Ultimul examen. Partea II-a


Partea a doua a povestii despre definitivatul meu in avocatura, unde ar urma să vorbesc despre lucrurile cu adevărat importante – pregătirea si examenul propriu-zis, îmi este mai greu să o spun. Sunt multe senzaţii, sentimente şi alte elemente pe care cuvintele nu le pot descrie (sau cel puţin cuvintele mele). Acesta este şi motivul pentru care am lăsat să se scurgă atâta timp între prima parte şi prezenta postare.

Cursurile INPPA începuseră încă de prin luna aprilie, eu am participat la ele, însă nu mă apucasem serios de învăţat, căci am avut de tras cu doctoratul. De la 1 octombrie, încă buimac, m-am apucat să caut o metodă, un drum în hăţişul materiei de definitivat. Se finalizau ultimele cursuri recapitulative şi aproape toţi colegii erau dezorientaţi, chiar dacă o bună parte din ei se apucaseră de multişor de învăţat (nu recunoşteau însă).

Despre cursuri şi profesori. Pe lângă cele cinci materii fundamentale (civil, penal, proceduri şi Legea organizării şi exercitării profesiei de avocat – OEPA) am mai făcut trei cursuri (un fel de modul de drept european) – Dreptul Uniunii Europene, Cooperare judiciară europeană şi Dreptul european al drepturilor omului. Am avut profesori buni, unii chiar foarte buni (profesorul de procedură penală). Mulţi predau la Universitatea Bucureşti, din păcate, însă, i-am simţit cu o treaptă mai jos decât înaintaşii lor – Beleiu, Stătescu, Bârsan, Dongoroz etc. Chiar unul dintre ei a recunoscut expres acest lucru, că în cariera universitară nu pot atinge performanţele maeştrilor lor, căci ei sunt şi avocaţi, iar câştigul îi tentează în dauna desăvârşirii ştiinţifice. Mulţi dinte ei au toate datele de a ajunge chiar mai sus decât înaintaşii, însă tentaţia onorariilor este prea mare. Îi înţeleg, în aceeaşi situaţie sunt şi eu – universitatea plăteşte puţin, iar societatea cere mult. Într-o lume consumistă, este greu să rezişti eroic în turnul de fildeş şi să refuzi superior bunurile materiale. Eu poate că aş face acest lucru, însă nu îmi pot frustra familia (copii au nevoie de doctori, de haine, de jucării, de plimbări etc.). Iată de ce cred că în drept se vor ridica tot mai puţini profesori cu adevărat măreţi.

Pregătirea. Fiecare materie (din cele 8) s-au finalizat cu câte un colocviu ce consta în susţinerea (întrebări şi răspunsuri) lucrărilor practice. Mai exact pentru fiecare disciplină am primit câte cinci speţe la materiile fundamentale, respectiv două speţe la celelalte materii (trei). Speţele au fost anunţate în jur de 1 octombrie şi am avut o lună pentru a le rezolva – cam o speţă pe zi. Cele 31 de speţe puteau fi rezolvate individual, însă asta însemna ca o lună de zile să fie dedicată exclusiv pentru această chestiune. Noi aveam şi procese, vroiam să mai şi învăţăm câte ceva, eu (dar şi alţii) aveam copii acasă, deci nu puteam să rezolv singur speţele. În funcţie de umori şi compatibilităţi am format grupuri de lucru. Munca în echipă ne-a prins bine, pe de-o parte am terminat mai repede, iar pe de altă parte ne-am sprijinit moral reciproc în această perioadă dificilă.

După predarea caietelor cu lucrările practice am mai avut în jur de 20-25 de zile până la primul examen. Disperarea era la cote maxime, căci îmi părea imposibil ca în acest răstimp să termin de învăţat pentru cele cinci materii fundamentale. Cum era de aşteptat nu am reuşit, de aceea am prelungit pregătirea pentru grilă şi pe perioada colocviilor.

Aveam nevoie disperată de timp, de aceea am redus la minim somnul. Programul meu arăta astfel: dimineaţa plecam la instanţă (sau la facultate când aveam ore), apoi mergeam acasă la părinţii mei (unde aveam linişte – fără drăgălaşii şi gălăgioşii copii de acasă), învăţam până pe la ora 18, mă întorceam acasă, mă jucam cu copii, la 21:30 -22 eram în pat, dormeam până la 2 dimineaţa, când mă sculam şi mă apucam din nou de învăţat.

Simţeam din plin greutatea acestui program, nu mai făceam faţă ca în facultate. În acele zile am realizat că definitivatul în avocatură este absolut ultimul mare examen din viaţa mea. Nu mai pot duce încă un examen de acelaşi fel. Cu această conştiinţă a epuizării resurselor, am făcut efortul de a învăţa încă o dată pentru a da piept cu ultimul meu examen.

Am învăţat din coduri mai mult, doar pe ici pe acolo, am apelat la cursuri pentru explicaţii suplimentare. Aceasta şi din perspectiva faptului că la examenul grilă urma să intrăm cu codurile, pe care le puteam consulta pentru rezolvarea întrebărilor.

Am învăţat disperat, fără a crede deloc în reuşită. Îmi făceam planuri pentru ceea ce ar fi urmat după eşec – trebuia să mă apuc din nou de învăţat. Cele mai interesante planuri se refereau la modalităţile de evitare a examenului însuşi. Definitivatul în avocatură poate fi susţinut doar de trei ori, după care (în caz de eşec) urmează excluderea din avocatură. Problema este că avocatul stagiar nu poate alege momentul în care să se prezinte la examen – odată stagiul împlinit, avocatul este înscris la examen automat, iar neprezentarea echivalează cu pierderea uneia din cele trei încercări. Există posibilităţi (excepţionale) de eludare a acestui mecanism. Le-am găsit şi le-am evaluat; a fost un exerciţiu (avocăţesc) interesant.

Colocviile. Am avut aproximativ câte un examen pe zi. De pe o zi pe alta încercam să citesc toată materia pentru examenul următor, căci de regulă profesorii nu ne întrebau din rezolvările noastre, ci în legătură cu probleme din jurul speţelor. Am avut emoţii criminale. Mi-am amintit de examenele orale din facultate, însă dificultatea şi miza erau însutite. Între toate examenele unul s-a în cadrat în zona coşmarului fantastic (în sensul că dacă aş fi vrut să îmi imaginez un examen de coşmar, nu aş fi reuşit să creez ceea ce s-a întâmplat în realitate), este vorba de colocviul la procedura civilă.

Examenul grilă l-am susţinut la INPPA Bucureşti. Pe drum, mai mult mort decât viu, am citit la procedură penală, unde nu reuşisem să trec prin toată materia. Am finalizat-o în maşină.

Am fost repartizaţi în săli în funcţie de numele de familie.

După formalităţi şi aşezăminte (printre altele am predat şi telefoanele mobile) au venit subiectele. După primirea foilor cu grile şi a foii unde urma să marcăm răspunsurile corecte, ca prin farmec (aşa cum tot timpul mi s-a întâmplat) emoţiile puternice au fost înlocuite de calm şi concentrare. Grilele nu au fost din cale afară de dificile, însă nici uşoare. Cheia constă în verificarea fiecărui răspuns în cod. Chiar dacă eram aproape sigur de unele răspunsuri, tot le-am verificat. Este adevărat, că pentru a-mi elibera timp de gândire la unele grile (mai dificile), am dat şi răspunsuri neverificate, însă la puţine grile, acolo unde răspunsul corect era absolut evident.

Imediat după finalizarea examenului s-au afişat răspunsurile şi am aflat cu exactitate numărul de grile rezolvate corect. Eram admis.

Pe drumul de întoarcere m-am afundat în sentimente confuze: descărcarea după examen (stare firească), conştiinţa că acesta a fost ultimul examen, bucuria că am promovat un examen pe care îl credeam pierdut, conştiinţa unui nou început de drum – drumul unui avocat definitiv.

P.S. În urmă cu aproximativ doi ani (2010) povesteam despre examenul de admitere (ultimul organizat după vechile reguli – sinteză), am mai vorbit despre stagiatură, iar acum despre examenul de definitivat. Urmează povestirile din viaţa de avocat

Anunțuri

Ultimul examen. Partea I


Am susţinut ultimul examen din viaţă (sper). Nu mai pot şi nu mai vreau încă unul. Nu mi-a plăcut la şcoală, în liceu eram preocupat de dezvoltarea personală, curicula obligatorie nu prea mă atrăgea. Ironia sorţii face ca tocmai eu să susţin un foarte lung şir de examene.

Anul acesta a fost unul foarte intens, de groază chiar. La revelionul 2011-2012, când am ciocnit şampania eu mă gândeam deja la ce va urma şi aveam îndoieli că voi reuşi. Examenele şi frământările aferente sunt şi motivul pentru care nu am mai scris pe blog.

În acest an am fost nevoit să fac faţă la două încercări dificile: finalizarea doctoratului şi definitivatul.

La începutul anului 2012 bâjbâiam printre paginile tezei de doctorat şi aveam nelămuriri cu privire la centrul INPPA unde ar fi fost mai bine să mă înscriu pentru definitivatul în avocatură (INPPA = Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor). Despre INPPA Bucureşti se spuneau lucruri îngrijorătoare – centru dificil, examene grele, etc. Ţinând cont că aveam şi alte obiective de finalizat plus o familie acasă, m-am hotărât să mă înscriu la centrul INPPA Braşov, un centru onorabil, însă mai accesibil decât Bucureştiul. Nu a fost să fie. Toţi stagiarii din Baroul din care fac parte au fost transferaţi (obligatoriu) la Bucureşti. Cu îngrijorare m-am văzut înscris la INPPA Bucureşti.

Între timp, primesc un buzdugan (printr-un cunoscut) din partea conducătoarei de doctorat; mesajul era “treci încoace cu teza finalizată”. Eu aveam nişte divergenţe ştiinţifice cu dânsa şi nu ştiam cum să le rezolv, aşa că bateam pasul pe loc săptămâni în şir. M-am hotărât totuşi să îi dau înainte, numai să termin de refăcut teza (după indicaţiile scrise cu roşu pe teză). Când aproape ajunsesem la final o sun. Uraganul Katrina s-a abătut asupra mea – cum de nu mi-am terminat teza până la acel moment, cum de nu am dat nici un semn de viaţă, inacceptabil şi inpardonabil. Până vineri (era cam pe luni) trebuia să fiu cu teza în dinţi la uşa profesoarei. Am dat în brânci şi cu mare efort am reuşit. Am predat teza şi apoi a urmat un lung şir de cicluri de corecturi şi refaceri – eu îi dădeam teza corectată după indicaţii, ea mi-o înapoia însângerată de indicaţii şi coercturi. Schimburile (ia teza – na teza) au continuat până spre vară, când eu speram să termin şi să susţin public. Dar nu a fost aşa, căci profesoara aflând că termenul maxim de susţinere s-a prelungit, mi-a amânat (în consecinţă) susţinerea pentru toamnă, astfel încât peste vară să mai lustruiesc diamantul creaţiei ştiintifice.

Ştiinţa ca ştiinţa, dar eu deveneam tot mai disperat căci se apropia cu paşi repezi examenul de definitivat …. Între timp (prin aprilie cred) am început cursurile în cadrul INPPA. Cursurile s-au desfăşurat (din fericire) la sediul Baroului nostru, INPPA-ul trimiţând profesorii la noi. Am avut ocazia de a întâlni avocaţi ce fac parte din elita profesiei. Între profesorii cu care am făcut cursuri, unul s-a remarcat în mod special. Nu îi dau numele spun doar că predă procedură penală. Un om deosebit din toate punctele de vedere : un cunoscător al dreptului penal şi procesual penal desăvârşit, ne-a deschis mintea cu privire la aspecte pe care nici nu le întrevedeam, ca avocat este  dur ca o piatră şi atent ca un animal de pradă, iar ca profesor este blând şi înţelegător ca un dascăl de seminar teologic  (avea câteva vorbe: “hai copii”, “voi sunteţi încă mici, nu ştiţi”, “să vă zic eu…”, “să vă dau o mură”, “hai copii, că trece timpul şi nu v-am zis tot”). Ne-a explicat şi ne-a transmis secrete profesionale, pe care altul le-ar fi ţinut (egoist) doar pentru el. Am frecventat cu regularitate cursurile INPPA, căci ştiam că prezenţa va conta la examene, iar apoi de la unii profesori chiar rămâneam cu ceva.

Din aprilie am mers în paralel cu doctoratul şi cursurile INPPA. Am sesizat însă o primă fractură – pe când ceilalţi stagiari au început încet-încet să se apuce de învătat, eu mă preocupam de sofisticării ştiinţifice. Finalizarea tezei nu îmi permitea să învăţ pentru definitivat.

Aşa a trecut vara şi ,în sfârşit, pe la începutul lui septembrie conducătoarea mea de doctorat îmi dă acceptul final. Mă pregăteam să îmi leg teza şi o sun să o întreb dacă pot purcede. “Nu, nu se poate încă, trebuie să mă mai uit o dată”  Îi explic dificultatea tehnică în care mă aflam, nu mai puteam aştepta, căci era într-o miercuri, iar luni trebuia să fiu la Bucureşti şi să predau teza (aveam termen limită din partea şcolii doctorale). “Bine, mai vorbim”. Pe la 10 seara mă sună – “Deschide teza şi notează” Au fost ultimele (foarte mici) retuşuri. “Şi cu asta ai terminat”. Am terminat …. îmi părea ceva nefiresc să termin cu teza.

Spre sfârşitul lui septembrie susţin public teza de doctorat. M-a surprins că în referatul de apreciere conducătoarea (cea intransigentă şi nemulţumită) a spus aşa : « Dacă ar fi fost geniu, doctorandul, tot nu ar fi putut redacta concluzii pentru această temă de doctorat, dar el le-a făcut ». Atunci am desluşit eu semnificaţia evenimentelor din perioada doctoratului. Profesoara ne-a indicat (pentru toţi doctoranzii) câte o temă pe care a considerat-o potrivită, având în vedere pregătirea şi structura fiecăruia din noi. Mie mi-a repartizat cea mai vastă, aproape filosofantă temă. Iniţial nici nu ştiam de unde să o apuc. Temele de doctorat privesc câte o bucăţică mică dintr-o materie. A mea a privit totul, dar dintr-o perspectivă specializată, ca un con de lumină ce se lărgeşte pe măsură ce se depărtează de punctul de origine. Profesoara, nu mai primeşte doctoranzi, eu am fost printre ultimii, iar teza mea a fost ca o încoronare pentru toate celelalte teze. Un fel de cântec de final. De aceea nu a acceptat nici un compromis şi a vrut să iasă cât mai aproape de perfecţiune. Nu ştiu dacă eu am reuşit să mă apropii suficient de un asemenea ideal. Uitându-mă în spate cred că a ieşit destul de bine. Îmi place să cred că aceasta este interpretarea corectă a tot ceea ce s-a întâmplat, că profesoara şi-a dorit ca la finalul carierei să obţină un fel de cireaşă pe care să o aşeze pe tortul tezelor de doctorat conduse de ea. Înclin să cred că ceea ce spun este adevărat, întrucât o altă profesoară (care a făcut parte din comisia de susţinere publică) mi-a spus ceva asemănător (cum că doamna profesoară doreşte o teorie generală a contractului de …. nu spun materia, că să nu trădez nici un nume, şi că prin teza mea ar fi obţinut această teorie generală).

Bucuria susţinerii publice a trecut repede, căci m-am întors imediat la cursurile recapitulative de la INPPA. Examenul de definitivat batea ameninţător la uşă.

Va urma.