De ce bunica nu poate fi monarhistă


Nu este vorba de bunica mea, ci de a soţiei, însă, pentru mine, tot statut de bunică are.

Eu sunt monarhist încă de la vârsta primelor opinii politice, pe când mă pregăteam să încep perioada adolescenţei visam la restauraţie (în contextul efuziunii populare iscată de prima vizită a Regelui în România după căderea comunismului).

În timp mi-am lărgit cunoştinţele politice, păstrându-mi însă aceeaşi opţiune. Pe măsură ce anii au trecut peste mine argumentele pentru forma de guvernământ a monarhiei s-au înmulţit şi au devenit tot mai grele.

Nimic nu mi-a clintit convingerile, cu o singura excepţie … bunica soţiei.

La un moment dat, în urmă cu ceva ani, nu mai ţin minte contextul bunica îmi spune că ea a apucat vremurile monarhiei şi că nu a putut niciodată crede sincer în această formă de guvernământ. Prima mea reacţie a fost că această opţiune este doar rezultatul îndoctrinării asidue din perioada 1947-1989. Greşit – nu simpatizează vreo orietare sau partid politic.

Atunci de ce ? In anii ’30 dânsa era elevă la o şcoală dintr-un oarecare sat românesc, aparţinea clasei medii a populaţiei rurale. Îşi aminteşte că în fiecare dimineaţă copii se strângeau în curtea şcolii şi nu intrau până nu se ridica steagul, iar apoi, în clasă, începeau prin a cânta Trăiască Regele. După mine asta era un lucru bun, având în vedere că eu am cântat, fără credinţă şi chiar cu o anumită opoziţie difuză în suflet, tot felul de cântece tembele spre lăudarea luminosului stat comunist.

Pentru a reveni – iarna era teribil de frig, copii erau încălţaţi cu opinci, le îngheţau picioarele în zăpadă şi dimineaţa, cârpiţi de somn şi suferind de frig cântau unui rege pe care nu îl cunoşteau şi care habar nu avea de ei. Pe Tron se afla Mihai I (copil şi el). Bunica se gândea că Regele la acea oră tocmai se trezea, stătea la cald, era îmbrăcat frumos şi probabil mânca, iar ei cântau imnuri ce se pierdeau în aerul rece.

Am înţeles-o şi i-am dat dreptate. În acea perioadă simţeam pe propria piele inechităţile şi lupta socială pentru un loc sub soare. Eram la începutul vieţii mele profesionale, fiind printre cei mici (în Universitate) trebuia să muncesc mult, să fac chiar şi treaba altora, şi eram plătit mizer.

Deşi am rezonat la povestioara bunicii, am rămas monarhist, însă mai mult la nivel al idealurilor. În concret, întotdeauna au fost şi vor fi clase dominante şi restul poporului, ceea ce diferă sunt formele în care societatea se organizează. Ce diferenţă esenţială este între aristocraţie, burghezie,  nomenclatura comunistă, sau nouveau riche (apăruţi ca ciupercile după ’89). Sigur sunt numeroase –  de educaţie, de filosofie, de atitudine etc. Dar în esenţă toţi aceştia reprezintă forme diferite ale clasei conducătoare. Cu toţii s-au bucurat (sau, după caz, se bucură încă) de statutul şi privilegiile lor.

Steme uitate in orasul regal


mulliganoglu, un impatimit al heraldicii, a adus vorba despre blazoane pierdute, ceea ce mi-a amintit de o mica descoperire. In facultate obisnuiam, ca in fiecare an sa merg la Sinaia (dupa sesiune), un oras cu un farmec trist al unor vremuri apuse.  Plimbandu-ma pe stradute linistite, pe langa vechi si frumoase case, parca simteam fantomele unui trecut idealizat.  Intr-una din toamnele petrecute la Sinaia, cam pe vremea aceasta, am primit un cadou, cat putea sa imi ofere o batrana doamna aristocrata saracita, o ramasita a vechii straluciri. Intr-o zi am zarit ceva ce parea a fi o cripta pe coasta muntelui. Alaturi am gasit o piatra de dimensiuni mari pe care era sculptat un blazon si o deviza.

Ceva nu este la locul lui – o frantura decadenta din trecutul unei tari ale carei traditii nu comporta asa ceva, cu alte cuvinte o expresie mateina.

Deaoarece nu am cunostinte aprofundate in domeniu, ma voi abtine sa comentez blazonul, il inivit, insa, pe mulliganoglu sa il desluseasca el si pentru noi (sunt curios daca imi va confirma banuielile).

De asemenea, daca cineva (un muzeograf de la Peles, un istoric, un arheolog s.a.) are vreo idee despre cripta (cui i-a apartinut, de ce a fost plantata tocmai acolo s.a.) l-as  ruga sa ne lumineze. Cine doreste poate prelua postarea si din blog in blog, om gasi pe cineva care sa dezlege misterul (chiar vreun urmas).

Decadenta si decadentism


Decadentismul, este o stare de spirit si poate chiar un un miez ideatic, ce a urmat civilizatia umana inca din vremurile antichitatii, imbracand diverse forme, culminand cu decadentismul francez post-revolutionar. Vechiul regim (L’Ancien Régime – ce frumos suna ), revolutia, noua republica,Imperiul lui Napoleon, Restauratie si iarasi republica, cate schimbari radicale, prabusire si maretie,zbaterile unei mari natiuni, iata contextul afirmarii explicite a decadentismului. Decadentismul se caracterizeaza prin dispretul fata de avantul stiintelor pozitiviste ( a pozitivismului in genere ), fata de vulgaritatea burgheziei glorioase, venerarea nostalgica a unui trecut reconstruit incarcat de simboluri heraldice, arhitecturale, vestimentare s.a. si printr-un stil literar sofisticat, folosirea unui limbaj rafinat, inecat de volute si de enciclopedism. Decadentismul se intalneste pe alocuri cu ceva mai batranul dandysm ( despre dandysm intr-un post viitor ). Ca reprezentanti ai decadentismului pot fi mentionati Jules Amédée Barbey d’Aurevilly, Aubrey Beardsley, J. K. Huysmans, Auguste Villiers de l’Isle-Adam, Oscar Wilde. In literatura romana avem falitii nostrii ( mai exact falitul nostru ) – Mateiu Caragiale, fiul nelegitim al lui I.L. Caragiale. Romanul À rebours ( In raspar) al lui Huysmans este o adevarata declaratie de principii a decadentismului – ultimul vlastar al unei familii aristocrate se hotaraste sa se izoleze in casa sa, refuzand o realitate mult prea vulgara, in schimb reconstruieste un univers utopic, estetizant, artificial, nu de putine ori chicios. si sigur nesanatos ( atat pentru trup cat si pentru suflet).

Pe la 1900 decadentismul isi traise deja viata, dupa ultima revolutie franceza si instalarea definitiva a republicii, conditiile sociale si culturale ce au stimulat afirmarea decadentismului au disparut. Excesele, visele de marire, betia revolutionara si patricida, amintirile fastuoase ale trecutului aristocratic au cedat definitiv locul pragmatismului si avantului pozitivist-stiintific, decadentismul s-a stins usor, caci in postura de curent cultural/literar era mult prea slab, o ultima rasuflare trista a Vechiului regim, mai curand o atitudine decat un curent literar solid.

Dar decadentismul, asa cum am spus, bantuie intreaga istorie a umanitatii, facandu-si simtita prezenta cu precadere in amurgul marilor civilizatatii, chiar daca numele nu i-a fost tot timpul rostit. Decadent a fost Ultimul Darius, decadenti au fost ultimii locuitori ai Romei antice, ceatata decadentismului matura si acum Acropolele unde marete temple ale zeilor pagani stau alaturi de primele modeste biserici crestine ( superbia marmurei langa umila si carnala caramida ), decadenti au fost ultimii aparatori ai Constantinopolelor, albii in razboiul civil rus, muzica anilor 80, decadenti poate sunt si acum, intr-o perioada post-tot ( caci pana si post modernismul este deja istorie ).