Pleşu şi blogurile

Îmi făceam planuri să scriu despre o carte subţirică, aparţinând unei colecţii pe care am abordat-o anterior, răsfoind cele câteva bloguri pe care le vizitez mă lovesc încă o data de polemica iscată de o frază dintr-un articol publicat de Pleşu în Dilema veche.
Iată afirmaţiile incendiatoare:
“Dacă cititul e în declin, putem spune că, dimpotrivă, scrisul trece printr-un episod de ebuliţiune. Se scrie prost, dar se scrie mult. De vreme ce e născut poet, fiecare român are în raniţă bastonul de scriitor.
…
Am văzut tineri pompoşi şi netrăiţi care se sufocă de nerăbdare dinaintea celei mai firave perspective editoriale, dar am văzut şi bătrîni pergamentoşi, aflaţi în anticamera exitului, care ar da orice pentru a ieşi pe piaţă ca „autori“: autori de memorii, de descoperiri epocale, de romane, poeme şi sisteme filozofice.
Unii se epuizează în scrisori către ziare şi autorităţi, alţii compun „apeluri“, alţii, mai branşaţi, iau cu asalt Internetul. Acesta din urmă a produs, e drept, o specie de grafomanie fără precedent: poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi. ” (Andrei Pleşu, Despre scris, Dilema veche, Anul V, nr. 241 – 25 septembrie 2008 ).

Cred că inflamaţiile au apărut ca răspuns aproape instinctiv la tonul realist-ironic al lui Pleşu – de pe poziţia în care se află, se uită in jos la zbaterile unor anonimi; întrebarea nerostită ar fi următoarea : ce se tot aruncă ăştia să mâzgălească hârtia de pomană ? nu pot produce nimic interesant, mai bine ar avea bunul-simţ şi ar mai citi ceva. Asta îmi aminteşte oarecum de scandalul provocat de un veteran al muzicii franţuzeşti (Johnny Hallyday cred), când a afirmat lucruri nu tocmai plăcute, dar adevărate, despre nou – apăruta categorie de cântăreţi (mai ales –e) , care nu prea au voce,talent sau simţire, dar ţin morţiş să ne „încânte” urechile şi să îşi satisfacă foamea de celebritate şi de bani ( pe asta o împart cu impresarii ).

Revenind – pe marginea celor câteva cuvinte ale lui Pleşu, blogerii au înroşit tastaturile, s-au împărţit în tabere, au aruncat cu nori electronic unii în alţii. Ca şi în cazul afacerii « Poneiul roz », după ce furtuna în paharul cu apă s-a mai liniştit îmi dau, la rându-mi, cu părerea.
Toata lumea are într-o anumită masură dreptate. Pleşu face parte din altă generaţie, dintr-o alta cultura s.a.
Din punctul lui de vedere are dreptate – sunt muuuulte bloguri, iar numarul celor bune/decente nu este mare, apoi chiar şi cele bune rareori se ridică la nivelul aristocratilor culturii. Formatul şi cultura blogului nu presupun un rafinament ieşit din comun, chiar şi cei care în viaţa reală se învârt în cercuri subţiri (universitari, cercetatori, doctoranzi ş.a.) nu scriu pe blog aşa cum o fac într-un articol, în teza, înr-o carte la care muncesc din greu, ci mult mai facil, eliberati de bagajul unor cunoştinţe şi a unui limbaj preţios.
Pozitia lui Pleşu trebuie înteleasa şi din perspectiva clasei sociale din care face parte. Cu toţii îi stim (într-o oarecare masură) trecutul şi îi bănuim poziţia pe care o deţine în societate, aşa cum “les nouveaux riches” se uită de sus, cu dispreţ la prostime şi Pleşu se uita cu dispreţ la blogeri. Şi după cum s-a spus (în cadrul unor zbuciumate polemici) îl încearcă un sentiment neliniştitor şi sâcâitor când se gândeşte la democratizarea exprimării.
Până de curând libertatea de exprimare era doar art. 30 din Constituţie, la urma urmelor un drept constituţional nu are mare valoare dacă nu poate fi exercitat. Blogul întăreşte substanţa acestui drept – accesul imediat şi necondiţionat la un mijloc de informare în masă, fară controlul redactorilor, fară căciulirea în faţa mai ştiu eu cui, fară cunostinţe ce ar putea intermedia publicarea unui minuscul articol într-o revistă cat de cât vizibilă. Nu că asemenea fenomene ar fi dispărut, lucrurile importante tot pe filiera tradiţională sunt publicate.
Aşa ca eu îl inţeleg pe Pleşu.

P.S. Pe un plan mai serios, toată această polemică ridică o întrebare: noţiunea de cultură trebuie redefinită ? (asta în măsura în care a avut vreodată o definiţie stabilă).  Cred că la această întrebare În Răspăr ar da un răspuns interesant.