteau foarte bine să facă iaurtul din lapte franţuzesc în Franţa şi să nu îl plimbe aiurea peste graniţă. Se poate generaliza. În toate cursurile de economie globalizarea este prezentată ca o evoluţie firească, impusă de nevoia de scădere a preţurilor de producţie, ţinând cont de realităţile locale (forţă de muncă ieftină, resurse naturale etc). Globalizarea înseamnă însă multe transporturi, cu tot ce rezultă de aici (benzină, mijloace de transpot, combustibil, etc.). Nu cumva preţul final este tot pe acolo, căci un bun produs într-o singură ţară nu mai presupune atâta cheltuială cu transportul. Dar, prin asta, mulţi ar avea de pierdut, căci este mai profitabil să producem bunuri proaste prin întreaga lume (sub motiv că globalizarea o impune), bunuri care apoi să fie înlocuite cu altele la fel.

Avocatul ca o prostituată


Revin, doar pentru o scurta întrerupere a linistii ce s-a lăsat asupra acestui blog, pentru a spune că pentru prima oară, în calitatea mea de avocat, m-am simţit ca o prostituată.

Maestrul meu are o vorbă : noi avocaţii stăm înşiraţi pe holurile instantelor precum curvele, vine clientul şi, după nişte criterii personale (vârstă, păr grizonat, haine, atitudine, recomandări etc), alege pe unul dintre noi, sau poate chiar doi – după preferinţe şi nevoi. Odată angajaţi prestăm diverse servicii, în funcţie de interesele clientului. Deci suntem nişte curve.

Într-o zi mă aflam la instanţa penală, îmi aşteptam ordinea de dosar, la un moment dat bătrânelul de lângă mine mă întreabă ceva, nu mai ţin minte ce şi îi răspund politicos şi dezinteresat. A fost un fel de întrebare test/introductivă, căci apoi îmi spune că ar dori să mă angajeze în procesul lui; la prima vedere mi s-a părut ceva simpluţ – contestarea unei amenzi administrative aplicată de procuror. I-am spus să ieşim afară să stăm de vorbă. I-am mai răspuns la câteva întrebări, în privinţa onorariului, considerând că procesul se va termina într-un singur termen şi că am de-a face cu un pensionar (deci posibilităţi materiale reduse), am propus unul foarte mic. Aici sigur am greşit, putema şo trebuia să îi cer un onorariu cel puţin dublu. Nu m-a angajat pe loc, iar eu între timp am uitat.

După Paşti mă sună, că vrea să mă angajeze. Mă întâlnesc cu el la barou şi stăm de vorbă mai amănunţit. Făcuse o plângere penală împotriva unei vecine şi a unor doctori, care (după cunoştinţele lui) facilitau obţinerea de pensii anticipate. Pe fond cam are dreptate, însă modul în care a acţionat spune despre el că este rău-intenţionat, chiar meschin. Procurorul dispune neînceperea urmăririi penale. Vecina reclamată îi face la rându-i o plângere (după primirea soluţiei din partea procurorului) pentru denunţ calomnios. Al doilea procuror (ce s-a ocupat cu plângerea vecinei) dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art 10 indice 1 (fapta este lipsită de pericol social), în plus, însă, aplică sancţiunea administrativă a amenzii in cuantum maxim (în temeiul art 91 CP) şi stabileşte cheltuieli judiciare. Clientul meu face plângere la prim procuror şi apoi la instanţă.

Discutăm, notez toate datele, semnăm contractul şi împuternicirea avocaţială. Din vorbă în vorbă îmi povesteşte despre viaţa şi activitatea lui profesională (aici nu pot intra în detalii). Îmi dau seama că este un om rău-voitor, care a trecut prin viaţă dând în gât pe unul şi pe altul. I s-a părut lui normal şi chiar găsea plăcere în ce făcea. Mi-a povestit chiar de femei pe care le-a şantajat pt a obţine favoruri diverse (vă daţi voi seama de care).

Ascultand îmi dau seama că eu voi merge în instanţă şi voi invoca tot felul de temeiuri de fapt şi de drept pentru înlăturarea amenzii ştiind totuşi că aceasta ar fi binemeritată. Mai mult, am avut clienţi hoţi, tâlhari, bătăuşi etc, toţi conştientizau ce au făcut, însă nici unul ca acest bătrânel aparent nevinovat. Urmează să apăr un om care are multe păcate în spate, nu pot spune că are constiinţa încărcată, căci el consideră ca este foarte bine ce a făcut şi ar face-o din nou dacă ar putea. Din punct de vedere moral, foştii mei clienţi (în dosarele penale), nici măcar împreună, nu au atâtea păcate.

De aceea, pentru prima oară în calitatea mea de avocat, mă simt ca o curvă.

Depresie ştiinţifică


Mă aflu în plină şi profunda depresie ştiinţifică.

De ceva vreme nu am mai scris un rând pe blog, tocmai din această cauză.

Încerc să finalizez teza de doctorat, numai că nu mă simt capabil. Totul a mers bine până la setul doi de modificări „sugerate” de conducătoare. După admiterea în avocatură am zis că în două – trei luni finalizez teza, însă m-am pierdut în lecturi, am scris ceva, apoi, încet, încet am scăzut ritmul, până la zero. În lunile noiembrie – decembrie (2011) nu am făcut nimic, nici nu ştiu cum au trecut. Iar din ianuarie mi-am promis că încep în forţă, însă au fost tot felul de zile, cu tot felul de probleme iată că aproape a trecut şi ianuarie.

Când deschid fişierul word unde am teza, mă blochez. Mă uit la aceeaşi frază şi nu ştiu cum să o duc mai departe. Sună telefonul, apare un client. Un proces nou înseamnă bani, deci un beneficiu imediat, nu promisiunea îndepărtată a susţinerii doctoratului. După ce am bătut palma şi am luat onorariul, trebuie să îi fac omului acţiunea, să o depun, să stau de vorbă cu el, şi să i-o susţin în instanţă. Noi motive de amânare pentru munca la teză. Iar zilele trec …

Cred că nu ar trebui să mă mai gândesc atâta la ce va zice profesoara, la ce remarci va face, la ce va găsi nelalocul lui etc., să finalizez odată şi apoi să mai văd. Uşor de zis, dar greu de făcut.

În fiecare zi trag după mine povara finalizării tezei.

Am ajuns la următoarea înţelepciune: toţi cei care fac teze de doctorat pierd timpul şi cheltuie  resurse. Cu câteva excepţii (lucrări fenomenale, care revoluţionează ştiinţa), restul sunt nişte banalităţi plictisitoare, inclusiv lucrarea mea. Toată mândira, în unele cazuri chiar – grandomania, celor care fac un doctarat este goală, alte pagini cu platitudini. Eu am ajuns să prefer să citesc decât să scriu.

Admitere barou


În urmă cu mai bine de un an scriam, cu multe detalii şi dintr-o perspectivă personală, despre admiterea în barou. Acum se apropie admiterea 2011 şi revin.

La vremea aceea nu ştiam cu exactitate ce va fi, însă bănuielile mele s-au adeverit.

După observaţii atente, în 2009 am hotărât să susţin examenul de admitere în barou, având credinţa că în 2010 avea să se desfăşoare ultimul examen după stilul vechi (sinteză). Zis şi făcut, în 2010 am devenit avocat.

 Bănuielile mele în legătură cu viitorul examenului s-au adeverit, odată cu publicarea Hotărârii nr. 58/2011 din 08 iulie 2011 a Consiliului U.N.B.R. privind organizarea examenului de primire în profesie şi a   Hotărârii nr. 04/2011 din 08 iulie 2011 (Regulamentul cadru) pe sit-ul UNBR.

În esenţă examenul nu se mai dă pe centre teritoriale organizate în oraşele unde sunt curţi de apel, ci pe centre INPPA (Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor), care, la nivelul ţării sunt în jur de 5. Examenul se va da în două etape: a) test grilă şi b) examen teoretic grefat pe speţe. Testul grilă va avea 100 întrebări (cu unul, mai multe sau nici un răspuns), după modelul grilelor I.N.M. (Institutul Naţional de Magistratură). Testul grilă este eliminatoriu, cine scapă intră la examenul teoretic, unde probabil se vor da câteva speţe pe care candidaţii le vor rezolva şi vor explica soluţia prin referire la teorie.

Dacă se păstrează severitatea de la examenul – experiment de la Sibiu (2009), atunci lucrurile nu stau prea roz, căci procentul de promovabilitate a fost în jur de 10%. Dar unde pui că testul grilă va fi dublat de cel bazat pe speţe, care va mai filtra încă o dată candidaţii.

Ţinând cont de acestea, mă bucur că am văzut, în al 12-lea ceas, care sunt tendinţele şi că am susţinut anul trecut examenul după vechile rânduieli. Pe de o parte, mie nu îmi plac grilele şi le consider inadecvate pentru examenele de admitere în profesiile juridice, iar, pe de altă parte, mă bucur că am susţinut acelaşi examen care se dădea şi atunci când am terminat eu facultatea, într-un fel m-am încadrat într-o eră.

Succes noilor generaţii, care de acum încolo, vor susţine examenul de admitere într-o formulă modernizată.