Agora

Rareori mi se întâmplă să îmi placă un film. Mă  uit la tot felul de filme (cu pretentii sau fără), însă nu mi produc vreo emotie deosebită .  Acesta mi-a atins niste corzi sensibile.

Mai întâi datele seci : Anul lansării- 2009 ; Regizor – Alejandro Amenábar ; Scenariul – Alejandro Amenábar şi Mateo Gil. În privinţa actorilor nu îi înşir pe toţi, personajul principal,  Hypatia, a fost jucat de Rachel Weisz..

Filmul recrează posibila viaţă a Hypatiei, unica femeie filozof din antichitate, despre care nu se ştie mare lucru, căci nişte idioţi i-au ars opera.

Povestea  În secolul IV Egiptul se afla de mult sub stăpânire romană, iar Imperiul îşi trăia ultimii ani. Totul se învârte în jurul unei noi biblioteci a Alexandriei (vechea şi marea bibliotecă fusese incendiată), unde erau păstrate textele ştiinţei antichităţii. Biblioteca era centrul cultural şi religios (templu al tuturor zeităţilor păgâne) pentru  populaţia Alexandriei care încă mai credea în vechii zei şi urma modelele culturale (inclusiv vestimentaţia) antichităţii greco-romane.

Hypatia preda ştiinţe (filosofie, astonomie, matematică) la ultima şcoală din Alexandria organizată după modelul clasic al antichităţii. Evident a provocat emoţii puternice în rândul cursanţilor (nu cu mult mai tineri decât ea).

Antichitatea îşi trăia însă ultimele zile, sfărşitul fiindu-i grăbit de creştinism (mai ales de cresţini). Foştii sclavi şi urmaşii acestora, precum şi membrii claselor sociale inferioare, dintr-o dorinţă funciară de răzbunare, folosesc creştinismul pentru a răsturna ordinea vechii lumi.

Aristocraţia, nostalgică a vremurilor trecute, civilizată şi îmblânzită, se întreba de unde a răsărit puzderia de creştini şi îşi amintea vremurile când creştinii erau aruncaţi la lei în arenă. În amintirea superiorităţii sale şi a dreptului de a ucide fără nici un fel de răspundere aristocraţii pun la cale un măcel al creştinilor din Alexandria, care însă nu iese chiar cum şi-ar fi dorit, ba dimpotrivă. Aristocraţii sunt nevoiţi să se retragă în Templul Serafic, apăraţi de o armată firavă, care mai mult simbolic reuşeşte să ţină gloata la distanţă. Împăratul pentru a calma spiritele le acordă asediaţilor graţierea în schimbul dreptului creştinilor de a intra în Templul Serafic (care era bibliotecă totodată) şi de a face ce consideră ei de cuvinţă. Hypatia, împreună cu ceilalţi asediaţi fug în grabă luâd cu ei tot ce puteau căra, însă majoritatea manuscriselor, instrumentele ştiinţifice, statuile greceşti, romane şi egiptene (ale zeităţilor) rămân pe loc pentru a fi vandalizate.

După ani, unul din foştii studenţi ai Hypatiei, trecut la creştinism ajunge guvernator şi un altul episcop creştin. Hypatia îşi continuă cercetările ajutătă de un sclav bătrân şi fidel. Un preot creştin exaltat şi răzbunător doreşte ştergerea oricărei urme a vechii ordini, răstălmăceşte cuvintele Bibliei şi porneşte o adevărată mişcare populară prin care nu doreşte altceva decât puterea politică.

Hypatia, femeie, aristocrată, învăţată, refuză creştinarea şi este acuzată de vrăjitorie şi tot felul de alte absurdităţi (obsesii bolnave ale unor creştini, bine reprezentate în Evul Mediu, care însă au făcut multe victime). Hypatia este capturată şi condamnată la lapidare (ucidere cu pietre). Un fost sclav, eliberat chiar de Hypatia, o sugrumă pentru a o scuti de o moarte chinuitoare şi umilitoare.

Întreaga operă îi este distrusă, astfel încât noi nu mai ştim mare lucru din gândirea ei.

De ce mi-a plăcut atât de mult filmul ?

–         Eu sunt un paseist, atras irezistibil de sfârşitul marilor civilizaţii ;

–         Panteonul eităţilor antichităţii, toate doctrinele religioase şi misterele aferente reprezintă valori ale spiritualităţii umane care s-au pierdut (ca realitate vie) ; cărţile de istorie, filosofie a religiilor etc nu pot reconstitui această bogăţie ;

–         Biserica creştină a luptat din răsputeri să înlăture religiile păgâne, de multe ori s-au comis abuzuri şi exagerări

–         Vechile religii s-au întâlnit la un moment dat cu creştinismul, transiţându-i o serie de idei şi obiceiuri ; mai târziu, creştinismul le-a transformat radical şi le-a negat rădăcinile. Această întâlnire în timp mie mi se pare fascinată. Când am vizitat Atena, am urcat (normal) şi pe Acropole, acolo o imagine m-a fascinat : alături de măreţele temple ale zeilor am văzut câteva biserici creştine (datând de la sfârşitul antichităţii), mici şi sfioase. Pentru o clipă am visat acele timpuri şi am văzut preoţii zeilor în templele lor, sărăcite însă, alături de primii preoţi creştini în modestele biserici de cărămidă roşie. Bisericile creştine aveau elemente arhitecturale direct derivate din tradiţia antichităţii (nu ca reproducerile de mai târziu, un pic cam chicioase) şi parcă erau mai încărcate de adevărată spiritualitate creştină decât mândrele catedrale de mai târziu.

–         Confruntările teologice între creştini şi păgâni trebuie să fi fost fabuloase ;

–         În sfârşit, filmul mi-a amintit ce înseamnă filosofia – căutarea unui răspuns raţional la o întrebare oarecare ce a răsărit spontan în mintea celui care gândeşte şi cum ar trebui să arate un profesor – un învăţat cu vaste cunoştinţe în permanent dialog cu sine şi cu studenţii săi.

Si un link catre trailer – ul filmului:

http://www.youtube.com/watch?v=RbuEhwselE0

Marguerite Yourcenar – Piatra filozofală

În urmă cu multi ani am citit Memoriile lui Hadrian, mi-a plăcut peste poate; deşi pentru unii ar fi o blasfemie, eu am aşezat acest roman în rând cu marii ruşi. După terminarea facultăţii m-am apucat de Piatra filozofală, dar nu am reuşit să sparg pojghiţa primelor 50 de pagini, m-am înfundat în nişte relaţii de familie încâlcite al căror rost nu îl înţelegeam – până la urmă ce mă interesa pe mine care şi cu cine prin famila numeroasă a personajului central ? Doar la final am găsit tâlcul. Într-o perioadă de relativă acalmie, m-am hotărât să o reiau şi să o termin, chiar de-ar fi să mă plictisesc cumplit între rudele lui Zénon (filosoful chimic).

După cele 50 de pagini de unchi şi mătuşi, am reuşit să ies la liman, începea să devină interesant. Personajul nostru (Zénon) este un om de ştiinţă de pe la 1600 prins în căutarea luminării. Ar fi mult prea complicat să povestesc romanul aşa că o să mă rezum doar la câteva aspecte.

În primul rând Marguerite Yourcenar a dovedit, aşa cum afăcut-o şi în Memoriile lui Hadrian, că are un talent fantastic în a crea personaje aproape reale într-un context istoric mustind de viaţă. Autoarea recunoaşte că atât Hadrian, cât şi Zénon au avut provocările lor. Primul, fiind un personaj cunoscut al istoriei Romei antice, trebuia construit astfel încât personalitatea, gândurile şi acţiunile sale să se potrivească cu realitatea (aşa cum o cunoaştem noi), iar al doilea trebuia construit ex nihilo, iar pentru amândoi a urmărit obsedant să îi facă să trăiască.
În al doilea rând contextul istoric este surprins aşa cum numai un maestru o poate face – de la marile evenimente şi concepţiile ce dominau acei ani, până la meşteşugari şi servitori.

În Zenon am găsit multe puncte comune cu biografia lui Paracelsus (un mare medic şi alchimist), autoarea recunoaşte că s-a inspirat atât din viaţa lui Paracelsus, cât şi din cea a altor alchimisti ai vremii. Numele lui Paracelsus apare de câteva ori, Zénon fiind cu vreo 20-30 de ani mai tânăr decât acesta, nu de multe ori personajul fictiv îl invocă pentru a-l corecta în anumite erori mai mult sau mai puţin închipuite.
Umbând prin întrega lume cunoscută în căutarea unor frânturi veritabile de cunoaştere, Zénon respectă tradiţia alchimiştilor din acea perioadă, tot timpul pe drum spre o oază de ştiinţă, lăsând în urmă vreun oraş în care i se pregătea arestarea.

Biserica este bine portetizată – o instituţie osificată, mult prea interesată de puterea lumească, cu doctrine şi idei aproape total opuse învăţăturilor Bibliei. Portretul Bisericii mediavale m-a dus cu gândul la Biserica ortodoxă română din zilele noastre, dacă în trecut s-a ferit de nenorocirile comise de Biserica catolică, acum se pare că vrea să recupereze. În anii 2000 când catolicii fac eforturi să ţină pasul cu societatea, să fie aproape de oameni şi să se căiască pentru erorile/ororile trecutului, ai noştrii sunt interesaţi de construirea inutilă şi în ciuda voinţei populaţiei (presupuşii enoriaşi) a unor imobile (căci lăcaşe de cult nu le pot zice, nu de alta, dar bca-ul şi termopanele parcă nu cadrează) prin parcări, maidane şi parcuri (ce ne trebuie copaci, dacă avem mândreţe de clopotniţă?). În rest scumpii părinţi îşi iau masterate pe copiat, de parcă Dumnezeu i-ar întreba de diplome, parcă îl şi văd pe Sfântul Petru la uşa Raiului numărând licenţe, diplome de tot felul şi certificate de competenţă.

Dar să mă reîntorc la roman – Zénon ajunge să fie condamnat la moarte, acuzat de tot felul de năzbâtii (vrăjitorie, spiritism, blasfemie, instigare la revolte şi sprijinire a duşmanilor ordinii sociale), majoritatea capetelor de acuzare sunt de-a dreptul hilare (dar pe la 1600 erau cât se poate de grave), iar cele adevărate nu reprezintă decât urmările pe care nişte fapte bune le pot implica. Zénon se sinucide în puşcărie pentru a evita execuţia, folosindu-se de o lamă inteligent ascunsă într-un penar (în condiţiile în care el a fost căutat, având în vedere calitatea sa de medic si de alchimist, de pilule şi sticluţe cu otravă). Sinuciderea nu are ca scop evitarea unei execuţii publice, ci exerecitarea liberului arbitru până în ultimul moment. În aşteptarea morţii Zenon are un ultim monolog (pe parcursul romanului mai sunt cateva monologuri filosofice) în care caută să desluşească misterul vieţii şi al cunoaşterii. Gândurile i se amestecă până la topire şi evaporare, iar ultima propoziţie a romanului este : « Mai atdânc decât atât nu se poate pătrunde în sfârşitul lui Zénon ».

Jean Palou – Vrăjitoria

După un ocol (Pleşu şi blogurile), mă reîntorc la oile mele. În urma cu ceva vreme am scris despre Serge Hutin – Alchimia ; în bibliotecă, alături de amintita carte, stă Jean Palou – Vrăjitoria, aparţinând aceleiaşi colecţii (Editura de vest, Colecţia « Iniţieri »). Mai mult dorinţa de a încheia şi cu această rudă m-a determinat să citesc cele 140 de pagini, decât subiectul în sine. Cum vrăjitoria nu are mai nimic în comun cu alchimia, probabil că nu m-aş fi apucat să citesc o carte dedicată ; asta şi dintr-un neam de snobism intelectual.

După o scurtă definiţie a vrăjitoriei şi separarea netă fată de magie, Palou se cufundă în istoria fenomenului, de la origini şi până în prezent, insistând (evident) asupra Evului Mediu. Pe când magia este arta de a comanda forţelor răului, vrăjitoria este încercarea lipsită de metodă şi cunoştinţe fundamentale de a stăpâni aceleaşi forţe. Magia are oarecum caracter ştiinţific şi iniţiatic, este o nouă erezie, vrăjitoria, în schimb, nu este decât o vulgarizare a primeia şi o continuare a vechilor religii păgâne învinse de creştinism. Vrăjitoria ar avea două origini – transmiterea, aşa cum am spus, prin tradiţii orale a vechilor religii antice şi revolta socială (invocarea forţelor întunecate ca revoltă faţă de o stare economică precară).
Locurile de întâlnire ale vrăjitorilor se găsesc (de regulă) lângă monumente megalitice sau ruine romane. Diavolul şi acolitii săi i-au înlocuit pe fauni şi satiri. Chiar zilele Sabatului sunt adesea miercuri (Mercur) şi vineri (Venus).
Vrăjitoria înfloreşte în mediul rural şi cu precădere în perioadele de profundă degradare economică. Omul, obosit de atâta rugă în zadar către Cer, se adresează Infernului. Lucrul acesta nu se putea produce decât în vremuri de puternică manifestare a credinţei şi de dezordini economice.
La început Biserica trata cu o oarecare îngăduinţă vrăjitoria, considerând-o rămăşiţă a vechilor religii, superstitii nefondate destinate uitării. În condiţiile favorizante din Evul mediu vrăjitoria s-a dezvoltat în loc să dispară, iar începând cu sec XIII, atitudinea Bisericii, cât şi a autorităţilor laice (reafirmate) s-a radicalizat, ajungându-se la celebrele arderi pe rug. Mai exact, arderea vrăjitoarei se făcea în rug (îngropată în mormanul de vreascuri şi lemne) şi nu deasupra acestuia (pe o cruce) ; alteori după aprinderea rugului, vrajitoarea, legată pe o scară, era aruncată în foc.
Instanţele laice erau cele ce condamnau la moarte nefericiţii suspectaţi de vrăjitorie gravă, pe când instantele religioase judecau doar faptele de vrăjitorie măruntă. Procedura era cel puţin bizară. După denunţ urma ‘‘cercetarea’’ – a se citi strângerea câtorva mărturii subţiri şi tortura prin care se obţinea mărturisirea (care de multe ori era obţinută inclusiv prin înşelarea încrederii celui anchetat – practică considerată cât se poate de legitimă în raport cu vrăjitorii). Anchetarea prin tortură avea câteva tehnici şi metode ce produceau dovezi puternice – proba punctului invulnerabil la durere şi proba apei. Judecătorii se temeau cumplit de inculpaţi, dar printr-un artificiu teologico-juridic se considera că vrăjitorii aduşi în faţa instanţei nu puteau riposta violent. Nu de puţine ori judecătorii erau cointeresaţi să pronunţe cât mai multe condamnări, căci astfel deveneau beneficiarii direcţi ai avutului (de regulă modest) al nefericiţilor trimişi la rug.
Un caz interesat apare în vremea Regelui Soare. După ce justiţia seniorială a condamnat la moarte 12 aşa-zişi vrăjitori, Parlamentul din Rouen confirmă pedepsele, însă în urma recursului făcut la Rege, Ludovic al XIV-lea a casat sentinţa şi s-a mărginit a-i exila pe vrăjitori dincolo de hotarele Normandiei (1672). Parlamentul din Rouen face uz de dreptul de critică în fata Regelui, sugerând că negând vrăjitoria, se compromit şi alte lucruri, îndoiala în legătură cu misterele de pe pământ clatină în multe suflete credinta în misterele din ceruri. Cu alte cuvinte dacă condamnăm vrajitori la moarte, atunci înseamnă că există Diavol, dacă există Diavol atunci există şi Dumnezeu, dacă există Dumnezeu atunci Biserica are şi ea un rol important, iar masele sunt ţinute mai bine sub control şi exploatate.

Clar este că în această colecţie au fost incluse doar studii obiective/sceptice. Dacă această abordare mi s-a părut cam prea simplificatoare şi superficială când am citit Alchimia lui Hutin, scepticismul accentuat al lui Palou l-am găst cât se poate de potrivit.

Bain-marie sau de la alchimie la bucătărie

Prima oară am auzit această expresie,pe când eram copil, în bucătăria naşei mele. Dacă tot am amintit – când intram în casa ei mă simţeam de parcă timpul s-ar fi oprit în vremuri mai fericite (cele de dinainte de 47), mirosurile, mobilierul, lucrurile mici (de exemplu o râşniţă de alamă, un ceas cu tambur, o maşină de cusut, o pendulă) îmi insuflau sentimente confuze, neliniştitoare, dar plăcute. „Bains-marie” îmi suna exotic, dintr-o altă lume (familii bune unde copii învăţau franceza în paralel cu româna); unde mai pui că în bucătărie mai erau folosite expresii necunoscute societătii proletare din anii 80, ca de exemplu « unt de lemn ». Ce bune erau prăjiturile burghezo-moşieresti (mai ales crema de zahăr ars pregătită sub forma unei insule plutitoare).

Procedeul „bains-marie” nu a fost inventat, însă, în bucătărie, ci în alchimie. După toate probabilităţile inventatorul este o femeie – Maria Evreica (Alexandria, secolul IV). Vârsta de aur a alchimiei alexandrine durează de la sfârşitul secolului al III–lea până la începutul celui de-al V-lea. Alchimistii din Alexandria aparţineau diferitelor religii (creştinism, iudaism, vechi religii păgâne), dar profesau acelaşi iluminism al doctrinelor teosofice analoge. Trebuie remarcat rolul important jucat de femei în această perioadă, printre acestea numărându-se şi Maria Evreica. Aceasta are în palmares şi Kerotakis-ul – un vas închis în care foiţe subţiri de aramă şi alte metale puteau fi expuse acţiunii diferiţilor vapori.

Prin procedeul numit bains-marie se urmărea încălzirea naturală, neinvazivă a unor substanţe, aşa cum se întâmplă în « pântecul Pământului». Expresia vine din latina medievală – balneum (sau balineum) Mariae (mot-à-mot înseamnă baia Mariei), de unde şi franţuzescul bain de Marie sau bain-marie.

În toată povestea asta pot fi reţinute câteva puncte de reper : femei, alchimie şi bucătărie. Mă întreb dacă procedeul vine dinspre alchimie spre bucătărie sau dinspre bucătărie spre alchimie şi iarăşi în bucătărie.

Serge Hutin – Alchimia

Încep cu sfârşitul (nu mă pot abţine) : Alchimia lui Serge Hutin este o cărticică simpatică, o lectura uşoară şi reconfortantă, într-un cuvânt nu provoacă dureri de cap, frustrări şi angoase de tot felul, aşa cum o fac lucrările iniţiaţilor. De exemplu, Titus Burckhardt, despre care am vorbit într-un post anterior, deşi îşi doreşte să se păstreze la nivel de generalităţi şi introduceri ,asezonate doar cu ceva profunzimi, zdruncină un pic tărâţele de la mansardă.

A fost prima carte despre alchimie cu care m-am întalnit, undeva între liceu şi facultate, la biblioteca veche (poate o sa va povestesc odată despre farmecul pe care îl avea biblioteca în fosta clădire).  Între timp, o persoană atentă (în sensul că miroase cartile de la 10 kilometrii) mi-a cumpărat cartea tocmai de la Timişoara, aşa că, pentru acest post, am recitit-o.

Serge Hutin are ca ţel (declarat) un studiu scurt, cuprinzător şi obiectiv asupra principalelor aspecte ale alchimiei : definiţie, origine, istoric, concepte fundamentale, simboluri, lucrările practice şi mistică.
Încă din definiţia dată acestei arte oculte recunoaşte cele două mari orientări în alchimie – practică şi mistică (ultima mergând până la negarea oricărei experienţe practice în favoarea transmutării exclusive a plumbului sufletului în aur ). Ars magna (adevărata cale a iniţiatului) presupune evoluţia în ambele direcţii.
Mi-au plăcut două fragmente ( unul fiind un citat dintr-un chimist pasionat de alchimie).  « Istoria alchimiei este teribil de obscură. Este o ştiinţă fără o rădăcină aparentă, care se manifestă brusc în momentul căderii imperiului roman şi care se dezvoltă de-a lungul evului mediu, în mijlocul misterelor şi al simbolurilor, fără a ieşi din stadiul de doctrină ocultă şi persecutată ; savanţii şi filosofii se amestecă şi se contopesc cu halucinanţii, cu magicienii, cu şarlatanii şi uneori chiar cu nelegiuiţii, cu escrocii, cu otrăvitorii şi cu falsificatorii de bani » (Berthelot).  Celălalt este o concluzie a autorului cu privire la originile alchimiei occidentale (căci există şi o alchimie asiatică, pe care, însă, noi europenii, o cunoaştem mai puţin) : « Alchimia gracă s-a manifestat într-o perioadă de intensă fermentaţie spirituală ; ea exprimă colaborarea de influenţe şi tendinţe destul de diverse, deşi de inspiraţie analogă ; îşi conferă alura unei vaste sinteze care uneşte arta practică a egiptenilor şi filosofia greacă, doctrinele orientale şi misticismul alexandrin, cu un preţios amestec de elemente orientale, greceşti, evreieşti şi creştine » (tot acest talmeş-balmeş desfăşurându-se în Alexandria ).
Despre Ars Magna se spune că ar duce la trezirea « forţelor dumnezeieşti în om ».

În privinţa formelor aberante ale alchimiei, S. Hutin arată că deşi n-au avut niciodată importanţă considerabilă, au făcut totuşi să se vorbească de ele mijlocul marelui public : ermetismul pervertit s-a asociat cu vrăjitoria denaturată ; exemplul cel mai semnificativ al « alchimistului negru » este faimosul mareşal Gilles de Rays, care (dacă ar fi să ne luăm după mărturiile de la procesul său) ar fi sacrificat mai multe sute de copii practicilor sale magice. « Alchimiştii negrii » au dezvoltat o serie de practici : « messa neagră », desfrâul erotic menit să capteze fluidul magic care se degajă din împerecheri, omorul ritual ş.a. Toţi aceştia nu şi-au dorit de la alchimie decât aur şi putere ; cu creeri încinşi de la atâtea texte încâlcite şi frustraţi, datorită şirului neîntrerupt al insucceselor, au apelat la satanism în speranţa unui rezultat.

Ceea ce mă intrigă cu adevărat este că mari fizicieni (precum Isaac Newton) sau chimişti au fost preocupaţi serios de alchimie, iar o bună parte a descoperirilor lor se datorează tocmai acestei arte oculte şi aproape uitate. Nu ma refer aici la descoperirea întâmplătoare a unor substanţe, ci la cercetări fundamentale. Dacă Isaac Newton, unul din părinţii fizicii a fost alchimist, iar Einstein (este adevărat spre sfârşitul vieţii) a dezvoltat teorii holistice ce amintesc de vechi vise (poate o sa scriu un post despre cartea lui A.E. – « Cum văd eu lumea »), atunci ceva, pe undeva trebuie să fie adevărat.

Titus Burckhardt – Alchimia. Semnificaţia ei şi imaginea despre lume

Aceasta este prima mea, să îi spunem, recenzie. Am observat, cu plăcere, că multe bloguri se ocupă, aproape exclusiv, de recenzii si că s-a format chiar si un stil. Eu nu voi vorbi despre cărţi recente/în vogă/ş.a., ci doar despre ce ce am citit şi din ce am citit doar despre ce îmi place (nu cred că aţi dori să perorez despre lucrările la care mă obligă formaţia).
După această scurtă declaraţie de intenţii să revin la oile mele (binecunoscut fiind simbolul mielului, atât de utilizat în alchimia occidentală şi mistica cresţină). Cartea se vrea o introducere în alchimie, introducere care merge ,însă, dincolo de generalităţi şi locuri comune, atingând nu de puţine ori aspectele cele mai intime ale subiectului. Cuprinsul cred că oferă o perspectivă mai largă decât cele câteva cuvinte ale mele: I. Originea alchimiei ; II. Natura şi limbajul alchimiei ; III. Înţelepciunea hermetică ; IV. Spirit şi materie ; V. Plante şi metale ; VI. Conversiunea elementelor ; VII. Materia prima ; VIII. Natura universală ; IX. « Natura ştie să învingă natura » ; X. Sulful, argintul-viu şi sarea ; XI. Despre « căsătoria chimică » ; XII. Alchimia rugăciunii ; XIII. Athanorul ; XIV. Povestea lui Nicolas Flamel şi a soţiei sale Perrenelle ; XV.Fazele operei ; XVI. Tabla de smarald.
Titus Burckhardt subliniază cu fermitate încă din primele capitole (dezvoltând ideea până la ultima pagină) că alchimia nu este un procedeu prin care se urmăreşte obţinerea aurului. Este adevărat că acest sens obtuz a fost reţinut de unii aşa-zişi alchimişti ai trecutului, numiţi « arzători de cărbune » pentru faptul că în goana lor lacomă după aur nu faceau decât să experimenteze în gol şi să orbecăie printre substanţe pe care nu le cunoşteau. Din păcate, acest sens este reţinut şi de către contemporaneitatea noastră, dominată de gândirea pozitivistă şi materialistă. Alchimia presupune în primul rând transmutarea sufletului (opera interioară), iar obţinerea pietrei filosofale (opera exterioară) nu este decât însoţirea primeia. Mai mult Burckhardt susţine că opera interioară nu este însoţită în toate cazurile de cea exterioară.
Această idee este absolut corectă, însă am observat că în anumite capitole, în care ar fi trebuit să vorbească mai concret despre diverse materii (mercurul filosofilor, materia primă, fazele operei ş.a.) nu o face, insistând, în schimb, asupra transmutarii interioare. Dar nici despre aceasta nu da prea multe detalii.  Pe de altă parte, este în natura unei introduceri să nu dezvăluie secrete atât de bine păzite ale alchimiei.

Concluzionând, Burckhardt face o prezentare succintă şi corectă (cel puţin aşa imi pare, luând în considerare cursivitatea conceptelor şi a raţionamentelor) a alchimiei, lămurind o serie de simboluri şi noţiuni fundamentale. Cel ce a dorit să ştie ce este alchimia ar trebui să fie satisfăcut in urma lecturii, cel ce doreşte mai mult …. mai are de studiat.