Lucian Bâgiu – BESTIAR Salată orientală cu universitari închipuiţi

De câteva zile am terminat de citit romanul, dar nu reuşesc să îi dedic o postare. Îmi dau seama că nu pot să-l cuprind în câteva fraze, probabil cele câteva ore de plăceri rafinate pe care mi le-a oferit îmi întunecă judecata. Asumându-mi acest handicap, purced mai departe.

« BESTIAR Salată orientală cu universitari închipuiţi » este un roman plin de aluzii livreşti, de scimbări de perspectivă, de felurite surprize, folosind un cuvânt din titlu – o salată naratologică. Îmi pare că Lucian Bâgiu s-a hotărât să folosească într-un singur roman toate tehnicile narative cunoscute. Absolvent de Litere şi asistent universitar îşi exorcizează demonii cu care a fost torturat în facultate (şi nu numai), exilându-i în paginile romanului, parcă îl şi văd scuturându-şi povara cursurilor şi a termenilor sforăitori de pe umeri, precum câinii când ies din apă.

Pentru a putea gusta acest roman, cititorul trebuie să îndeplinească câteva condiţii minime : să aibe în spate amintirea unor ani de studenţie autentică, o oarecare cultură generală şi neapărat să fi citit Jaap Lintvelt, Gerard Genette & co. În primii ani de facultate, cu o atitudine trufaşă, stabilisem că pot fi bursier şi dacă învăt doar în sesiune, restul timpului dedicându-l altor actvităţi, printre care şi urmărirea câtorva cursuri de la Facultatea de Litere (prietenii ştiu de ce…) – literatură comparată şi naratologie. Din păcate firea-mi păcătoasă nu m-a lăsat să duc proiectul până lă capăt.

Revenind la subiect – în primul rând romanul are un fir narativ consistent şi, spre deosebire de multe alte romane ale literaturii române contemporane, are şi suflet. Romanul debutează cu frămantările viitorului asistent universitar de dinaintea examenului de titularizare, după ce a fost ţinut la fezandat (aşa cum este obiceiul) timp de doi ani (metoda plata cu ora), iată că se apropie şi examenul aducător de contract de muncă pe durată nedeterminată. Experienţa personală se face uşor sesizată în portretul făcut asistentului, ce parcurge de-a lungul romanului treptele ierarhiei universitare (fără prea mare entuziasm, la rugămintea profesorului titular, începe să redacteze bibliografia pentru concursul prezumat imparţial, ca apoi, în ultimele 50 de pagini, să ajungă la titlul de conf. univ. dr.). Descrierea acestui proces şi a vieţii universitare,în genere, este asezonată cu muuuultă ironie.
Primul capitol surprinde, cum am spus, lumea universitară, prin ochii (uşor ironici) ai unui tânăr asist. univ. drd. ; până în acest moment nimic deosebit – o perspectivă actorială cât se poate de ortodoxă. Începând cu cel de-al doilea capitol totul se încurcă – naraţiunea este când actorială, când auctorială, intervine şi martorul ocular, unde mai pui că toţi aceştia se adresează uneori cititorului, introducându-l în ştiinţa naratologiei. Mai mult, Mo (martorul ocular) îl priveste pe Noua (naratotul auctorial) cum participă la evenimente în calitate de personaj. Titlurile unor capitole poartă chiar denumirea unor tehnici naratologice : Cap II Anizocronie, Cap. IV Refocalizare, Cap. VI Metalepsă narativă.
Sunt închipuite şi ceva « lucrări de specialitate » ( desăvârşit exemplu al limbajului ştiinţific de lemn ) ale unor personaje ; de exemplu, « feminista catedrei » a scris următoarele : « Instituirea estetică a absolutului, Valenţele polifonice ale dramaturgiei lui Lucian Blaga, ( acum atenţie mateini ) Zborul pajurii, Spovedaniile tăinuite şi aspiraţiile absconse ale lui Mateiu I. Caragiale şi Inscripţii în blazonul operei » . Apar şi alte trimiteri la Mateiu – un personaj afirmă că « suntem sub pecetea tainei » sau că « Aici la portile orientului … ».
Nu voi insista foarte mult asupra poveştii, deoarece, începând cu capitolul doi, devine tot mai halucinantă, pentru a sfârşi într-o parodiere a subiectelor şi stilului lui Dan Brown.

Concluzie : citiţi cartea ; eu aş putea să o ţin aşa multă vreme, însă farmecul romanului tot nu voi reuşi să îl surprind.