Iulie 2016


Osandirea pacatosilorUltima postare dateaza din 8 ianuarie 2014. În acel an mă îndreptam orbeşte spre cele mai mari greşeli ale mele.

Urmatorul – 2015 a fost un coşmar, în mare parte. Cred că am depăşit muchia normalităţii, aşa cum o înţeleg eu.

M-am înşelat singur, am căutat ceea ce aveam deja unde nu se putea găsi nimic, realitatea m-a zdruncinat zdravăn, viaţa personală s-a destrămat aproape total, doar un fir mai rămasese pentru ca totul să se deşire.

Pierdusem valorile din viaţa mea nu în 2014, ci în timp, în toţi aceşti ani în care povesteam eu cum am muncit pentru carieră. Preţul pe care multi îl plătesc pentru succes/carieră este chiar sufletul lor – personalitatea, morala, familia. Am fost foarte aproape de a-mi pierde sufletul şi stiu că nu după mult timp urma să pierd absolut totul.

Într-un final am redescoperit şi recâştigat cu adevărat ceea ce încet pierdusem, este un proces, încă nefinalizat, dar măcar sunt pe drumul cel bun.

Dacă aş putea da timpul înapoi şi aş putea şterge toate aceste enorme greşeli, ar fi bine să o fac? Probabil că nu, căci nu există revenire/redescoperire adevărară fără cădere şi cu cât mai întunecată şi mai sulfuroasă căderea cu atât mai puternic avântul recuceririi.

Acum, în sfârşit, pot privi optimist la viitor.

Anunțuri

Absenţa


Nu am mai scris pentru acest blog de tare mult, am avut câteva tentative dar am eşuat.

De vină ar fi viaţa de avocat, dar şi lenea mea. După definitivat (şi cu asta fac un mic bilanţ) am avut un an destul de bun – cu dosare şi clienţi, la care s-au adăugat orele de la universitate şi familia. De multe ori îmi propuneam să scriu, dar seara, când în sfârşit se facea linişte în casă, eram prea oboist. Problemele clienţilor mei m-au invadat, într-o anumită măsură deveneau ale mele. Seara vroiam doar să frunzăresc puţin internetul, ca să uit de peste zi şi să adorm.

Am întâlnit pe parcursul acestui an (2013)  multe dosare despre care aş fi vrut să scriu, dar nu am ajuns, iar acum nu mai ştiu exact ce vroiam să zic. A rămas doar o impresie.

Am aşteptat această vacanţă, aşa cum doar elev fiind aşteptam vacanţele după lungile şi obositoarele semeste de şcoală.

Promit să revin cu postări noi.

De ce bunica nu poate fi monarhistă


Nu este vorba de bunica mea, ci de a soţiei, însă, pentru mine, tot statut de bunică are.

Eu sunt monarhist încă de la vârsta primelor opinii politice, pe când mă pregăteam să încep perioada adolescenţei visam la restauraţie (în contextul efuziunii populare iscată de prima vizită a Regelui în România după căderea comunismului).

În timp mi-am lărgit cunoştinţele politice, păstrându-mi însă aceeaşi opţiune. Pe măsură ce anii au trecut peste mine argumentele pentru forma de guvernământ a monarhiei s-au înmulţit şi au devenit tot mai grele.

Nimic nu mi-a clintit convingerile, cu o singura excepţie … bunica soţiei.

La un moment dat, în urmă cu ceva ani, nu mai ţin minte contextul bunica îmi spune că ea a apucat vremurile monarhiei şi că nu a putut niciodată crede sincer în această formă de guvernământ. Prima mea reacţie a fost că această opţiune este doar rezultatul îndoctrinării asidue din perioada 1947-1989. Greşit – nu simpatizează vreo orietare sau partid politic.

Atunci de ce ? In anii ’30 dânsa era elevă la o şcoală dintr-un oarecare sat românesc, aparţinea clasei medii a populaţiei rurale. Îşi aminteşte că în fiecare dimineaţă copii se strângeau în curtea şcolii şi nu intrau până nu se ridica steagul, iar apoi, în clasă, începeau prin a cânta Trăiască Regele. După mine asta era un lucru bun, având în vedere că eu am cântat, fără credinţă şi chiar cu o anumită opoziţie difuză în suflet, tot felul de cântece tembele spre lăudarea luminosului stat comunist.

Pentru a reveni – iarna era teribil de frig, copii erau încălţaţi cu opinci, le îngheţau picioarele în zăpadă şi dimineaţa, cârpiţi de somn şi suferind de frig cântau unui rege pe care nu îl cunoşteau şi care habar nu avea de ei. Pe Tron se afla Mihai I (copil şi el). Bunica se gândea că Regele la acea oră tocmai se trezea, stătea la cald, era îmbrăcat frumos şi probabil mânca, iar ei cântau imnuri ce se pierdeau în aerul rece.

Am înţeles-o şi i-am dat dreptate. În acea perioadă simţeam pe propria piele inechităţile şi lupta socială pentru un loc sub soare. Eram la începutul vieţii mele profesionale, fiind printre cei mici (în Universitate) trebuia să muncesc mult, să fac chiar şi treaba altora, şi eram plătit mizer.

Deşi am rezonat la povestioara bunicii, am rămas monarhist, însă mai mult la nivel al idealurilor. În concret, întotdeauna au fost şi vor fi clase dominante şi restul poporului, ceea ce diferă sunt formele în care societatea se organizează. Ce diferenţă esenţială este între aristocraţie, burghezie,  nomenclatura comunistă, sau nouveau riche (apăruţi ca ciupercile după ’89). Sigur sunt numeroase –  de educaţie, de filosofie, de atitudine etc. Dar în esenţă toţi aceştia reprezintă forme diferite ale clasei conducătoare. Cu toţii s-au bucurat (sau, după caz, se bucură încă) de statutul şi privilegiile lor.

Libertatea de a citi. O biografie din perspectiva lecturilor


Intenţionam să scriu o postare despre ultima carte citită, după o lungă pauză. Realizez însă că pauza în lectură trădează o chestiune mult mai importantă : libertatea şi disponibilitatea de a citi. În căutarea unui răspuns cobor în istoria personală.

Am început să citesc serios, cu program, pe la începutul liceului. Găsisem o formulă inspirată din jurnalele/romanele unor faimoşi scriitori. Stabilisem o normă zilnică: 100 pagini literatura + 10-20 pagini filosofie pe zi în timpul vacanţelor, redusă la jumătate în timpul şcolii. Pe vremea aceea eram un idealist, ca să nu zic visător ; trăiam într-un univers paralel. Lumea mea era un melanj între fantezie şi realitate; îmi hrăneam fantasmele cu lecturi şi vestigii ale trecutului. Hoinăream prin cartierele vechi ale oraşului, admiram arhitectura ce scăpase elanului comunist si visam la restauraţie, valori sociale şi meritocraţie.

Spre sfârşitul liceului am fost forţat să mă apropii mai mult de realitate, căci trebuia să fac o alegere în privinţa facultăţii pe care aveam să o urmez şi apoi să mă pregătesc pentru admitere (pe vremea aceea admiterea în facultate era o problemă foarte serioasă – în funcţie de facultate 3-20 pe un loc). Am ales dreptul, întrucât am considerat că o carieră (cât de cât) bănoasă îmi va asigura condiţiile necesare pentru materializarea parţială a vechilor mele vise (ajustate după măsura realizabilului). De la grandoarea viselor de adolescent am ajuns la proiectul unei vieţi de domn.

Întoarcerea spre realitate a marcat declinul lecturilor; nu mi-am mai respectat norma de pagini/zi, în condiţiile în care aveam de învăţat pentru admiterea la facultate (la admiterea în facultatea drept era o concurenţă acerbă).

Odată intrat la facultate am încercat să revin la vechile standarde, însă nu mă pot lăuda că am fost constant, căci mi-am permis să îmi trăiesc viaţa de student. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea.

După absolvire m-am trezit aruncat în jungla societăţii româneşti. Pot spune că primii ani ai carierei şi ai vieţii pe propriile picioare, în ciuda sprijinului părinţilor, au reprezentat o experienţă dură, chiar traumatizantă. Parcă toţi vroiau să îmi demonstreze cât de mic eram. La facultate aveam calitatea de preparator la plata cu ora (câştigam fix câte ore prestam, nu aveam salariu în timpul vacanţelor, ş.a.) ; de multe ori făceam treaba titularului de curs care se dădea ocupat cu altceva mai important. Imaginea de sine nu corespundea absolut deloc cu noul statut social. Deşi timp aveam timp (faţă de zilele de azi) am renunţat total la lectură. Singurele cărţi pe care le deschideam erau cele de specialitate. Mă gândeam că ar fi o pierdere de timp să citesc dacă eu nu realizasem încă obiectivele cu care pornisem în viaţă. Nu aveam stare, eram supărat pe viaţă şi nemulţumit de mine. Ulterior am învăţat pentru admiterea la doctorat, pentru examenele din timpul doctoratului, pentru admiterea în avocatură şi, în sfârşit, pentru definitivatul pe care (de curând) l-am susţinut.

După un lung drum am bifat obiectivele pe care mi le stabilisem în urmă cu ceva ani. La facultate am câştigat o poziţie satisfăcătoare (încă mai lupt), iar în avocatură au început să picure şi mult aşteptaţii bani, care să îmi asigure minimul confort necesar. Mai este drum până la statutul de burghez, însă m-am apropiat suficient cât să pot vedea linia de finiş. Pentru prima oară după o lungă perioadă, mă simt din nou liber să citesc. Sigur nu am libertatea abolută din vremurile de demult ale adolescenţei (am ore la facultate, procese la instanţă şi familie), cu aşa ceva poate o să mă mai întâlnesc când voi ieşi la pensie. Odată cu frântura de libertate şi micul meu loc sub soare pe care le-am smuls cu mare luptă din partea ciudatei şi cruntei societăţi româneşti am redobândit şi disponibilitatea, starea sufletească pentru a putea citi.

O afirmaţie cu adevarat grea


Unul din puţinii mei cititori şi comentatori spunea că şi-ar dori mai multe povesti avocăţeşti din instanţe şi din afara lor.

Nu am găsit nimic într-atât de remarcabil încât să fac efortul de a scrie o postare.

Zile le trecute, însă, povestea m-a găsit pe mine.

Deşi nu mai sunt stagiar, păstrez cu fostul meu maestru relaţii bune, suficient de bune încât să-mi împărtăşească o mică întâplare a sa din instanţă.

Trebuie să spun că cel care mi-a fost maestru a debutat ca judecător şi a încercat în toată cariera sa de magistrat să facă dreptate oamenilor, are un spirit al justiţiei curat, cum ram am mai văzut.

Dar acum povestea :

În faţa unui complet de dreptul muncii (mai exact Sectia Conflicte de munca si Asigurari Sociale) se judecă, în contradictoriu cu Casa de Pensii, cererea unui particular de a i se acorda pensie pentru limită de vârştă, având un stagiu minim de cotizare – 15 ani. Legea (nr. 263/2010) spune că stagiul minim de cotizare este de 15 ani, cine nu împlineşte acest număr minim de ani lucraţi – nu prea primeşte pensie.

Instanţa îi atrage atenţia avocatului că al său client nu îndeplineşte standarul minim pentru câteva zile, să zicem maxim 2-3 săptămâni. La care acest avocat bătrân zice : „ONORATĂ INSTANŢĂ, EU CÂND AM CALCULAT STAGIUL MINIM DE COTIZARE M-AM GÂNDIT LA FAPTUL CĂ O FAMILIE DE DOUĂ PERSOANE, DOI BĂTRÂNI, ÎN ACEST MOMENT, ÎNCEARCĂ SĂ SUPRAVIEŢUIASCĂ CU DOAR 400 DE LEI LUNAR”.

Afirmaţia aceasta mi s-a părut că are, cu adevărat, greutate. Conţine un adevăr social, dar şi spiritul unei justiţii echitabile, căci echitatea (scrie prin cărţile de istorie şi filosofie a dreptului) este una din valorile ce stau la baza acestei discipline.

Memorabil şi totuşi atât de dureros.

Doctoratul. Ultimele evenimente


M-am apucat să scriu deoarece astăzi s-a întâmplat ceva bizar şi hazliu (atât cât poate un eveniment la parchet să fie) ce eu nu am mai întâlnit până acum (dar despre asta într-o postare viitoare).

Dar cum tot m-am aşternut pe scris să mă descarc şi de ultimele dezvoltări din viaţa mea. “Descarc” este cuvântul potrivit, căci totul s-a desfăşurat sub tot felul de presiuni.

Trebuie să îmi termin doctoratul. Nimic nou sub soare, am mai povestit despre aventura aceasta. Numai ca …. In acest an aveam termen limita (pe 30 iulie) fie il tremin, fie se termina tot (exmatricularea), presat de aceasta ameninţare, îmi iau inima în dinţi, las deoparte lecturile privind punctele divergente pe care le am cu coordonatoarea şi mă pun pe finalizat corecturile. Încă de anul trecut am început corecturile finale, însă m-am blocat asupra unor probleme în care eu şi profesoara avem puncte de vedere oarecum diferite; cum, în aceste condiţii, nu putem scrie nimic fără o documentare foarte solidă m-am pus pe studiat şi pe cugetat şi aşa am rămas blocat (fac şi rime). Blocajul m-a tinut câteva luni bune (vreo 7-8) şi cu disperare vedeam cum timpul se scurge şi sfoara se apropie de par… .

Presat de timp hotărăsc să pun stiloul pe hârtie (de fapt degetele pe tastatură) şi să scriu ceva, orice, pentru a ieşi din impas. Mă urnesc, scriu fără a crede că ce fac va rămâne în picioare. Între timp primesc (prin martie) un mesaj prin intermediar de la profesoară (chiar decanul baroului, care i-a fost şi el doctorand) – să iau legătura urgent cu ea. Nu o fac, căci nu aveam ce să îi arăt încă.

Acasă îmi expiră creditul în sensul că soţia mi-a spus clar şi răspicat că nu mai poate îndura regimul la care o supun: plec de diminiaţă şi vin seara, ocupându-mă tot timpul de altceva decât de familie (noi având doi copii, din care unul de doar un an, pe atunci chiar mai puţin). Practic am cam pus-o (mai degrabă ar trebui să folosesc cuvândul “redus-o”) în situaţia de a sta acasă şi a îngiji permanent odraslele 24 din 24.

Într-un final mă apropii de capătul tunelului şi la insistenţele unei colege de la facultate (doctorandă şi ea, aflată tot pe ultima sută) îmi iau inima în dinţi şi o sun pr profă. FURTUNĂ şi CATACLISM: “ce am făcut şi de ce nu am sunat până acum, chiar nu îmi pasă de doctorat?”, pai îmi pasă, dar … “nici un dar, fie apar cu teza în dinţi până la sfâşitul săptămânii, fie pot să nu mai vin deloc”. Dezastru, eu îmi programasem că mai am de lucru vreo 7 – 10 zile, nu trei câte îmi lăsase profa la dispoziţie. Nu mai dorm şi mă pun să termin lucrarea pe care deja o uram.

Cu chiu cu vai termin şi plec la Bucureşti cu teza. Mi-o citeşte, zice că mai sunt unele retuşuri, însă o pot susţine în catedră (după legea nouă – comisie).

O susţin, sunt sugestii din partea comisiei, teza este apreciată totuşi. Profa, după susţinere îmi spune că sugestiile comisiei le va analiza ea dacă sunt de utilizat sau nu, însă eu să fac modificările şi corecturile ei.

Mă întorc acasă şi mă apuc din nou de şlefuit. După câteva zile mă sună o colegă. A vorbit cu profa şi ne-a transmis că putem aduce modificările până pe 8 iulie, nu pe 20 iunie cât ne spusese iniţial. Făcând legătura cu faptul că termenul final s-a prelungit până în septembrie, trag concluzia că vrea să ne amâne susţinerea finală – stilul ei este să te ţină până în ultima secundă. Bănuiala se confirmă într-o discuţie telefonică (care a avut loc chiar ieri).

Viaţa mea din ultimele luni s-ar rezuma cam aşa: dimineaţa mă îmbrac şi plec la instanţă, car după mine servieta de avocat şi rucsacul în care am teza printată, stikul cu teza în format electronic şi alte materiale; termin la instanţă plec spre apartamentul alor mei, unde, mai nou, lucrez la teză; pe la ora 18 îmi strâng calabalâcul şi mă îndrept spre casă pt. a-mi plimba copii pe afară.

Nu am povestit până la urmă ce s-a întâmplat astăzi la parchet. De fapt întâmplarea aceasta m-a făcut să mă apuc să scriu pe blog. Am deviat.

Voi reveni.

Aventura depunerii dosarului pentru indemnizaţia de creştere a copilului


După naştere, în mod tradiţional, tatăl se ocupă de obţinerea certificatului de naştere , alocaţie şi de dosarul pentru indemnizaţia de creştere a copilului. Certificatul de naştere se obţine cel mai uşor, pt. alocaţie sunt caţeva acte, însă pentru indemnizaţia de creştere a copilului …. e ceva de alergat.

Ştiind aceasta nu prea m-am grabit a purcede. Într-un final m-am hotărât. Nu ştiu cum este la alţii, însă la noi parcă au ales ca birourile/ autorităţile pe unde trebuie umblat să se afle fix în cele patru colţuri ale oraşului.

Iată firul evenimentelor :

1. Mă uit eu pe Internet să văd unde se află Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale –  aflu că undeva în centru şi cam care ar fi actele. Pregatesc dosarul şi plec voios, zicând că într-o oră deja voi fi terminat.

2. Ajung la adresă pentru a afla doar că acolo nu se primesc dosare, ci doar se prelucrează (sau aşa ceva). Depunerea dosarelor se face la un alt sediu al Agenţiei, pe o stradă oarecare într-un cartier oarecum mai îndepărtat. Habar nu aveam cum să ajung.

3. În sfârşit nimeresc pt a afla că (evident) actele din dosar nu sunt suficiente, iar unele sunt făcute după un model vechi (adeverinta de la angajator) deci trebuie refăcută. Printre actele suplimentare se număra şi fisa fiscală.

4. Obţin o nouă adeverinţă de la locul de muncă al soţiei şi fac două plimbări la Administraţia fiscală pentru fişa fiscală (unul pt a depune cererea şi unul pt a o ridica). În oraşul meu Administraţia fiscală are vreo trei sedii, la distanţă mare între ele, doar unul dintre ele elibera ce mă interesa pe mine şi evident se afla într-un cartier îndepărtat.

5. După ce bifez toate documentele din listă mă prezint din nou la Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale, pentru a afla doar că adeverinţa de la locul de muncă conţine o mică eroare. Deci trebuie refăcută.

6. Încă o dată mă duc la locul de muncă al soţiei, unde secretara râzând mă întreabă ce s-a mai întâmplat de data asta. Ce să fie ?  greşeala matale care mă pune pe mine pe drumuri.

7.  A doua zi mă întorc la Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale, depun dosarul şi iau număr de înregistrare. Ca fapt divers fişa fiscală (pt care am făcut două drumuri) nu era necesară în cazul soţiei, căci veniturile ei rezultau din celelalte documente sau apăreau în sistem informativ.

Toată această aventură mi-a luat cam o lună de zile, recunosc nu m-am ocupat de problema dosarului foarte intens ; perioada pregătirii şi depunerii dosarului putea dura mai puţin, însă minim două săptămâni.

Iată şi lista documentelor necesare pentru acordarea indemnizatiei de crestere a copilului :

– Cerere tip – format nou ;

– documente identitate (B.I./C.I./C.I.P. parinti, Certificat de casatorie, Certificate de nastere ale tuturor copiilor) – in original si copie;

–  dosar cu sina;

 Pentru salariati:

– adeverinta tip – format nou, eliberata de catre angajator, din care sa reiasa indeplinirea conditiilor legale privind stagiul de cotizare si veniturile nete realizate (12 luni, in ultimul an inainte de nasterea copilului); Observatie: adeverinta tip – format nou mentioneaza si numarul de zile lucrate, concediu medical si de odihna pentru fiecare din lunile din perioada stagiului de cotizare;

– copie a cererii inaintata catre angajator pentru acordarea concediului pentru cresterea copilului pana la doi (sau pana la 3 ani pentru copilul cu handicap) – aprobata, semnata, stampilata, inregistrata, copie conform cu originalul;

– act aditional si/sau decizia de suspendare a contractului de munca, incepand, cel mai repede, cu a 43-a zi de la nastere sau dupa terminarea concediului de maternitate, in original sau copie conform cu originalul ;

– fişă fiscală.

Concluzie : eu sunt avocat, obişnuit cu alcătirea dosarelor şi cu birocraţia, însă aşa îmi venea să renunţ… Statistic, zic eu, unii renunţă la această indemnizaţie, poate de aceea au îngreunat atât de mult procedura depunerii dosarului.