Poveşti de avocat. Vrăjitoarea şi tâlharul

Postarea anterioară se dorea o relatare a unei întâmplări interesante, poate chiar hazlii de la parchet (nu am mai ajuns să o relatez, căci m-am lăsat furat de evenimentele de la doctorat).

Ca avocat stagiar m-am înscris si eu pe lista de oficii – mai toţi o fac, căci astfel avem ocazia sa căpătam experienţă, uneori, dacă avem noroc şi putere de convingere ne alegem chiar cu un angajament (înlocuim oficiul cu un contract de asistenţă juridică, evident cu un onorariu substanţial mai mare decât ce oferă statul). În două-trei zile pe lună sunt de serviciu, adică trebuie să răspund la telefon şi să mă duc unde este nevoie de mine (poliţie, parchet, instanţă).

Într-o asemenea zi mă sună de la poliţie în legătură cu o tâlhărie, a se citi găinărie. Un cetăţean, să îi spun astfel, a şutit sacoşa unei femei în zona spitalului judeţean. La poliţie s-au dat declaraţii – a recunoscut fapta. După cateva zile mă sună procuroarea în vederea prezentării materialului de urmărire penală. Mă prezint, însă la parchet mă aştepta o surpriză. Intraţi la procuror(are) inculpatul începe să spună că, deşi recunoaşte fapta, el a fost obligat să săvârşească tâlhăria de către o vrăjitoare foarte puternică aflată la mare depărtare (în România totuşi, căci îi vorbea pe româneşte, sau poate cine ştie, avea capacitatea de a-i transmite direct gândurile, fără cuvinte).

Cu o două zile înaintea săvârşirii faptei i-a apărut omului nostru vrăjitoarea care îl cam chinuia. Cu o seară înainte vrăjitoarea l-a pus să se dea cu capul de pământ, mai exact podeaua barului unde lucra (după spusele lui, căci nu a putut indica cu exactitate denumirea barului respectiv). Şeful de sală cică ar fi chemat salvarea şi aşa a ajuns la spital, unde doctorii i-au făcut un sedativ uşor pt a-l linişti (din actele de la dosar rezultă că într-adevăr a fost internat pt câteva ore, i s-au făcut analize şi că ulterior a fugit.). Vrăjitoarea nu îl lăsa şi pace! I-a ordonat să fure o pungă de la o doamnă ventă la cineva în vizită (la spital). Tot vrăjitoarea cică ar fi urmat să îi trimită o maşină care să îl ia şi să îl aducă la ea. Când a fost prins de poliţie, cică vrăjitoarea i-ar fi spus să tacă din gură, să nu povestească de ea, căci îl va scăpa ea, iar dacă va vorbi îl va omorâ.

Procuroarea, la auzul poveştii, a zâmbit de câteva ori şi s-a uitat la mine cu înţeles. M-a întrebat, lăsând să se întrevadă foarte subtil un aer ironic, dacă am întrebări, excepţii sau probe de propus. “Nu ştiu cum se procedează în asemenea cazuri, o expertiză ar presupune să apelăm la cu cunoştintele unei vrăjitoare. Are parchetul în lista de experţi o vrăjitoare?”.

Până la urmă a rămas la aprecierea procuroarei dacă va dispune sau nu o expertiză psihiatrică, căci experienţa îi spunea că inculpatul, după câteva zile în arest a venit cu declaraţii fantastice – vrăjitorii, dar, pe de altă parte, omul părea convins de cele spuse, deci o expertiză psihiatrică ar mai lămuri lucrurile. Ţinând cont de starea materială a inculpatului, o asemenea expertiză i-ar fi îngreunat şi mai mult viaţa, din moment ce el ar fi trebuit, într-un final, să o suporte (adăugându-se la celelalte cheltuieli de judecată).

În urmă cu ceva vreme scriam despre cartea lui Jean Palou – Vrăjitoria. Este interesant de spus că multe din semnele posedării au fost relatate aproximativ fidel de inculpatul în cauză. Evident inculpatul în cauză nu citise cartea lui Jean Palou, atunci …. Probabil că în cultura populară din zonele rurale se păstrează, undeva într-o zonă obscură, anumite superstiţii privind vrăjitoarele.

Jean Palou – Vrăjitoria

După un ocol (Pleşu şi blogurile), mă reîntorc la oile mele. În urma cu ceva vreme am scris despre Serge Hutin – Alchimia ; în bibliotecă, alături de amintita carte, stă Jean Palou – Vrăjitoria, aparţinând aceleiaşi colecţii (Editura de vest, Colecţia « Iniţieri »). Mai mult dorinţa de a încheia şi cu această rudă m-a determinat să citesc cele 140 de pagini, decât subiectul în sine. Cum vrăjitoria nu are mai nimic în comun cu alchimia, probabil că nu m-aş fi apucat să citesc o carte dedicată ; asta şi dintr-un neam de snobism intelectual.

După o scurtă definiţie a vrăjitoriei şi separarea netă fată de magie, Palou se cufundă în istoria fenomenului, de la origini şi până în prezent, insistând (evident) asupra Evului Mediu. Pe când magia este arta de a comanda forţelor răului, vrăjitoria este încercarea lipsită de metodă şi cunoştinţe fundamentale de a stăpâni aceleaşi forţe. Magia are oarecum caracter ştiinţific şi iniţiatic, este o nouă erezie, vrăjitoria, în schimb, nu este decât o vulgarizare a primeia şi o continuare a vechilor religii păgâne învinse de creştinism. Vrăjitoria ar avea două origini – transmiterea, aşa cum am spus, prin tradiţii orale a vechilor religii antice şi revolta socială (invocarea forţelor întunecate ca revoltă faţă de o stare economică precară).
Locurile de întâlnire ale vrăjitorilor se găsesc (de regulă) lângă monumente megalitice sau ruine romane. Diavolul şi acolitii săi i-au înlocuit pe fauni şi satiri. Chiar zilele Sabatului sunt adesea miercuri (Mercur) şi vineri (Venus).
Vrăjitoria înfloreşte în mediul rural şi cu precădere în perioadele de profundă degradare economică. Omul, obosit de atâta rugă în zadar către Cer, se adresează Infernului. Lucrul acesta nu se putea produce decât în vremuri de puternică manifestare a credinţei şi de dezordini economice.
La început Biserica trata cu o oarecare îngăduinţă vrăjitoria, considerând-o rămăşiţă a vechilor religii, superstitii nefondate destinate uitării. În condiţiile favorizante din Evul mediu vrăjitoria s-a dezvoltat în loc să dispară, iar începând cu sec XIII, atitudinea Bisericii, cât şi a autorităţilor laice (reafirmate) s-a radicalizat, ajungându-se la celebrele arderi pe rug. Mai exact, arderea vrăjitoarei se făcea în rug (îngropată în mormanul de vreascuri şi lemne) şi nu deasupra acestuia (pe o cruce) ; alteori după aprinderea rugului, vrajitoarea, legată pe o scară, era aruncată în foc.
Instanţele laice erau cele ce condamnau la moarte nefericiţii suspectaţi de vrăjitorie gravă, pe când instantele religioase judecau doar faptele de vrăjitorie măruntă. Procedura era cel puţin bizară. După denunţ urma ‘‘cercetarea’’ – a se citi strângerea câtorva mărturii subţiri şi tortura prin care se obţinea mărturisirea (care de multe ori era obţinută inclusiv prin înşelarea încrederii celui anchetat – practică considerată cât se poate de legitimă în raport cu vrăjitorii). Anchetarea prin tortură avea câteva tehnici şi metode ce produceau dovezi puternice – proba punctului invulnerabil la durere şi proba apei. Judecătorii se temeau cumplit de inculpaţi, dar printr-un artificiu teologico-juridic se considera că vrăjitorii aduşi în faţa instanţei nu puteau riposta violent. Nu de puţine ori judecătorii erau cointeresaţi să pronunţe cât mai multe condamnări, căci astfel deveneau beneficiarii direcţi ai avutului (de regulă modest) al nefericiţilor trimişi la rug.
Un caz interesat apare în vremea Regelui Soare. După ce justiţia seniorială a condamnat la moarte 12 aşa-zişi vrăjitori, Parlamentul din Rouen confirmă pedepsele, însă în urma recursului făcut la Rege, Ludovic al XIV-lea a casat sentinţa şi s-a mărginit a-i exila pe vrăjitori dincolo de hotarele Normandiei (1672). Parlamentul din Rouen face uz de dreptul de critică în fata Regelui, sugerând că negând vrăjitoria, se compromit şi alte lucruri, îndoiala în legătură cu misterele de pe pământ clatină în multe suflete credinta în misterele din ceruri. Cu alte cuvinte dacă condamnăm vrajitori la moarte, atunci înseamnă că există Diavol, dacă există Diavol atunci există şi Dumnezeu, dacă există Dumnezeu atunci Biserica are şi ea un rol important, iar masele sunt ţinute mai bine sub control şi exploatate.

Clar este că în această colecţie au fost incluse doar studii obiective/sceptice. Dacă această abordare mi s-a părut cam prea simplificatoare şi superficială când am citit Alchimia lui Hutin, scepticismul accentuat al lui Palou l-am găst cât se poate de potrivit.