Ultimul examen. Partea II-a

Partea a doua a povestii despre definitivatul meu in avocatura, unde ar urma să vorbesc despre lucrurile cu adevărat importante – pregătirea si examenul propriu-zis, îmi este mai greu să o spun. Sunt multe senzaţii, sentimente şi alte elemente pe care cuvintele nu le pot descrie (sau cel puţin cuvintele mele). Acesta este şi motivul pentru care am lăsat să se scurgă atâta timp între prima parte şi prezenta postare.

Cursurile INPPA începuseră încă de prin luna aprilie, eu am participat la ele, însă nu mă apucasem serios de învăţat, căci am avut de tras cu doctoratul. De la 1 octombrie, încă buimac, m-am apucat să caut o metodă, un drum în hăţişul materiei de definitivat. Se finalizau ultimele cursuri recapitulative şi aproape toţi colegii erau dezorientaţi, chiar dacă o bună parte din ei se apucaseră de multişor de învăţat (nu recunoşteau însă).

Despre cursuri şi profesori. Pe lângă cele cinci materii fundamentale (civil, penal, proceduri şi Legea organizării şi exercitării profesiei de avocat – OEPA) am mai făcut trei cursuri (un fel de modul de drept european) – Dreptul Uniunii Europene, Cooperare judiciară europeană şi Dreptul european al drepturilor omului. Am avut profesori buni, unii chiar foarte buni (profesorul de procedură penală). Mulţi predau la Universitatea Bucureşti, din păcate, însă, i-am simţit cu o treaptă mai jos decât înaintaşii lor – Beleiu, Stătescu, Bârsan, Dongoroz etc. Chiar unul dintre ei a recunoscut expres acest lucru, că în cariera universitară nu pot atinge performanţele maeştrilor lor, căci ei sunt şi avocaţi, iar câştigul îi tentează în dauna desăvârşirii ştiinţifice. Mulţi dinte ei au toate datele de a ajunge chiar mai sus decât înaintaşii, însă tentaţia onorariilor este prea mare. Îi înţeleg, în aceeaşi situaţie sunt şi eu – universitatea plăteşte puţin, iar societatea cere mult. Într-o lume consumistă, este greu să rezişti eroic în turnul de fildeş şi să refuzi superior bunurile materiale. Eu poate că aş face acest lucru, însă nu îmi pot frustra familia (copii au nevoie de doctori, de haine, de jucării, de plimbări etc.). Iată de ce cred că în drept se vor ridica tot mai puţini profesori cu adevărat măreţi.

Pregătirea. Fiecare materie (din cele 8) s-au finalizat cu câte un colocviu ce consta în susţinerea (întrebări şi răspunsuri) lucrărilor practice. Mai exact pentru fiecare disciplină am primit câte cinci speţe la materiile fundamentale, respectiv două speţe la celelalte materii (trei). Speţele au fost anunţate în jur de 1 octombrie şi am avut o lună pentru a le rezolva – cam o speţă pe zi. Cele 31 de speţe puteau fi rezolvate individual, însă asta însemna ca o lună de zile să fie dedicată exclusiv pentru această chestiune. Noi aveam şi procese, vroiam să mai şi învăţăm câte ceva, eu (dar şi alţii) aveam copii acasă, deci nu puteam să rezolv singur speţele. În funcţie de umori şi compatibilităţi am format grupuri de lucru. Munca în echipă ne-a prins bine, pe de-o parte am terminat mai repede, iar pe de altă parte ne-am sprijinit moral reciproc în această perioadă dificilă.

După predarea caietelor cu lucrările practice am mai avut în jur de 20-25 de zile până la primul examen. Disperarea era la cote maxime, căci îmi părea imposibil ca în acest răstimp să termin de învăţat pentru cele cinci materii fundamentale. Cum era de aşteptat nu am reuşit, de aceea am prelungit pregătirea pentru grilă şi pe perioada colocviilor.

Aveam nevoie disperată de timp, de aceea am redus la minim somnul. Programul meu arăta astfel: dimineaţa plecam la instanţă (sau la facultate când aveam ore), apoi mergeam acasă la părinţii mei (unde aveam linişte – fără drăgălaşii şi gălăgioşii copii de acasă), învăţam până pe la ora 18, mă întorceam acasă, mă jucam cu copii, la 21:30 -22 eram în pat, dormeam până la 2 dimineaţa, când mă sculam şi mă apucam din nou de învăţat.

Simţeam din plin greutatea acestui program, nu mai făceam faţă ca în facultate. În acele zile am realizat că definitivatul în avocatură este absolut ultimul mare examen din viaţa mea. Nu mai pot duce încă un examen de acelaşi fel. Cu această conştiinţă a epuizării resurselor, am făcut efortul de a învăţa încă o dată pentru a da piept cu ultimul meu examen.

Am învăţat din coduri mai mult, doar pe ici pe acolo, am apelat la cursuri pentru explicaţii suplimentare. Aceasta şi din perspectiva faptului că la examenul grilă urma să intrăm cu codurile, pe care le puteam consulta pentru rezolvarea întrebărilor.

Am învăţat disperat, fără a crede deloc în reuşită. Îmi făceam planuri pentru ceea ce ar fi urmat după eşec – trebuia să mă apuc din nou de învăţat. Cele mai interesante planuri se refereau la modalităţile de evitare a examenului însuşi. Definitivatul în avocatură poate fi susţinut doar de trei ori, după care (în caz de eşec) urmează excluderea din avocatură. Problema este că avocatul stagiar nu poate alege momentul în care să se prezinte la examen – odată stagiul împlinit, avocatul este înscris la examen automat, iar neprezentarea echivalează cu pierderea uneia din cele trei încercări. Există posibilităţi (excepţionale) de eludare a acestui mecanism. Le-am găsit şi le-am evaluat; a fost un exerciţiu (avocăţesc) interesant.

Colocviile. Am avut aproximativ câte un examen pe zi. De pe o zi pe alta încercam să citesc toată materia pentru examenul următor, căci de regulă profesorii nu ne întrebau din rezolvările noastre, ci în legătură cu probleme din jurul speţelor. Am avut emoţii criminale. Mi-am amintit de examenele orale din facultate, însă dificultatea şi miza erau însutite. Între toate examenele unul s-a în cadrat în zona coşmarului fantastic (în sensul că dacă aş fi vrut să îmi imaginez un examen de coşmar, nu aş fi reuşit să creez ceea ce s-a întâmplat în realitate), este vorba de colocviul la procedura civilă.

Examenul grilă l-am susţinut la INPPA Bucureşti. Pe drum, mai mult mort decât viu, am citit la procedură penală, unde nu reuşisem să trec prin toată materia. Am finalizat-o în maşină.

Am fost repartizaţi în săli în funcţie de numele de familie.

După formalităţi şi aşezăminte (printre altele am predat şi telefoanele mobile) au venit subiectele. După primirea foilor cu grile şi a foii unde urma să marcăm răspunsurile corecte, ca prin farmec (aşa cum tot timpul mi s-a întâmplat) emoţiile puternice au fost înlocuite de calm şi concentrare. Grilele nu au fost din cale afară de dificile, însă nici uşoare. Cheia constă în verificarea fiecărui răspuns în cod. Chiar dacă eram aproape sigur de unele răspunsuri, tot le-am verificat. Este adevărat, că pentru a-mi elibera timp de gândire la unele grile (mai dificile), am dat şi răspunsuri neverificate, însă la puţine grile, acolo unde răspunsul corect era absolut evident.

Imediat după finalizarea examenului s-au afişat răspunsurile şi am aflat cu exactitate numărul de grile rezolvate corect. Eram admis.

Pe drumul de întoarcere m-am afundat în sentimente confuze: descărcarea după examen (stare firească), conştiinţa că acesta a fost ultimul examen, bucuria că am promovat un examen pe care îl credeam pierdut, conştiinţa unui nou început de drum – drumul unui avocat definitiv.

P.S. În urmă cu aproximativ doi ani (2010) povesteam despre examenul de admitere (ultimul organizat după vechile reguli – sinteză), am mai vorbit despre stagiatură, iar acum despre examenul de definitivat. Urmează povestirile din viaţa de avocat