Ultimul examen. Partea I


Am susţinut ultimul examen din viaţă (sper). Nu mai pot şi nu mai vreau încă unul. Nu mi-a plăcut la şcoală, în liceu eram preocupat de dezvoltarea personală, curicula obligatorie nu prea mă atrăgea. Ironia sorţii face ca tocmai eu să susţin un foarte lung şir de examene.

Anul acesta a fost unul foarte intens, de groază chiar. La revelionul 2011-2012, când am ciocnit şampania eu mă gândeam deja la ce va urma şi aveam îndoieli că voi reuşi. Examenele şi frământările aferente sunt şi motivul pentru care nu am mai scris pe blog.

În acest an am fost nevoit să fac faţă la două încercări dificile: finalizarea doctoratului şi definitivatul.

La începutul anului 2012 bâjbâiam printre paginile tezei de doctorat şi aveam nelămuriri cu privire la centrul INPPA unde ar fi fost mai bine să mă înscriu pentru definitivatul în avocatură (INPPA = Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor). Despre INPPA Bucureşti se spuneau lucruri îngrijorătoare – centru dificil, examene grele, etc. Ţinând cont că aveam şi alte obiective de finalizat plus o familie acasă, m-am hotărât să mă înscriu la centrul INPPA Braşov, un centru onorabil, însă mai accesibil decât Bucureştiul. Nu a fost să fie. Toţi stagiarii din Baroul din care fac parte au fost transferaţi (obligatoriu) la Bucureşti. Cu îngrijorare m-am văzut înscris la INPPA Bucureşti.

Între timp, primesc un buzdugan (printr-un cunoscut) din partea conducătoarei de doctorat; mesajul era “treci încoace cu teza finalizată”. Eu aveam nişte divergenţe ştiinţifice cu dânsa şi nu ştiam cum să le rezolv, aşa că bateam pasul pe loc săptămâni în şir. M-am hotărât totuşi să îi dau înainte, numai să termin de refăcut teza (după indicaţiile scrise cu roşu pe teză). Când aproape ajunsesem la final o sun. Uraganul Katrina s-a abătut asupra mea – cum de nu mi-am terminat teza până la acel moment, cum de nu am dat nici un semn de viaţă, inacceptabil şi inpardonabil. Până vineri (era cam pe luni) trebuia să fiu cu teza în dinţi la uşa profesoarei. Am dat în brânci şi cu mare efort am reuşit. Am predat teza şi apoi a urmat un lung şir de cicluri de corecturi şi refaceri – eu îi dădeam teza corectată după indicaţii, ea mi-o înapoia însângerată de indicaţii şi coercturi. Schimburile (ia teza – na teza) au continuat până spre vară, când eu speram să termin şi să susţin public. Dar nu a fost aşa, căci profesoara aflând că termenul maxim de susţinere s-a prelungit, mi-a amânat (în consecinţă) susţinerea pentru toamnă, astfel încât peste vară să mai lustruiesc diamantul creaţiei ştiintifice.

Ştiinţa ca ştiinţa, dar eu deveneam tot mai disperat căci se apropia cu paşi repezi examenul de definitivat …. Între timp (prin aprilie cred) am început cursurile în cadrul INPPA. Cursurile s-au desfăşurat (din fericire) la sediul Baroului nostru, INPPA-ul trimiţând profesorii la noi. Am avut ocazia de a întâlni avocaţi ce fac parte din elita profesiei. Între profesorii cu care am făcut cursuri, unul s-a remarcat în mod special. Nu îi dau numele spun doar că predă procedură penală. Un om deosebit din toate punctele de vedere : un cunoscător al dreptului penal şi procesual penal desăvârşit, ne-a deschis mintea cu privire la aspecte pe care nici nu le întrevedeam, ca avocat este  dur ca o piatră şi atent ca un animal de pradă, iar ca profesor este blând şi înţelegător ca un dascăl de seminar teologic  (avea câteva vorbe: “hai copii”, “voi sunteţi încă mici, nu ştiţi”, “să vă zic eu…”, “să vă dau o mură”, “hai copii, că trece timpul şi nu v-am zis tot”). Ne-a explicat şi ne-a transmis secrete profesionale, pe care altul le-ar fi ţinut (egoist) doar pentru el. Am frecventat cu regularitate cursurile INPPA, căci ştiam că prezenţa va conta la examene, iar apoi de la unii profesori chiar rămâneam cu ceva.

Din aprilie am mers în paralel cu doctoratul şi cursurile INPPA. Am sesizat însă o primă fractură – pe când ceilalţi stagiari au început încet-încet să se apuce de învătat, eu mă preocupam de sofisticării ştiinţifice. Finalizarea tezei nu îmi permitea să învăţ pentru definitivat.

Aşa a trecut vara şi ,în sfârşit, pe la începutul lui septembrie conducătoarea mea de doctorat îmi dă acceptul final. Mă pregăteam să îmi leg teza şi o sun să o întreb dacă pot purcede. “Nu, nu se poate încă, trebuie să mă mai uit o dată”  Îi explic dificultatea tehnică în care mă aflam, nu mai puteam aştepta, căci era într-o miercuri, iar luni trebuia să fiu la Bucureşti şi să predau teza (aveam termen limită din partea şcolii doctorale). “Bine, mai vorbim”. Pe la 10 seara mă sună – “Deschide teza şi notează” Au fost ultimele (foarte mici) retuşuri. “Şi cu asta ai terminat”. Am terminat …. îmi părea ceva nefiresc să termin cu teza.

Spre sfârşitul lui septembrie susţin public teza de doctorat. M-a surprins că în referatul de apreciere conducătoarea (cea intransigentă şi nemulţumită) a spus aşa : « Dacă ar fi fost geniu, doctorandul, tot nu ar fi putut redacta concluzii pentru această temă de doctorat, dar el le-a făcut ». Atunci am desluşit eu semnificaţia evenimentelor din perioada doctoratului. Profesoara ne-a indicat (pentru toţi doctoranzii) câte o temă pe care a considerat-o potrivită, având în vedere pregătirea şi structura fiecăruia din noi. Mie mi-a repartizat cea mai vastă, aproape filosofantă temă. Iniţial nici nu ştiam de unde să o apuc. Temele de doctorat privesc câte o bucăţică mică dintr-o materie. A mea a privit totul, dar dintr-o perspectivă specializată, ca un con de lumină ce se lărgeşte pe măsură ce se depărtează de punctul de origine. Profesoara, nu mai primeşte doctoranzi, eu am fost printre ultimii, iar teza mea a fost ca o încoronare pentru toate celelalte teze. Un fel de cântec de final. De aceea nu a acceptat nici un compromis şi a vrut să iasă cât mai aproape de perfecţiune. Nu ştiu dacă eu am reuşit să mă apropii suficient de un asemenea ideal. Uitându-mă în spate cred că a ieşit destul de bine. Îmi place să cred că aceasta este interpretarea corectă a tot ceea ce s-a întâmplat, că profesoara şi-a dorit ca la finalul carierei să obţină un fel de cireaşă pe care să o aşeze pe tortul tezelor de doctorat conduse de ea. Înclin să cred că ceea ce spun este adevărat, întrucât o altă profesoară (care a făcut parte din comisia de susţinere publică) mi-a spus ceva asemănător (cum că doamna profesoară doreşte o teorie generală a contractului de …. nu spun materia, că să nu trădez nici un nume, şi că prin teza mea ar fi obţinut această teorie generală).

Bucuria susţinerii publice a trecut repede, căci m-am întors imediat la cursurile recapitulative de la INPPA. Examenul de definitivat batea ameninţător la uşă.

Va urma.

Anunțuri

Marile cărţi ale dreptului. Drepturile reale principale


Cum adică drepturi reale ? Drepturile reale sunt acelea pe care titularul lor le poate exercita nemijlocit şi singur asupra unui bun. Principalul drept real este dreptul de proprietate, acesta este dreptul real complet, având toate atributele e (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi), restul drepturilor reale sunt dezmembrăminte ale acestuia.

Posesia este o stare de fapt, ea nu se întemeiază pe un drept. Nereglementat, însă, prezent în jurisprudenţă şi analizat în doctrină este dreptul de retenţie – dreptul pe care îl are cineva asupra bunului altuia de a-l reţine până la executarea unei anumite obligaţii, aflată în legătură cu bunul).

În privinţa drepturilor reale pot menţional două cursuri foarte bune – Ion Filipescu şi Corneliu Bârsan.

În facultate, drepturile reale le-am învăţat după Ion Filipescu, mai exact după o copie a cărţii lui.

Mai târziu, când m-am pregătit pentru admiterea în barou am folosit cursul lui Corneliu Bârsan.

Cele două cursuri au valoare egală, eu unul nu pot pune pe unul în faţa celuilalt. Ambele tratează chestiunile tradiţionale ale materiei, din loc în loc apar trimiteri la speţe şi note de subsol cu explicaţii şi comentarii suplimentare interesante. Dacă tot am adus vorba de comentariile din  notele de subsol, trebuie să spun că multe din acestea sunt mai interesante decât ce scrie deasupra.

În linii mari acestea sunt princilalele teme ale oricărui curs privind drepturile reale : patrimoniul ; clasificarea bunurilor ; dreptul de proprietate (publică şi privată) ; modalităţile dreptului de proprietate ; dezmembrămintele dreptului de proprietate ;  posesia ; apărarea dreptului de proprietate ; . modurile de dobândire a dreptului de proprietate ; publicitatea imobiliară.

Materia drepturilor reale este cea mai accesibilă parte a dreptului civil, se învaţă de plăcere. Singura parte mai neplăcută este publicitatea imobiliară. Sigur terminologia legii speciale şi formalismul procedurilor imprimă un caracter arid acestei părţi, însă  cursurile de civil nu au o scuză pentru cele câteva pagini aproape de naînţeles pentru student. În esenţă este simplu există anumite registre şi alte documente în care se înscriu datele privind imobilele şi proprietarii acestora pentru ca toată lumea să ştie, prin aceasta fiind protejaţi atât titularii drepturilor cadastrale, cât şi terţii. Ce mare filosofie ? În câteva pagini de explicaţii totul poate deveni clar şi încă ceva – problema să fie prezentată aproape de ce se întâmplă în practică. Astfel lucrurile se clarifică, căci dacă ne rămânem în sfere înalte şi abstracte săracul student nu înţelege mai nimic.

Să închei cu ceva interesant – conceptul de time-sharing. Este sau nu time-sharing o modalitate a dreptului de proprietate. Spre deosebire de dreptul de proprietate pe cote părţi, time-sharing-ul dă titularului posibilitatea de a folosi bunul (în integralitatea lui) pe o anumită perioadă de timp. Deci ceeace se fracţionează nu este dreptul de proprietate asupra bunului ci timpul în care bunul poate fi folosit. Ar fi multe de spus, promit să revin asupra chestiunii. Deşi ştiam foarte bine că problema time-sharing-ului nu intră în tematica de examen pentru barou nu m-am putut abţine să citesc cu mare interes cele câteva pagini pe care Corneliu Bârsan i le acordă.

Marile cărţi ale ştiintelor juridice. Gheorghe Beleiu – Drept Civil Roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil


Civilul se studiaza obsedant în facultatea de drept (trei ani), asa este si normal, iar cel mai cunoscut curs de civil este cel al lui Gh. Beleiu “Drept Civil Roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, care se studiază în primul an. Cred ca nu este curs de drept mai cunoscut decât civilul profesorului Beleiu.

A fost primul curs de drept pe care mi l-am cumpărat şi acum îl am în bibliotecă. Îmi amintesc şi contextul în care l-am cumpărat – era o zi frumoasă şi caldă de toamnă, am mers pe jos până la o librărie din centrul oraşului, acum din păcate desfiinţată (în favoarea unui magazin cu pretenţii). Când am invăţat pentru avocatură am cumpărat o nouă editie, revizuită şi adăugită de foştii colaboratori ai lui Beleiu, căci între timp profesorul a murit.

Cursul acoperă întreg anul I, spre deosebire de celelalte cursuri de civil care acoperă doar un semenstru. De regulă în semestrul I se studiază, cu asta prezint şi cuprinsul, problemele introductive privind dreptul civil (definiţii, terminologie, principii, izvoare, interpretarea normei civile) ; raportul juridic civil şi actul juridic civil ; iar în semestrul II se studiază prescripţia extinctivă şi persoanele (fizică şi juridică).

Acum, când mă refer la cursul lui Beleiu aş spune că este plăcut de citit, însă când a fost vorba să il învăt în anul I, am avut dureri de cap. Dacă de citit este bun, conţine multe explicaţii şi detalii, de invăţat este cam greoi, datorită clasificărilor prezente în număr foarte mare şi a detaliilor care de multe ori te îndepărtează binişor de la problema strict analizată. Cu alte cuvinte, cursul, din punct de vedere al învăţatului, este unul dintre cele mai grele, dacă nu cumva cel mai greu.

În anul I, aveam mult entuziasm şi disponibilitate să învăţ chiar şi cursuri stufoase, mai mult pusesem un pariu cu mine în legătură cu acest curs. Mai exact, după primele două examene din anul I care nu ieşiseră prea bine, mi-am spus aşa : dacă nu iau 10 la civil mă las de facultatea de drept căci nu este de mine. În semestrul intâi al primului an profesorii ne-au luat cam tare, iar primele două examene obţinusem note nesatisfăcătoare şi mă gândeam că nu am talent pentru drept, aşa că civilul (cea mai importantă materie) l-am luat drept piatră de hotar, probă a capacităţii mele. Am învătat cu îndârjire, iar la examen am avut puţin noroc. Era un examen oral, iar profesorul (cunoscut pe plan naţional, de altfel) tocmai ieşise din sală când mi-a venit mie rândul, aşa că m-a ascultat asistenta, spre sfârşit vine şi profu, care, însă, a stat liniştit, lăsând-o pe asistentă să conducă, din moment ce ea începuse să mă sculte. Au pus doar o întrebare relativ simplă şi gata.

Să revin la curs, subliniez încă o dată valoarea incontestabilă, dar şi detaliile stufoase care îl fac destul de greoi pentru studenţi, însă foarte util când vrei să înţelegi bine o anumită problemă. Ca student, dar şi mai târziu, am observat o mică scăpare a cursului, cel puţin din punctul meu de vedere. Raportul juridic civil şi actul juridic civil prezinta aspecte comune, foarte multe puncte de legătură, de aceea studentului în anul I îi este destul de dificil să discearnă cu precizie între cele două. Dacă la nivelul definiţiei lucrurile sunt clare, în privinţa analizei elementelor componente, a subiecţilor, capacităţii, consimţământului, obiectului etc, există o vecinătate periculoasă. De aceea eu am simţit nevoia unui subcapitol care să rezolve tocmai această problemă – diferenta între raportul juridic civil şi actul juridic civil.

Marile cărţi ale ştiintelor juridice


În ultima vreme este o inflaţie de cursuri, monografii, cărţi de toate felurile în domeniul ştiinţelor juridice, publicate la edituri cunoscute (Lumina Lex, Universul Juridic, CH Beck, Hamangiu etc) sau obscure. Dacă în privinta lucrărilor scoase la editurile consacrate există un oarecare control al calităţii (dar nu foarte strict, căci dacă autorul cunoaşte pe cine trebuie şi are ce trebuie se rezolvă totul), editurile obscure publică orice, nu fac nici măcar o verfificare a tehnoredactării textului. În acest din urmă caz toată lumea e mulţumită – editura îşi ia banii, autorul îşi vede lucrarea publicată, însă nu dorinţa de a comunica ceva lumii ştiinţifice mişcă angrenajul, ci dorinţa de a mai bifa ceva la cv, pt a mai urca puţin în ierarhiile unor facultăţi fantomatice.

Aşa stând lucrurile, puzderia de publicaţii riscă să îngroape marile cărţi. Înainte de 89 (nu spun că era bine aşa), fiecare mare centru universitar avea câteva cursuri reprezentative, de mare valoare, unele nepublicate chiar (circulau sub formă de copii realizate cu diverse mijloace tehnice). Aşa că pentru fiecare materie existau, la nivelul ţării, 2-4 mari cursuri/tratate. Acum sunt zeci de cursuri şi cursulete, corespunzătoare puzderiei de universităti apărute ca ciupercile după ploaie.

De aceea eu m-am gândit să inaugurez o serie de recenzii privind marile cursuri şi tratate ale ştiinţelor dreptului. Principiul ar fi următorul : doar titanii contează, restul este maculatură (la capitolul maculatură, până la noi ordine, mă încadrez şi eu).

Îmi amintesc de un profesor din facultate, care referindu-se la dreptul penal ne-a întrebat : « Voi l-aţi citit pe Dongoroz ? » Noi, dădeam din umeri, căci învăţam după cartea profesorului ce ţinea cursul (care nu era totuşi un oarecare). « Atunci, a continuat profesorul, nu cunoaşteţi penal ». Din curiozitate, m-am dus la bibliotecă si am luat un tratat vechi şi răpciugos şi acolo am descoperit cu adevărat ce înseamnă dreptul penal special, de ce şi cum se face analiza monografică a infracţiunilor etc. Am descoperit că toate cărţile de penal special din Dongoroz se inspirau. Mai târziu, studiind titanii noştrii am descoperit că şi ei se adăpau de la ştiinţa franceză, dar asta nu îi face mai mici, căci ei au creat ceva, nu doar au copilat. Aşa am ajuns la literatura juridică franceză, unde, recunosc, că mă bălăcesc.

Pentru fiecare ramură a dreptului, voi lua unul sau doi autori mari şi le voi prezenta cursurile/tratatele.