Libertatea de a citi. O biografie din perspectiva lecturilor


Intenţionam să scriu o postare despre ultima carte citită, după o lungă pauză. Realizez însă că pauza în lectură trădează o chestiune mult mai importantă : libertatea şi disponibilitatea de a citi. În căutarea unui răspuns cobor în istoria personală.

Am început să citesc serios, cu program, pe la începutul liceului. Găsisem o formulă inspirată din jurnalele/romanele unor faimoşi scriitori. Stabilisem o normă zilnică: 100 pagini literatura + 10-20 pagini filosofie pe zi în timpul vacanţelor, redusă la jumătate în timpul şcolii. Pe vremea aceea eram un idealist, ca să nu zic visător ; trăiam într-un univers paralel. Lumea mea era un melanj între fantezie şi realitate; îmi hrăneam fantasmele cu lecturi şi vestigii ale trecutului. Hoinăream prin cartierele vechi ale oraşului, admiram arhitectura ce scăpase elanului comunist si visam la restauraţie, valori sociale şi meritocraţie.

Spre sfârşitul liceului am fost forţat să mă apropii mai mult de realitate, căci trebuia să fac o alegere în privinţa facultăţii pe care aveam să o urmez şi apoi să mă pregătesc pentru admitere (pe vremea aceea admiterea în facultate era o problemă foarte serioasă – în funcţie de facultate 3-20 pe un loc). Am ales dreptul, întrucât am considerat că o carieră (cât de cât) bănoasă îmi va asigura condiţiile necesare pentru materializarea parţială a vechilor mele vise (ajustate după măsura realizabilului). De la grandoarea viselor de adolescent am ajuns la proiectul unei vieţi de domn.

Întoarcerea spre realitate a marcat declinul lecturilor; nu mi-am mai respectat norma de pagini/zi, în condiţiile în care aveam de învăţat pentru admiterea la facultate (la admiterea în facultatea drept era o concurenţă acerbă).

Odată intrat la facultate am încercat să revin la vechile standarde, însă nu mă pot lăuda că am fost constant, căci mi-am permis să îmi trăiesc viaţa de student. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea.

După absolvire m-am trezit aruncat în jungla societăţii româneşti. Pot spune că primii ani ai carierei şi ai vieţii pe propriile picioare, în ciuda sprijinului părinţilor, au reprezentat o experienţă dură, chiar traumatizantă. Parcă toţi vroiau să îmi demonstreze cât de mic eram. La facultate aveam calitatea de preparator la plata cu ora (câştigam fix câte ore prestam, nu aveam salariu în timpul vacanţelor, ş.a.) ; de multe ori făceam treaba titularului de curs care se dădea ocupat cu altceva mai important. Imaginea de sine nu corespundea absolut deloc cu noul statut social. Deşi timp aveam timp (faţă de zilele de azi) am renunţat total la lectură. Singurele cărţi pe care le deschideam erau cele de specialitate. Mă gândeam că ar fi o pierdere de timp să citesc dacă eu nu realizasem încă obiectivele cu care pornisem în viaţă. Nu aveam stare, eram supărat pe viaţă şi nemulţumit de mine. Ulterior am învăţat pentru admiterea la doctorat, pentru examenele din timpul doctoratului, pentru admiterea în avocatură şi, în sfârşit, pentru definitivatul pe care (de curând) l-am susţinut.

După un lung drum am bifat obiectivele pe care mi le stabilisem în urmă cu ceva ani. La facultate am câştigat o poziţie satisfăcătoare (încă mai lupt), iar în avocatură au început să picure şi mult aşteptaţii bani, care să îmi asigure minimul confort necesar. Mai este drum până la statutul de burghez, însă m-am apropiat suficient cât să pot vedea linia de finiş. Pentru prima oară după o lungă perioadă, mă simt din nou liber să citesc. Sigur nu am libertatea abolută din vremurile de demult ale adolescenţei (am ore la facultate, procese la instanţă şi familie), cu aşa ceva poate o să mă mai întâlnesc când voi ieşi la pensie. Odată cu frântura de libertate şi micul meu loc sub soare pe care le-am smuls cu mare luptă din partea ciudatei şi cruntei societăţi româneşti am redobândit şi disponibilitatea, starea sufletească pentru a putea citi.

Anunțuri

Titus Burckhardt – Alchimia. Semnificaţia ei şi imaginea despre lume


Aceasta este prima mea, să îi spunem, recenzie. Am observat, cu plăcere, că multe bloguri se ocupă, aproape exclusiv, de recenzii si că s-a format chiar si un stil. Eu nu voi vorbi despre cărţi recente/în vogă/ş.a., ci doar despre ce ce am citit şi din ce am citit doar despre ce îmi place (nu cred că aţi dori să perorez despre lucrările la care mă obligă formaţia).
După această scurtă declaraţie de intenţii să revin la oile mele (binecunoscut fiind simbolul mielului, atât de utilizat în alchimia occidentală şi mistica cresţină). Cartea se vrea o introducere în alchimie, introducere care merge ,însă, dincolo de generalităţi şi locuri comune, atingând nu de puţine ori aspectele cele mai intime ale subiectului. Cuprinsul cred că oferă o perspectivă mai largă decât cele câteva cuvinte ale mele: I. Originea alchimiei ; II. Natura şi limbajul alchimiei ; III. Înţelepciunea hermetică ; IV. Spirit şi materie ; V. Plante şi metale ; VI. Conversiunea elementelor ; VII. Materia prima ; VIII. Natura universală ; IX. « Natura ştie să învingă natura » ; X. Sulful, argintul-viu şi sarea ; XI. Despre « căsătoria chimică » ; XII. Alchimia rugăciunii ; XIII. Athanorul ; XIV. Povestea lui Nicolas Flamel şi a soţiei sale Perrenelle ; XV.Fazele operei ; XVI. Tabla de smarald.
Titus Burckhardt subliniază cu fermitate încă din primele capitole (dezvoltând ideea până la ultima pagină) că alchimia nu este un procedeu prin care se urmăreşte obţinerea aurului. Este adevărat că acest sens obtuz a fost reţinut de unii aşa-zişi alchimişti ai trecutului, numiţi « arzători de cărbune » pentru faptul că în goana lor lacomă după aur nu faceau decât să experimenteze în gol şi să orbecăie printre substanţe pe care nu le cunoşteau. Din păcate, acest sens este reţinut şi de către contemporaneitatea noastră, dominată de gândirea pozitivistă şi materialistă. Alchimia presupune în primul rând transmutarea sufletului (opera interioară), iar obţinerea pietrei filosofale (opera exterioară) nu este decât însoţirea primeia. Mai mult Burckhardt susţine că opera interioară nu este însoţită în toate cazurile de cea exterioară.
Această idee este absolut corectă, însă am observat că în anumite capitole, în care ar fi trebuit să vorbească mai concret despre diverse materii (mercurul filosofilor, materia primă, fazele operei ş.a.) nu o face, insistând, în schimb, asupra transmutarii interioare. Dar nici despre aceasta nu da prea multe detalii.  Pe de altă parte, este în natura unei introduceri să nu dezvăluie secrete atât de bine păzite ale alchimiei.

Concluzionând, Burckhardt face o prezentare succintă şi corectă (cel puţin aşa imi pare, luând în considerare cursivitatea conceptelor şi a raţionamentelor) a alchimiei, lămurind o serie de simboluri şi noţiuni fundamentale. Cel ce a dorit să ştie ce este alchimia ar trebui să fie satisfăcut in urma lecturii, cel ce doreşte mai mult …. mai are de studiat.