De ce bunica nu poate fi monarhistă


Nu este vorba de bunica mea, ci de a soţiei, însă, pentru mine, tot statut de bunică are.

Eu sunt monarhist încă de la vârsta primelor opinii politice, pe când mă pregăteam să încep perioada adolescenţei visam la restauraţie (în contextul efuziunii populare iscată de prima vizită a Regelui în România după căderea comunismului).

În timp mi-am lărgit cunoştinţele politice, păstrându-mi însă aceeaşi opţiune. Pe măsură ce anii au trecut peste mine argumentele pentru forma de guvernământ a monarhiei s-au înmulţit şi au devenit tot mai grele.

Nimic nu mi-a clintit convingerile, cu o singura excepţie … bunica soţiei.

La un moment dat, în urmă cu ceva ani, nu mai ţin minte contextul bunica îmi spune că ea a apucat vremurile monarhiei şi că nu a putut niciodată crede sincer în această formă de guvernământ. Prima mea reacţie a fost că această opţiune este doar rezultatul îndoctrinării asidue din perioada 1947-1989. Greşit – nu simpatizează vreo orietare sau partid politic.

Atunci de ce ? In anii ’30 dânsa era elevă la o şcoală dintr-un oarecare sat românesc, aparţinea clasei medii a populaţiei rurale. Îşi aminteşte că în fiecare dimineaţă copii se strângeau în curtea şcolii şi nu intrau până nu se ridica steagul, iar apoi, în clasă, începeau prin a cânta Trăiască Regele. După mine asta era un lucru bun, având în vedere că eu am cântat, fără credinţă şi chiar cu o anumită opoziţie difuză în suflet, tot felul de cântece tembele spre lăudarea luminosului stat comunist.

Pentru a reveni – iarna era teribil de frig, copii erau încălţaţi cu opinci, le îngheţau picioarele în zăpadă şi dimineaţa, cârpiţi de somn şi suferind de frig cântau unui rege pe care nu îl cunoşteau şi care habar nu avea de ei. Pe Tron se afla Mihai I (copil şi el). Bunica se gândea că Regele la acea oră tocmai se trezea, stătea la cald, era îmbrăcat frumos şi probabil mânca, iar ei cântau imnuri ce se pierdeau în aerul rece.

Am înţeles-o şi i-am dat dreptate. În acea perioadă simţeam pe propria piele inechităţile şi lupta socială pentru un loc sub soare. Eram la începutul vieţii mele profesionale, fiind printre cei mici (în Universitate) trebuia să muncesc mult, să fac chiar şi treaba altora, şi eram plătit mizer.

Deşi am rezonat la povestioara bunicii, am rămas monarhist, însă mai mult la nivel al idealurilor. În concret, întotdeauna au fost şi vor fi clase dominante şi restul poporului, ceea ce diferă sunt formele în care societatea se organizează. Ce diferenţă esenţială este între aristocraţie, burghezie,  nomenclatura comunistă, sau nouveau riche (apăruţi ca ciupercile după ’89). Sigur sunt numeroase –  de educaţie, de filosofie, de atitudine etc. Dar în esenţă toţi aceştia reprezintă forme diferite ale clasei conducătoare. Cu toţii s-au bucurat (sau, după caz, se bucură încă) de statutul şi privilegiile lor.

Anunțuri