Thomas A. Sebeok – Semnele: o introducere în semiotică

De ceva vreme am neglijat să mai scriu pe blog, începutul de an în plină criză, depresia generală şi o muncă abstractă şi uscată de care se pare că nu am scăpat (deşi am încercat să o evit) m-au împiedicat şi se pare că o vor face şi de acum încolo.

Sterilitatea activităţii prezente (şi viitoare) m-a dus cu gândul la o carte citită în urmă cu ceva vreme. După facultate am încercat să mă spăl de scoarţa întărită ce se depusese pe creier, aşa că am abordat diverse lecturi exotice, printre care şi Thomas A. Sebeok – Semnele: o introducere în semiotică. Pentru absolvenţii de litere cuvântul semiotică trimite, de regulă, către o materie aridă, pe care au înghiţit-o cu noduri, dar pentru mine a fost o revelaţie.

Este oarecum ciudat să mă apuc acum să intru în tot felul de detalii, care nu ar interesa pe nimeni, dar la fel de ciudată ar fi o postare fără substanţă despre o copertă albastră şi un titlu (trebuie să recunosc îmi place cum au realizat coperta şi paralela între spiralele cochiliei şi semiotică).

În genere semiotica poate fi definită ca ştiinţă a semnelor. Semnele permit fiecărei specii să-şi semnaleze existenţa, să comunice mesaje şi să modeleze informaţia venită din lumea exterioară. Ştiinţa semioticii îşi are rădăcinile în medicina antichităţii – Hipocrate a instituit semiotica ca pe o ramură a medicinei, având drept scop studierea simptomelor – simptomul fiind, în fapt, un sêmeion (marcă, semn) care reprezintă altceva decât pe sine (diagnosticarea). Studiul semnelor în termeni nemedicali a devenit o preocupare a filosofilor în jurul epocii lui Aristotel. Potrivit lui Aristotel semnul constă în trei dimensiuni : a) componenta fizică (sunetul, destul, reprezentarea grafică ş.a.), b) referentul şi c) evocarea de către acesta a unei semnificaţii. Părintele semioticii moderne este, însă, Ferdinand de Saussure (1857-1913), căruia i se alătură şi alţi monştrii sacrii ai acestei ştiinţe ( de ex Charles S. Peirce). În al său Cours de linvistique géneralé, manual asamblat după moartea sa de către doi foşti studenţi, Saussure folosea termenul de semiologie, în prezent fiind însă, preferat cel de semiotică.

Saussure (asemănător lui Aristotel) a definit semnul ca pe o formă alcătuită (1) din ceva fizic – semnificantul şi din (2) din imaginea sau conceptul la care face acesta trimitere – semnificatul. Relaţia stabilită între unul şi celălalt a numit-o semnificaţie. Legătura între semnificat şi semnificant este una arbitrară. Fără a intra în amănunte spun doar că sunt şase tipuri majore de semne catalogate de semiotică: simptomul, semnalul, iconul, indexul, simbolul şi numele.

Semiotica devine filosofantă când ajunge să analizeze rolul semnelor în gândirea umană şi mai larg în istoria umanităţii. Obiectivul primordial al semioticii e de a înţelege atât capacitatea unei specii de a produce şi înţelege semne, cât şi în cazul speciei umane, activitatea generatoare de cunoaştere pe care capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască. Cea dintâi este cunoscută sub numele de semioză, în timp ce a doua activitate e cunoscută sub numele de reprezentare. Reprezentarea este o utilizare deliberată a semnelor pentru a cerceta, a clasifica şi în consecinţă a cunoaşte universul. Viaţa socială a oamenilor se bazează pe producţia, utilizarea şi schimbul de semne şi reprezentări.

Aşa cum spuneam, dacă pentru absolvenţii de litere semiotica este o disciplină sterilă, pentru mine a reprezentat o gură de oxigen, de care m-am bucurat încă o dată scriind aceste rânduri. Acum să mă întorc la abstracţiunile mele …