Ultimul examen. Partea I

Am susţinut ultimul examen din viaţă (sper). Nu mai pot şi nu mai vreau încă unul. Nu mi-a plăcut la şcoală, în liceu eram preocupat de dezvoltarea personală, curicula obligatorie nu prea mă atrăgea. Ironia sorţii face ca tocmai eu să susţin un foarte lung şir de examene.

Anul acesta a fost unul foarte intens, de groază chiar. La revelionul 2011-2012, când am ciocnit şampania eu mă gândeam deja la ce va urma şi aveam îndoieli că voi reuşi. Examenele şi frământările aferente sunt şi motivul pentru care nu am mai scris pe blog.

În acest an am fost nevoit să fac faţă la două încercări dificile: finalizarea doctoratului şi definitivatul.

La începutul anului 2012 bâjbâiam printre paginile tezei de doctorat şi aveam nelămuriri cu privire la centrul INPPA unde ar fi fost mai bine să mă înscriu pentru definitivatul în avocatură (INPPA = Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor). Despre INPPA Bucureşti se spuneau lucruri îngrijorătoare – centru dificil, examene grele, etc. Ţinând cont că aveam şi alte obiective de finalizat plus o familie acasă, m-am hotărât să mă înscriu la centrul INPPA Braşov, un centru onorabil, însă mai accesibil decât Bucureştiul. Nu a fost să fie. Toţi stagiarii din Baroul din care fac parte au fost transferaţi (obligatoriu) la Bucureşti. Cu îngrijorare m-am văzut înscris la INPPA Bucureşti.

Între timp, primesc un buzdugan (printr-un cunoscut) din partea conducătoarei de doctorat; mesajul era “treci încoace cu teza finalizată”. Eu aveam nişte divergenţe ştiinţifice cu dânsa şi nu ştiam cum să le rezolv, aşa că bateam pasul pe loc săptămâni în şir. M-am hotărât totuşi să îi dau înainte, numai să termin de refăcut teza (după indicaţiile scrise cu roşu pe teză). Când aproape ajunsesem la final o sun. Uraganul Katrina s-a abătut asupra mea – cum de nu mi-am terminat teza până la acel moment, cum de nu am dat nici un semn de viaţă, inacceptabil şi inpardonabil. Până vineri (era cam pe luni) trebuia să fiu cu teza în dinţi la uşa profesoarei. Am dat în brânci şi cu mare efort am reuşit. Am predat teza şi apoi a urmat un lung şir de cicluri de corecturi şi refaceri – eu îi dădeam teza corectată după indicaţii, ea mi-o înapoia însângerată de indicaţii şi coercturi. Schimburile (ia teza – na teza) au continuat până spre vară, când eu speram să termin şi să susţin public. Dar nu a fost aşa, căci profesoara aflând că termenul maxim de susţinere s-a prelungit, mi-a amânat (în consecinţă) susţinerea pentru toamnă, astfel încât peste vară să mai lustruiesc diamantul creaţiei ştiintifice.

Ştiinţa ca ştiinţa, dar eu deveneam tot mai disperat căci se apropia cu paşi repezi examenul de definitivat …. Între timp (prin aprilie cred) am început cursurile în cadrul INPPA. Cursurile s-au desfăşurat (din fericire) la sediul Baroului nostru, INPPA-ul trimiţând profesorii la noi. Am avut ocazia de a întâlni avocaţi ce fac parte din elita profesiei. Între profesorii cu care am făcut cursuri, unul s-a remarcat în mod special. Nu îi dau numele spun doar că predă procedură penală. Un om deosebit din toate punctele de vedere : un cunoscător al dreptului penal şi procesual penal desăvârşit, ne-a deschis mintea cu privire la aspecte pe care nici nu le întrevedeam, ca avocat este  dur ca o piatră şi atent ca un animal de pradă, iar ca profesor este blând şi înţelegător ca un dascăl de seminar teologic  (avea câteva vorbe: “hai copii”, “voi sunteţi încă mici, nu ştiţi”, “să vă zic eu…”, “să vă dau o mură”, “hai copii, că trece timpul şi nu v-am zis tot”). Ne-a explicat şi ne-a transmis secrete profesionale, pe care altul le-ar fi ţinut (egoist) doar pentru el. Am frecventat cu regularitate cursurile INPPA, căci ştiam că prezenţa va conta la examene, iar apoi de la unii profesori chiar rămâneam cu ceva.

Din aprilie am mers în paralel cu doctoratul şi cursurile INPPA. Am sesizat însă o primă fractură – pe când ceilalţi stagiari au început încet-încet să se apuce de învătat, eu mă preocupam de sofisticării ştiinţifice. Finalizarea tezei nu îmi permitea să învăţ pentru definitivat.

Aşa a trecut vara şi ,în sfârşit, pe la începutul lui septembrie conducătoarea mea de doctorat îmi dă acceptul final. Mă pregăteam să îmi leg teza şi o sun să o întreb dacă pot purcede. “Nu, nu se poate încă, trebuie să mă mai uit o dată”  Îi explic dificultatea tehnică în care mă aflam, nu mai puteam aştepta, căci era într-o miercuri, iar luni trebuia să fiu la Bucureşti şi să predau teza (aveam termen limită din partea şcolii doctorale). “Bine, mai vorbim”. Pe la 10 seara mă sună – “Deschide teza şi notează” Au fost ultimele (foarte mici) retuşuri. “Şi cu asta ai terminat”. Am terminat …. îmi părea ceva nefiresc să termin cu teza.

Spre sfârşitul lui septembrie susţin public teza de doctorat. M-a surprins că în referatul de apreciere conducătoarea (cea intransigentă şi nemulţumită) a spus aşa : « Dacă ar fi fost geniu, doctorandul, tot nu ar fi putut redacta concluzii pentru această temă de doctorat, dar el le-a făcut ». Atunci am desluşit eu semnificaţia evenimentelor din perioada doctoratului. Profesoara ne-a indicat (pentru toţi doctoranzii) câte o temă pe care a considerat-o potrivită, având în vedere pregătirea şi structura fiecăruia din noi. Mie mi-a repartizat cea mai vastă, aproape filosofantă temă. Iniţial nici nu ştiam de unde să o apuc. Temele de doctorat privesc câte o bucăţică mică dintr-o materie. A mea a privit totul, dar dintr-o perspectivă specializată, ca un con de lumină ce se lărgeşte pe măsură ce se depărtează de punctul de origine. Profesoara, nu mai primeşte doctoranzi, eu am fost printre ultimii, iar teza mea a fost ca o încoronare pentru toate celelalte teze. Un fel de cântec de final. De aceea nu a acceptat nici un compromis şi a vrut să iasă cât mai aproape de perfecţiune. Nu ştiu dacă eu am reuşit să mă apropii suficient de un asemenea ideal. Uitându-mă în spate cred că a ieşit destul de bine. Îmi place să cred că aceasta este interpretarea corectă a tot ceea ce s-a întâmplat, că profesoara şi-a dorit ca la finalul carierei să obţină un fel de cireaşă pe care să o aşeze pe tortul tezelor de doctorat conduse de ea. Înclin să cred că ceea ce spun este adevărat, întrucât o altă profesoară (care a făcut parte din comisia de susţinere publică) mi-a spus ceva asemănător (cum că doamna profesoară doreşte o teorie generală a contractului de …. nu spun materia, că să nu trădez nici un nume, şi că prin teza mea ar fi obţinut această teorie generală).

Bucuria susţinerii publice a trecut repede, căci m-am întors imediat la cursurile recapitulative de la INPPA. Examenul de definitivat batea ameninţător la uşă.

Va urma.

Iar la catedra mea s-a fumat lulea

Saptamana aceasta mi-am susţinut teza de doctorat în catedră (mai am un pas şi am terminat!!!).

După ce apele s-au mai liniştit, parcă pot face şi o postare despre eveniment.

Domeniul şi titlul tezei nu le voi striga, importantă este experienţa în sine, prin care trec toţi doctoranzii (mă refer la cei care au făcut serios aceste studii).

Când m-am dus prima oară la coordonatorul meu de doctorat (acum aproximativ trei ani), unul din primele lucruri pe care mi le-a spus a fost : « îţi dau o şansă să te înscrii la concursul de admitere, în rest depinde doar de tine ». Aceasta a fost starea de spirit ce m-a urmărit de-a lungul studiilor doctorale.

Cele mai mari emoţii le-am avut atunci când i-am predat conducătorului primul referat, auzisem că, în medie, din 50 de pagini scrise îţi taie 30 (este celebru în lumea universitară pentru severitatea sa). Am avut o mare surpriză – nu a făcut-o şi din acel moment m-am mai relaxat.

La toate examenele mele de până acum, din comisie a făcut parte un profesor bătrân (domnul C.), care negreşit îşi aprindea pipa şi fumat tacticos cu nori denşi şi parfumaţi. Se pare că preferă tutunurile aromatice; am vazut la el diverse sortimente de Mac Baren; Stanwell ; Rattray ; Dan Tobacco ş.a. Momentul în care profesorul îşi aprindea pipa pentru mine era unul deosebil, îmi linistea emoţiile; în fumul aromat îmi prezentam referatele, pentru câteva momente trăiam senzaţia că mă aflu într-o altă existenţă/timp (una în care profesorii universitari îşi urmează cu pedanterie tabieturile, în care studentii şi doctoranzii mătură bibliotecile în căutarea unor adevăruri ascunse s.a.).

Uneori, când ajungeam la facultate, simţeam în secretariat aroma unui tutun de pipă, ceea ce însemna că domnul C. era prin preajmă. Nu de puţine ori am avut cu el discuţii interesante, atât despre domeniul tezei de doctorat, cât şi despre pipe şi tutunuri. Mi-a împărtăşit o experienţă pe care a avut-o într-o ţară mai civilizată : într-un magazin specializat a văzut pasionaţi care îşi alcătuiau amestecuri, după reţete personale, folosind tununuri vrac. În faţa acestei imagini s-a simţit ca un barbar neştiutor, încercând deopotrivă umilinţa şi încântarea.

La susţinerea în catedră a tezei mele şi-a scos tutunurile pe masă, a ales unul (un pachet alb cu un blazon – nu îl cunosc), l-a îndesat în pipă şi l-a aprins.

Un alt membru al catedrei (a fost prima oară când l-am văzut), mai tânăr (lector cred) a aprins două King Edward wood tipped (deşi pentru fumătorii elitişti, un King Edward este o blasfemie, eu m-am bucurat că a apărut în peisaj, alături de pipa domnului C. încă ceva). În timp ce îmi prezentam rezumatul (semi ad-hoc, cai nu imi place să învăţ propriile aberaţii), pofteam la o pipă şi mă gândeam că aş fi preferat să fiu în locul lor. După susţinere am intenţionat să leg o discuţie cu posesorul pachetului de King Edward, însă nu a fost timp, deoarece a început tradiţionala serbare de crăciun (în mai toate facultăţile se obişnuieşte ca înainte de vacanţa de iarnă, toate cadrele didactice să se reunească la un bufet/masă de crăciun). S-a organizat chiar şi o tombolă, unde au avut bilete inclusiv pentru noi doctoranzii (eu am câştigat o lumânare parfumată).

Mai am câteva modificări la teză, birocraţia cu actele,susţinerea publică şi GATA.

Sper ca şi la susţinerea publică să am parte de norii aromaţi ai pipei.