Tutunul de narghilea

Titlul este impropriu, întrucât melanjul ars in creuzetul narhilelei conţine doar în parte tutun.

În ultima perioadă tot mai des prefer ca sâmbătă seară să merg la vreun restaurant unde se fumează narghilea, acesta fiind un important criteriu de alegere.

Ştiu prea bine cum arată “tutunul de narghilea”-ca un fel de gem de fructe, însă într-o seară l-am văzut pe cel care se ocupă de prepararea narghilelelor tocand acest tutun, am fost surprins să văd tot acel “gem”, pe care câtuşi de puţin nu îl asociez cu noţiunea de tutun. Am înţeles că astfel tocat tutunul de narghilea s-ar fuma mai bine, mai eficient şi că aroma ar fi extrasă la maxima ei savoare.

Având în vedere că într-un comentariu mai vechi cineva îmi sugera un articol asupra compoziţiei “tutunului de narghilea”, iată că mă încumet.

“Tutunul de narghilea” conţine tutun spalat (ca sa aiba cât mai puţina nicotină, exceptie Nakhla care e mai tare), melasa de fructe care contine si pasta de curmale, aroma naturală şi umidificator (glicerină vegetala). Mai poate să contina 10% miere şi conservant. Reţetele variază de un producător la altul, însă în linii mari, acesta este conţinutul.

Iulie 2016

Ultima postare dateaza din 8 ianuarie 2014. În acel an mă îndreptam orbeşte spre cele mai mari greşeli ale mele.

Urmatorul – 2015 a fost un coşmar, în mare parte. Cred că am depăşit muchia normalităţii, aşa cum o înţeleg eu.

M-am înşelat singur, am căutat ceea ce aveam deja unde nu se putea găsi nimic, realitatea m-a zdruncinat zdravăn, viaţa personală s-a destrămat aproape total, doar un fir mai rămasese pentru ca totul să se deşire.

Pierdusem valorile din viaţa mea nu în 2014, ci în timp, în toţi aceşti ani în care povesteam eu cum am muncit pentru carieră. Preţul pe care multi îl plătesc pentru succes/carieră este chiar sufletul lor – personalitatea, morala, familia. Am fost foarte aproape de a-mi pierde sufletul şi stiu că nu după mult timp urma să pierd absolut totul.

Într-un final am redescoperit şi recâştigat cu adevărat ceea ce încet pierdusem, este un proces, încă nefinalizat, dar măcar sunt pe drumul cel bun.

Dacă aş putea da timpul înapoi şi aş putea şterge toate aceste enorme greşeli, ar fi bine să o fac? Probabil că nu, căci nu există revenire/redescoperire adevărară fără cădere şi cu cât mai întunecată şi mai sulfuroasă căderea cu atât mai puternic avântul recuceririi.

Acum, în sfârşit, pot privi optimist la viitor.

O descoperire neasteptata. Casete audio noi de vanzare in anul 2014

Astazi, cu indicatorul de benzina aprins intru in prima benzinarie ce mi-a iesit in cale. S-a intamplat sa fie Petrom (nu fac reclama, caci nu am actiuni acolo, desi as vrea eu). Alimentez, platesc la casa, dupa care ma uit la standul cu cd-uri (in multe benzinarii sunt asemenea standuri). La un moment dat ochiul imi este atras de o forma cunoscuta, dar pe care nu ma asteptam deloc sa o gasesc acolo – casete audio noi si sigilate de vanzare.
M-au lovit emotiile si nostalgia. De foarte multa vreme nu am vazut asa ceva, cam dupa ce am terminat facultatea nu am mai vazut casete de vanzare in magazin. Apoi in benzinarie era ultimul loc unde as fi putut sa ma astept la o asemenea supriza (placuta evident). Eu, in copilarie si adolescenta, am ascultat muzica in special pe casete, nu aveam (la parinti) decat un casetofon Universum. Imi amintesc si acum cum stateau casetele cu toate titlurile posibile si imposibile pe rafturile magazinelor specializate sau nu, pe tarabe, la chioscuri etc. Apoi au disparut.
Nu stiam despre ce casete este vorba, insa imi era clar ca voi cumpara macar una. Din pacate oferta era cam slaba: o cloectie de 4 casete cu muzica romaneasca, numeroase casete cu manele si Florin Chilian (albumul Iubi). Desi am albumul respectiv al lui Chilian pe cd, am cumparat si caseta. Nu o desigilez, o las asa.
Putin mirat l-am intrebat pe vanzator, ce este cu aceste casete, de cand le au, cum de le aduc, sunt stocuri vechi care au ajuns la ei in incercarea de a le lichida, sau sunt noi? etc, mi-a zis ca ei dintotdeauna au avut si mai mult nu stie. De acum numai la benizariile cu pricina o sa alimentez, poate gasesc si alte inregistrari.
Am facut si poze la minunata achizitie, nu de alta dar daca mi-ar fi spus cineva asa poveste, eu, in anul 2014, nu l-as fi crezut.

De ce bunica nu poate fi monarhistă

Nu este vorba de bunica mea, ci de a soţiei, însă, pentru mine, tot statut de bunică are.

Eu sunt monarhist încă de la vârsta primelor opinii politice, pe când mă pregăteam să încep perioada adolescenţei visam la restauraţie (în contextul efuziunii populare iscată de prima vizită a Regelui în România după căderea comunismului).

În timp mi-am lărgit cunoştinţele politice, păstrându-mi însă aceeaşi opţiune. Pe măsură ce anii au trecut peste mine argumentele pentru forma de guvernământ a monarhiei s-au înmulţit şi au devenit tot mai grele.

Nimic nu mi-a clintit convingerile, cu o singura excepţie … bunica soţiei.

La un moment dat, în urmă cu ceva ani, nu mai ţin minte contextul bunica îmi spune că ea a apucat vremurile monarhiei şi că nu a putut niciodată crede sincer în această formă de guvernământ. Prima mea reacţie a fost că această opţiune este doar rezultatul îndoctrinării asidue din perioada 1947-1989. Greşit – nu simpatizează vreo orietare sau partid politic.

Atunci de ce ? In anii ’30 dânsa era elevă la o şcoală dintr-un oarecare sat românesc, aparţinea clasei medii a populaţiei rurale. Îşi aminteşte că în fiecare dimineaţă copii se strângeau în curtea şcolii şi nu intrau până nu se ridica steagul, iar apoi, în clasă, începeau prin a cânta Trăiască Regele. După mine asta era un lucru bun, având în vedere că eu am cântat, fără credinţă şi chiar cu o anumită opoziţie difuză în suflet, tot felul de cântece tembele spre lăudarea luminosului stat comunist.

Pentru a reveni – iarna era teribil de frig, copii erau încălţaţi cu opinci, le îngheţau picioarele în zăpadă şi dimineaţa, cârpiţi de somn şi suferind de frig cântau unui rege pe care nu îl cunoşteau şi care habar nu avea de ei. Pe Tron se afla Mihai I (copil şi el). Bunica se gândea că Regele la acea oră tocmai se trezea, stătea la cald, era îmbrăcat frumos şi probabil mânca, iar ei cântau imnuri ce se pierdeau în aerul rece.

Am înţeles-o şi i-am dat dreptate. În acea perioadă simţeam pe propria piele inechităţile şi lupta socială pentru un loc sub soare. Eram la începutul vieţii mele profesionale, fiind printre cei mici (în Universitate) trebuia să muncesc mult, să fac chiar şi treaba altora, şi eram plătit mizer.

Deşi am rezonat la povestioara bunicii, am rămas monarhist, însă mai mult la nivel al idealurilor. În concret, întotdeauna au fost şi vor fi clase dominante şi restul poporului, ceea ce diferă sunt formele în care societatea se organizează. Ce diferenţă esenţială este între aristocraţie, burghezie,  nomenclatura comunistă, sau nouveau riche (apăruţi ca ciupercile după ’89). Sigur sunt numeroase –  de educaţie, de filosofie, de atitudine etc. Dar în esenţă toţi aceştia reprezintă forme diferite ale clasei conducătoare. Cu toţii s-au bucurat (sau, după caz, se bucură încă) de statutul şi privilegiile lor.

Libertatea de a citi. O biografie din perspectiva lecturilor

Intenţionam să scriu o postare despre ultima carte citită, după o lungă pauză. Realizez însă că pauza în lectură trădează o chestiune mult mai importantă : libertatea şi disponibilitatea de a citi. În căutarea unui răspuns cobor în istoria personală.

Am început să citesc serios, cu program, pe la începutul liceului. Găsisem o formulă inspirată din jurnalele/romanele unor faimoşi scriitori. Stabilisem o normă zilnică: 100 pagini literatura + 10-20 pagini filosofie pe zi în timpul vacanţelor, redusă la jumătate în timpul şcolii. Pe vremea aceea eram un idealist, ca să nu zic visător ; trăiam într-un univers paralel. Lumea mea era un melanj între fantezie şi realitate; îmi hrăneam fantasmele cu lecturi şi vestigii ale trecutului. Hoinăream prin cartierele vechi ale oraşului, admiram arhitectura ce scăpase elanului comunist si visam la restauraţie, valori sociale şi meritocraţie.

Spre sfârşitul liceului am fost forţat să mă apropii mai mult de realitate, căci trebuia să fac o alegere în privinţa facultăţii pe care aveam să o urmez şi apoi să mă pregătesc pentru admitere (pe vremea aceea admiterea în facultate era o problemă foarte serioasă – în funcţie de facultate 3-20 pe un loc). Am ales dreptul, întrucât am considerat că o carieră (cât de cât) bănoasă îmi va asigura condiţiile necesare pentru materializarea parţială a vechilor mele vise (ajustate după măsura realizabilului). De la grandoarea viselor de adolescent am ajuns la proiectul unei vieţi de domn.

Întoarcerea spre realitate a marcat declinul lecturilor; nu mi-am mai respectat norma de pagini/zi, în condiţiile în care aveam de învăţat pentru admiterea la facultate (la admiterea în facultatea drept era o concurenţă acerbă).

Odată intrat la facultate am încercat să revin la vechile standarde, însă nu mă pot lăuda că am fost constant, căci mi-am permis să îmi trăiesc viaţa de student. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea.

După absolvire m-am trezit aruncat în jungla societăţii româneşti. Pot spune că primii ani ai carierei şi ai vieţii pe propriile picioare, în ciuda sprijinului părinţilor, au reprezentat o experienţă dură, chiar traumatizantă. Parcă toţi vroiau să îmi demonstreze cât de mic eram. La facultate aveam calitatea de preparator la plata cu ora (câştigam fix câte ore prestam, nu aveam salariu în timpul vacanţelor, ş.a.) ; de multe ori făceam treaba titularului de curs care se dădea ocupat cu altceva mai important. Imaginea de sine nu corespundea absolut deloc cu noul statut social. Deşi timp aveam timp (faţă de zilele de azi) am renunţat total la lectură. Singurele cărţi pe care le deschideam erau cele de specialitate. Mă gândeam că ar fi o pierdere de timp să citesc dacă eu nu realizasem încă obiectivele cu care pornisem în viaţă. Nu aveam stare, eram supărat pe viaţă şi nemulţumit de mine. Ulterior am învăţat pentru admiterea la doctorat, pentru examenele din timpul doctoratului, pentru admiterea în avocatură şi, în sfârşit, pentru definitivatul pe care (de curând) l-am susţinut.

După un lung drum am bifat obiectivele pe care mi le stabilisem în urmă cu ceva ani. La facultate am câştigat o poziţie satisfăcătoare (încă mai lupt), iar în avocatură au început să picure şi mult aşteptaţii bani, care să îmi asigure minimul confort necesar. Mai este drum până la statutul de burghez, însă m-am apropiat suficient cât să pot vedea linia de finiş. Pentru prima oară după o lungă perioadă, mă simt din nou liber să citesc. Sigur nu am libertatea abolută din vremurile de demult ale adolescenţei (am ore la facultate, procese la instanţă şi familie), cu aşa ceva poate o să mă mai întâlnesc când voi ieşi la pensie. Odată cu frântura de libertate şi micul meu loc sub soare pe care le-am smuls cu mare luptă din partea ciudatei şi cruntei societăţi româneşti am redobândit şi disponibilitatea, starea sufletească pentru a putea citi.

O afirmaţie cu adevarat grea

Unul din puţinii mei cititori şi comentatori spunea că şi-ar dori mai multe povesti avocăţeşti din instanţe şi din afara lor.

Nu am găsit nimic într-atât de remarcabil încât să fac efortul de a scrie o postare.

Zile le trecute, însă, povestea m-a găsit pe mine.

Deşi nu mai sunt stagiar, păstrez cu fostul meu maestru relaţii bune, suficient de bune încât să-mi împărtăşească o mică întâplare a sa din instanţă.

Trebuie să spun că cel care mi-a fost maestru a debutat ca judecător şi a încercat în toată cariera sa de magistrat să facă dreptate oamenilor, are un spirit al justiţiei curat, cum ram am mai văzut.

Dar acum povestea :

În faţa unui complet de dreptul muncii (mai exact Sectia Conflicte de munca si Asigurari Sociale) se judecă, în contradictoriu cu Casa de Pensii, cererea unui particular de a i se acorda pensie pentru limită de vârştă, având un stagiu minim de cotizare – 15 ani. Legea (nr. 263/2010) spune că stagiul minim de cotizare este de 15 ani, cine nu împlineşte acest număr minim de ani lucraţi – nu prea primeşte pensie.

Instanţa îi atrage atenţia avocatului că al său client nu îndeplineşte standarul minim pentru câteva zile, să zicem maxim 2-3 săptămâni. La care acest avocat bătrân zice : „ONORATĂ INSTANŢĂ, EU CÂND AM CALCULAT STAGIUL MINIM DE COTIZARE M-AM GÂNDIT LA FAPTUL CĂ O FAMILIE DE DOUĂ PERSOANE, DOI BĂTRÂNI, ÎN ACEST MOMENT, ÎNCEARCĂ SĂ SUPRAVIEŢUIASCĂ CU DOAR 400 DE LEI LUNAR”.

Afirmaţia aceasta mi s-a părut că are, cu adevărat, greutate. Conţine un adevăr social, dar şi spiritul unei justiţii echitabile, căci echitatea (scrie prin cărţile de istorie şi filosofie a dreptului) este una din valorile ce stau la baza acestei discipline.

Memorabil şi totuşi atât de dureros.

Ultimul examen. Partea I

Am susţinut ultimul examen din viaţă (sper). Nu mai pot şi nu mai vreau încă unul. Nu mi-a plăcut la şcoală, în liceu eram preocupat de dezvoltarea personală, curicula obligatorie nu prea mă atrăgea. Ironia sorţii face ca tocmai eu să susţin un foarte lung şir de examene.

Anul acesta a fost unul foarte intens, de groază chiar. La revelionul 2011-2012, când am ciocnit şampania eu mă gândeam deja la ce va urma şi aveam îndoieli că voi reuşi. Examenele şi frământările aferente sunt şi motivul pentru care nu am mai scris pe blog.

În acest an am fost nevoit să fac faţă la două încercări dificile: finalizarea doctoratului şi definitivatul.

La începutul anului 2012 bâjbâiam printre paginile tezei de doctorat şi aveam nelămuriri cu privire la centrul INPPA unde ar fi fost mai bine să mă înscriu pentru definitivatul în avocatură (INPPA = Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor). Despre INPPA Bucureşti se spuneau lucruri îngrijorătoare – centru dificil, examene grele, etc. Ţinând cont că aveam şi alte obiective de finalizat plus o familie acasă, m-am hotărât să mă înscriu la centrul INPPA Braşov, un centru onorabil, însă mai accesibil decât Bucureştiul. Nu a fost să fie. Toţi stagiarii din Baroul din care fac parte au fost transferaţi (obligatoriu) la Bucureşti. Cu îngrijorare m-am văzut înscris la INPPA Bucureşti.

Între timp, primesc un buzdugan (printr-un cunoscut) din partea conducătoarei de doctorat; mesajul era “treci încoace cu teza finalizată”. Eu aveam nişte divergenţe ştiinţifice cu dânsa şi nu ştiam cum să le rezolv, aşa că bateam pasul pe loc săptămâni în şir. M-am hotărât totuşi să îi dau înainte, numai să termin de refăcut teza (după indicaţiile scrise cu roşu pe teză). Când aproape ajunsesem la final o sun. Uraganul Katrina s-a abătut asupra mea – cum de nu mi-am terminat teza până la acel moment, cum de nu am dat nici un semn de viaţă, inacceptabil şi inpardonabil. Până vineri (era cam pe luni) trebuia să fiu cu teza în dinţi la uşa profesoarei. Am dat în brânci şi cu mare efort am reuşit. Am predat teza şi apoi a urmat un lung şir de cicluri de corecturi şi refaceri – eu îi dădeam teza corectată după indicaţii, ea mi-o înapoia însângerată de indicaţii şi coercturi. Schimburile (ia teza – na teza) au continuat până spre vară, când eu speram să termin şi să susţin public. Dar nu a fost aşa, căci profesoara aflând că termenul maxim de susţinere s-a prelungit, mi-a amânat (în consecinţă) susţinerea pentru toamnă, astfel încât peste vară să mai lustruiesc diamantul creaţiei ştiintifice.

Ştiinţa ca ştiinţa, dar eu deveneam tot mai disperat căci se apropia cu paşi repezi examenul de definitivat …. Între timp (prin aprilie cred) am început cursurile în cadrul INPPA. Cursurile s-au desfăşurat (din fericire) la sediul Baroului nostru, INPPA-ul trimiţând profesorii la noi. Am avut ocazia de a întâlni avocaţi ce fac parte din elita profesiei. Între profesorii cu care am făcut cursuri, unul s-a remarcat în mod special. Nu îi dau numele spun doar că predă procedură penală. Un om deosebit din toate punctele de vedere : un cunoscător al dreptului penal şi procesual penal desăvârşit, ne-a deschis mintea cu privire la aspecte pe care nici nu le întrevedeam, ca avocat este  dur ca o piatră şi atent ca un animal de pradă, iar ca profesor este blând şi înţelegător ca un dascăl de seminar teologic  (avea câteva vorbe: “hai copii”, “voi sunteţi încă mici, nu ştiţi”, “să vă zic eu…”, “să vă dau o mură”, “hai copii, că trece timpul şi nu v-am zis tot”). Ne-a explicat şi ne-a transmis secrete profesionale, pe care altul le-ar fi ţinut (egoist) doar pentru el. Am frecventat cu regularitate cursurile INPPA, căci ştiam că prezenţa va conta la examene, iar apoi de la unii profesori chiar rămâneam cu ceva.

Din aprilie am mers în paralel cu doctoratul şi cursurile INPPA. Am sesizat însă o primă fractură – pe când ceilalţi stagiari au început încet-încet să se apuce de învătat, eu mă preocupam de sofisticării ştiinţifice. Finalizarea tezei nu îmi permitea să învăţ pentru definitivat.

Aşa a trecut vara şi ,în sfârşit, pe la începutul lui septembrie conducătoarea mea de doctorat îmi dă acceptul final. Mă pregăteam să îmi leg teza şi o sun să o întreb dacă pot purcede. “Nu, nu se poate încă, trebuie să mă mai uit o dată”  Îi explic dificultatea tehnică în care mă aflam, nu mai puteam aştepta, căci era într-o miercuri, iar luni trebuia să fiu la Bucureşti şi să predau teza (aveam termen limită din partea şcolii doctorale). “Bine, mai vorbim”. Pe la 10 seara mă sună – “Deschide teza şi notează” Au fost ultimele (foarte mici) retuşuri. “Şi cu asta ai terminat”. Am terminat …. îmi părea ceva nefiresc să termin cu teza.

Spre sfârşitul lui septembrie susţin public teza de doctorat. M-a surprins că în referatul de apreciere conducătoarea (cea intransigentă şi nemulţumită) a spus aşa : « Dacă ar fi fost geniu, doctorandul, tot nu ar fi putut redacta concluzii pentru această temă de doctorat, dar el le-a făcut ». Atunci am desluşit eu semnificaţia evenimentelor din perioada doctoratului. Profesoara ne-a indicat (pentru toţi doctoranzii) câte o temă pe care a considerat-o potrivită, având în vedere pregătirea şi structura fiecăruia din noi. Mie mi-a repartizat cea mai vastă, aproape filosofantă temă. Iniţial nici nu ştiam de unde să o apuc. Temele de doctorat privesc câte o bucăţică mică dintr-o materie. A mea a privit totul, dar dintr-o perspectivă specializată, ca un con de lumină ce se lărgeşte pe măsură ce se depărtează de punctul de origine. Profesoara, nu mai primeşte doctoranzi, eu am fost printre ultimii, iar teza mea a fost ca o încoronare pentru toate celelalte teze. Un fel de cântec de final. De aceea nu a acceptat nici un compromis şi a vrut să iasă cât mai aproape de perfecţiune. Nu ştiu dacă eu am reuşit să mă apropii suficient de un asemenea ideal. Uitându-mă în spate cred că a ieşit destul de bine. Îmi place să cred că aceasta este interpretarea corectă a tot ceea ce s-a întâmplat, că profesoara şi-a dorit ca la finalul carierei să obţină un fel de cireaşă pe care să o aşeze pe tortul tezelor de doctorat conduse de ea. Înclin să cred că ceea ce spun este adevărat, întrucât o altă profesoară (care a făcut parte din comisia de susţinere publică) mi-a spus ceva asemănător (cum că doamna profesoară doreşte o teorie generală a contractului de …. nu spun materia, că să nu trădez nici un nume, şi că prin teza mea ar fi obţinut această teorie generală).

Bucuria susţinerii publice a trecut repede, căci m-am întors imediat la cursurile recapitulative de la INPPA. Examenul de definitivat batea ameninţător la uşă.

Va urma.

The age of stupid (2009)

Nu mă pricep la filme, aşa că scriu doar despre ce mi-a plăcut cu adevărat (am mai scris despre Agora).

The age of stupid (2009) este un SF documentar. Ciudat hibrid, nu? Da, se poate ca un SF să fie şi documentar. Partea de SF este doar un pretext, nu există recuzita specifică şi efectele speciale. Totul se petrece în interiorul unei ultimei redute a civilizaţiei – o ark-hivă uriaşă din beton, construită în apropierea Antarticii (rămasă fară gheaţă), în care sunt depozitate comorile creaţiei omenirii (picturi, sculpturi, cărţi, floră şi faună conservată, foarte multe servere pline cu informaţii).  Până aici imaginea a fost creată pe calculator.

Filmul se derulează pe fondul naraţiunii arhivarului (Pete Postlethwaite).  Totul porneşte de la întrebarea (pusă pe un ton posac): „Why didn’t we stop climate change when we still had the chance?”  Arhivarul, cu tristeţe şi nostalgie, reia cateva momente de cotitură în istoria de după Cel de-al Doilea Război Mondial, când industria şi cultura consumismului au căpătat dimensiuni de neimaginat, mergând până în 2015, când ecosistemul planetei a început să se prăbuşească ireversibil.

Sunt punctate atât momente istorice de mare importanţă – războaie, decizii politice şi economice majore la nivel mondial, cât şi mici istorioare ale unor indivizi – familii ce încearcă să trăiască „eco”, un mare om de afaceri din India care dezvolta o companie aeriană low cost (avioanele fiind deosebit de poluante), un om de ştiinţă a cărui plan de salvare a climei Terrei a fost respins la ONU (sau la o alta mare organizatie internaţională) etc.

Ideea fundamentală este că omenirea a luat-o pe un drum care în mod inevitabil duce la extincţie. Marii bogataşi vor să devină mai bogaţi, marile companii multinaţionale sunt tot mai vorace, iar publicul este educat în cultura consumismului pentru a aduce profituri cât mai mari producătorilor şi comercianţilor. Pe când în SUA sau UE se consumă barbar, cu foarte mult peste nevoile individuale, în tări bogate în resurse naturale se moare de foame, iar descoperirea unor noi bogaţii nu duce catuşi de puţin la îmbunătăţirea stării populaţiei, ci dimpotrivă la războaie, exterminări în masă şi foamete.

În privinţa globalizării am reţinut o jdecată de bun simţ. Un ţăran francez bătrân comenta asupra tunelurilor şi drumurilor moderne ce traversează Alpii – laptele este produs in Franţa şi Germania, apoi transportat în Elveţia pentru a fi transformat în iaurt, care apoi se intoarce (şi în) Franţa pentru vânzare. Toate astea presupun motorină, maşini şi alte cheltuieli. La ce bun? puteau foarte bine să facă iaurtul din lapte franţuzesc în Franţa şi să nu îl plimbe aiurea peste graniţă. Se poate generaliza. În toate cursurile de economie globalizarea este prezentată ca o evoluţie firească, impusă de nevoia de scădere a preţurilor de producţie, ţinând cont de realităţile locale (forţă de muncă ieftină, resurse naturale etc). Globalizarea înseamnă însă multe transporturi, cu tot ce rezultă de aici (benzină, mijloace de transpot, combustibil, etc.). Nu cumva preţul final este tot pe acolo, căci un bun produs într-o singură ţară nu mai presupune atâta cheltuială cu transportul. Dar, prin asta, mulţi ar avea de pierdut, căci este mai profitabil să producem bunuri proaste prin întreaga lume (sub motiv că globalizarea o impune), bunuri care apoi să fie înlocuite cu altele la fel.

Doctoratul. Ultimele evenimente

M-am apucat să scriu deoarece astăzi s-a întâmplat ceva bizar şi hazliu (atât cât poate un eveniment la parchet să fie) ce eu nu am mai întâlnit până acum (dar despre asta într-o postare viitoare).

Dar cum tot m-am aşternut pe scris să mă descarc şi de ultimele dezvoltări din viaţa mea. “Descarc” este cuvântul potrivit, căci totul s-a desfăşurat sub tot felul de presiuni.

Trebuie să îmi termin doctoratul. Nimic nou sub soare, am mai povestit despre aventura aceasta. Numai ca …. In acest an aveam termen limita (pe 30 iulie) fie il tremin, fie se termina tot (exmatricularea), presat de aceasta ameninţare, îmi iau inima în dinţi, las deoparte lecturile privind punctele divergente pe care le am cu coordonatoarea şi mă pun pe finalizat corecturile. Încă de anul trecut am început corecturile finale, însă m-am blocat asupra unor probleme în care eu şi profesoara avem puncte de vedere oarecum diferite; cum, în aceste condiţii, nu putem scrie nimic fără o documentare foarte solidă m-am pus pe studiat şi pe cugetat şi aşa am rămas blocat (fac şi rime). Blocajul m-a tinut câteva luni bune (vreo 7-8) şi cu disperare vedeam cum timpul se scurge şi sfoara se apropie de par… .

Presat de timp hotărăsc să pun stiloul pe hârtie (de fapt degetele pe tastatură) şi să scriu ceva, orice, pentru a ieşi din impas. Mă urnesc, scriu fără a crede că ce fac va rămâne în picioare. Între timp primesc (prin martie) un mesaj prin intermediar de la profesoară (chiar decanul baroului, care i-a fost şi el doctorand) – să iau legătura urgent cu ea. Nu o fac, căci nu aveam ce să îi arăt încă.

Acasă îmi expiră creditul în sensul că soţia mi-a spus clar şi răspicat că nu mai poate îndura regimul la care o supun: plec de diminiaţă şi vin seara, ocupându-mă tot timpul de altceva decât de familie (noi având doi copii, din care unul de doar un an, pe atunci chiar mai puţin). Practic am cam pus-o (mai degrabă ar trebui să folosesc cuvândul “redus-o”) în situaţia de a sta acasă şi a îngiji permanent odraslele 24 din 24.

Într-un final mă apropii de capătul tunelului şi la insistenţele unei colege de la facultate (doctorandă şi ea, aflată tot pe ultima sută) îmi iau inima în dinţi şi o sun pr profă. FURTUNĂ şi CATACLISM: “ce am făcut şi de ce nu am sunat până acum, chiar nu îmi pasă de doctorat?”, pai îmi pasă, dar … “nici un dar, fie apar cu teza în dinţi până la sfâşitul săptămânii, fie pot să nu mai vin deloc”. Dezastru, eu îmi programasem că mai am de lucru vreo 7 – 10 zile, nu trei câte îmi lăsase profa la dispoziţie. Nu mai dorm şi mă pun să termin lucrarea pe care deja o uram.

Cu chiu cu vai termin şi plec la Bucureşti cu teza. Mi-o citeşte, zice că mai sunt unele retuşuri, însă o pot susţine în catedră (după legea nouă – comisie).

O susţin, sunt sugestii din partea comisiei, teza este apreciată totuşi. Profa, după susţinere îmi spune că sugestiile comisiei le va analiza ea dacă sunt de utilizat sau nu, însă eu să fac modificările şi corecturile ei.

Mă întorc acasă şi mă apuc din nou de şlefuit. După câteva zile mă sună o colegă. A vorbit cu profa şi ne-a transmis că putem aduce modificările până pe 8 iulie, nu pe 20 iunie cât ne spusese iniţial. Făcând legătura cu faptul că termenul final s-a prelungit până în septembrie, trag concluzia că vrea să ne amâne susţinerea finală – stilul ei este să te ţină până în ultima secundă. Bănuiala se confirmă într-o discuţie telefonică (care a avut loc chiar ieri).

Viaţa mea din ultimele luni s-ar rezuma cam aşa: dimineaţa mă îmbrac şi plec la instanţă, car după mine servieta de avocat şi rucsacul în care am teza printată, stikul cu teza în format electronic şi alte materiale; termin la instanţă plec spre apartamentul alor mei, unde, mai nou, lucrez la teză; pe la ora 18 îmi strâng calabalâcul şi mă îndrept spre casă pt. a-mi plimba copii pe afară.

Nu am povestit până la urmă ce s-a întâmplat astăzi la parchet. De fapt întâmplarea aceasta m-a făcut să mă apuc să scriu pe blog. Am deviat.

Voi reveni.

Agora

Rareori mi se întâmplă să îmi placă un film. Mă  uit la tot felul de filme (cu pretentii sau fără), însă nu mi produc vreo emotie deosebită .  Acesta mi-a atins niste corzi sensibile.

Mai întâi datele seci : Anul lansării- 2009 ; Regizor – Alejandro Amenábar ; Scenariul – Alejandro Amenábar şi Mateo Gil. În privinţa actorilor nu îi înşir pe toţi, personajul principal,  Hypatia, a fost jucat de Rachel Weisz..

Filmul recrează posibila viaţă a Hypatiei, unica femeie filozof din antichitate, despre care nu se ştie mare lucru, căci nişte idioţi i-au ars opera.

Povestea  În secolul IV Egiptul se afla de mult sub stăpânire romană, iar Imperiul îşi trăia ultimii ani. Totul se învârte în jurul unei noi biblioteci a Alexandriei (vechea şi marea bibliotecă fusese incendiată), unde erau păstrate textele ştiinţei antichităţii. Biblioteca era centrul cultural şi religios (templu al tuturor zeităţilor păgâne) pentru  populaţia Alexandriei care încă mai credea în vechii zei şi urma modelele culturale (inclusiv vestimentaţia) antichităţii greco-romane.

Hypatia preda ştiinţe (filosofie, astonomie, matematică) la ultima şcoală din Alexandria organizată după modelul clasic al antichităţii. Evident a provocat emoţii puternice în rândul cursanţilor (nu cu mult mai tineri decât ea).

Antichitatea îşi trăia însă ultimele zile, sfărşitul fiindu-i grăbit de creştinism (mai ales de cresţini). Foştii sclavi şi urmaşii acestora, precum şi membrii claselor sociale inferioare, dintr-o dorinţă funciară de răzbunare, folosesc creştinismul pentru a răsturna ordinea vechii lumi.

Aristocraţia, nostalgică a vremurilor trecute, civilizată şi îmblânzită, se întreba de unde a răsărit puzderia de creştini şi îşi amintea vremurile când creştinii erau aruncaţi la lei în arenă. În amintirea superiorităţii sale şi a dreptului de a ucide fără nici un fel de răspundere aristocraţii pun la cale un măcel al creştinilor din Alexandria, care însă nu iese chiar cum şi-ar fi dorit, ba dimpotrivă. Aristocraţii sunt nevoiţi să se retragă în Templul Serafic, apăraţi de o armată firavă, care mai mult simbolic reuşeşte să ţină gloata la distanţă. Împăratul pentru a calma spiritele le acordă asediaţilor graţierea în schimbul dreptului creştinilor de a intra în Templul Serafic (care era bibliotecă totodată) şi de a face ce consideră ei de cuvinţă. Hypatia, împreună cu ceilalţi asediaţi fug în grabă luâd cu ei tot ce puteau căra, însă majoritatea manuscriselor, instrumentele ştiinţifice, statuile greceşti, romane şi egiptene (ale zeităţilor) rămân pe loc pentru a fi vandalizate.

După ani, unul din foştii studenţi ai Hypatiei, trecut la creştinism ajunge guvernator şi un altul episcop creştin. Hypatia îşi continuă cercetările ajutătă de un sclav bătrân şi fidel. Un preot creştin exaltat şi răzbunător doreşte ştergerea oricărei urme a vechii ordini, răstălmăceşte cuvintele Bibliei şi porneşte o adevărată mişcare populară prin care nu doreşte altceva decât puterea politică.

Hypatia, femeie, aristocrată, învăţată, refuză creştinarea şi este acuzată de vrăjitorie şi tot felul de alte absurdităţi (obsesii bolnave ale unor creştini, bine reprezentate în Evul Mediu, care însă au făcut multe victime). Hypatia este capturată şi condamnată la lapidare (ucidere cu pietre). Un fost sclav, eliberat chiar de Hypatia, o sugrumă pentru a o scuti de o moarte chinuitoare şi umilitoare.

Întreaga operă îi este distrusă, astfel încât noi nu mai ştim mare lucru din gândirea ei.

De ce mi-a plăcut atât de mult filmul ?

–         Eu sunt un paseist, atras irezistibil de sfârşitul marilor civilizaţii ;

–         Panteonul eităţilor antichităţii, toate doctrinele religioase şi misterele aferente reprezintă valori ale spiritualităţii umane care s-au pierdut (ca realitate vie) ; cărţile de istorie, filosofie a religiilor etc nu pot reconstitui această bogăţie ;

–         Biserica creştină a luptat din răsputeri să înlăture religiile păgâne, de multe ori s-au comis abuzuri şi exagerări

–         Vechile religii s-au întâlnit la un moment dat cu creştinismul, transiţându-i o serie de idei şi obiceiuri ; mai târziu, creştinismul le-a transformat radical şi le-a negat rădăcinile. Această întâlnire în timp mie mi se pare fascinată. Când am vizitat Atena, am urcat (normal) şi pe Acropole, acolo o imagine m-a fascinat : alături de măreţele temple ale zeilor am văzut câteva biserici creştine (datând de la sfârşitul antichităţii), mici şi sfioase. Pentru o clipă am visat acele timpuri şi am văzut preoţii zeilor în templele lor, sărăcite însă, alături de primii preoţi creştini în modestele biserici de cărămidă roşie. Bisericile creştine aveau elemente arhitecturale direct derivate din tradiţia antichităţii (nu ca reproducerile de mai târziu, un pic cam chicioase) şi parcă erau mai încărcate de adevărată spiritualitate creştină decât mândrele catedrale de mai târziu.

–         Confruntările teologice între creştini şi păgâni trebuie să fi fost fabuloase ;

–         În sfârşit, filmul mi-a amintit ce înseamnă filosofia – căutarea unui răspuns raţional la o întrebare oarecare ce a răsărit spontan în mintea celui care gândeşte şi cum ar trebui să arate un profesor – un învăţat cu vaste cunoştinţe în permanent dialog cu sine şi cu studenţii săi.

Si un link catre trailer – ul filmului:

http://www.youtube.com/watch?v=RbuEhwselE0