Absenţa

Nu am mai scris pentru acest blog de tare mult, am avut câteva tentative dar am eşuat.

De vină ar fi viaţa de avocat, dar şi lenea mea. După definitivat (şi cu asta fac un mic bilanţ) am avut un an destul de bun – cu dosare şi clienţi, la care s-au adăugat orele de la universitate şi familia. De multe ori îmi propuneam să scriu, dar seara, când în sfârşit se facea linişte în casă, eram prea oboist. Problemele clienţilor mei m-au invadat, într-o anumită măsură deveneau ale mele. Seara vroiam doar să frunzăresc puţin internetul, ca să uit de peste zi şi să adorm.

Am întâlnit pe parcursul acestui an (2013)  multe dosare despre care aş fi vrut să scriu, dar nu am ajuns, iar acum nu mai ştiu exact ce vroiam să zic. A rămas doar o impresie.

Am aşteptat această vacanţă, aşa cum doar elev fiind aşteptam vacanţele după lungile şi obositoarele semeste de şcoală.

Promit să revin cu postări noi.

Roba de avocat

Nu am mai scris nimic despre avocatura de la depunerea juramantului. Ori eu promiteam ca o sa tin un fel de jurnal privind inceputul carierei in avocatura, pana la definitivat cel putin. Motivul il reprezinta faptul ca inca nu am inceput sa profesez, recunosc aceasta cu rusine si pareri de rau. Trebuie sa imi finalizez doctoratul, sa pun punct unei perioade in viata mea (doctoratul tine de inceputurile mele, de perioada exclusiv universitara). Acum vad doctoratul ca pe o ghiulea legata de piciorul meu, lupt nu pentru a-mi termina doctoratul (pe care din punctul meu de vedere l-am finalizat, caci nu mai sunt multe lucruri pe care le voi mai invata aici), ci pentru a taia lantul ce ma leaga de ghiulea.

Dar sa revin la roba.

M-am inscris la un maestru (avocat definitiv cu ştate vechi), pe langa care imi voi face stagiatura. Mi-am definitivat toate documentele, am platit taxele catre barou, m-am înregistrat la fisc pt plata birurilor catre stat etc. Intre formalitatile inceputului este si primirea robei. Pentru mine acest moment a fost important, cu aceeasi incarcatura ca si depunerea juramantului.

Ce înseamna roba ? Nu voi face o istorie a robei, cu toate ca aş fi tentat. Roba semnifica apartenenţa la un corp profesional – judecatori, grefieri, procurori, avocaţi. Fiecare din aceştia poarta o roba diferită şi însemne specifice. Grefiereul, de exemplu, are o roba aproximativ cenuşie (o culoare pe care îmi vine greu sa o descriu), iar avocatul, pe lângă roba mai are o insignă mare pe care o pune pe robă şi una mică pe care o poartă la reverul hainei (cel puţin cei care sunt dispuşi să îşi găurească costumul). Maestrul meu mi-a vandut un pont în legătură cu insigna mică : să o pun (definitiv) la costumul pe care îl voi purta cel mai des la instanţă şi să nu o scot decât atunci când îl dau la curăţat.

Primirea robei este un moment ceremonial, din acel moment eşti recunoscut ca avocat, poţi intra în instantă cu capul sus, perfect conştient de rolul tău într-un proces.

Sigur toţi avocaţii au avut sentimente asemănătoare faţă de momentul primirii robei, însă odată cu trecerea timpului, roba a devenit doar un accesoriu obligatoriu şi banal. Multi avocaţi îşi ţin roba împăturită astfel încât să ocupe cât mai puţin loc, îndesată printr-o servietă, într-o sacoşă de plastic, aruncată, într-un colţ al vreunei săli de aşteptare, pe calorifer, agăţată neglijent în cuier sau aruncată pe scaunul din spate al maşinii. Poate peste câţiva ani şi eu voi face la fel, însă acum, o ţin pe umeraş ca pe un lucru de mare valoare. Este un simbol pe care l-am râvnit încă de pe băncile facultăţii. Pe de altă parte, stiu că, în timp, se va devaloriza, este normal.

Pregătirea. Partea I

Hotărârea de a reuşi

Hotărârea de a reuşi este esenţială, trebuie să ai convingerea că examenul este cheia ce deschide o uşă foarte importantă în viaţa ta, că întreaga ta personalitate şi viaţă atârnă de acel examen. Altfel pregătirea este doar timp pierdut, asta în măsura în care a fost o pregătire cât de cât, nu un gen de amăgeală.

Aceste lucruri au valoare generală, pentru orice candidat ce a reuşit (pe bune, pe munca lui). Eu mă aflam în exact această stare de spirit – TREBUIE. În facultate mi-am epuizat acest verb în mod ineficient, învătând mult prea intens pentru examene;  în câteva zile mă pregăteam pentru 10/9, ceea ce m-a epuizat. Viaţa, însă m-a pus cu spatele la zid şi am putut rosti hotărât, cu toată puterea – TREBUIE.

Spuneam că hotărârea de a susţine examenul de admitere în avocatură mi-a fost impusă, aproape dincolo de voinţa mea, de condiţiile exterioare – chiar de către cei care încercau să mă plafoneze, să mă reducă la simplul statut de cadru universitar, sclav pe plantaţia unei facultăţi de drept întru prosperitatea altora. Nu de puţine ori, din munca mea nu eu trăgeam foloasele ci alţii, revolta era inutilă ; o dată m-am răsculat şi nu am obţinut nimic, ci am pierdut şi ce aveam. În aceste condiţii orice om care se respectă, se îndreaptă spre alte zări.

În tinereţea mea verde, atunci când aveam de trecut un obstacol strigam : « Tot ceea ce nu mă omoară, mă face mai puternic. » (F. Nietzsche te poate inspira pe alocuri), insă acum eram la un alt stadiu, motto-ul a fost de data asta altul, chiar mai puternic – o rugăciune.

« Da-mi Doamne puterea de a aschimba lucrurile pe care le pot schimba. / Da-mi Doamane puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba. / Si da-mi Doamne intelepciunea de a le deosebi! »

Semnificativ este locul în care am citit pentru prima oară această rugăciune, contextul l-ar fi făcut chiar şi pe un ateu să credă că se află în faţa unui semn divin. Din moment ce în locul în care eram nu mai puteam schimba ceva, atunci să mă îndrept cu toată puterea spre alte orizonturi. Eu şi familia me aveam mare nevoie de asta.

Momentul

Teza de doctorat nu era finalizată, însă am hotărât să amân puţin doctoratul pentru acest examen. Doctoratul luat in condiţii deosebite, cu o lucrare bună, la un profesor renumit nu îmi putea aduce mare lucru. Am preferat să îmi periclitez cei trei ani de doctorat pentru acest examen.

De ce atâta grabă ?

Ei bine în această ţară totul este provizoriu şi instabil. Vă spuneam că până de curând în avocatură puteai intra pe baza doctoratului, cu un simplu interviu (art.16, alin. 2, lit. a din Legea 51/1995), însă prin O.U.G. 159/2008 (între timp declarată neconstituţională) s-au adus modificări importante (poate voi face o postare separată cu aceste probleme), printre care şi eliminarea acestei posibilităţi Mai mult din spiritul ordonantei se degajă tendinţa spre centralizare, conducerea de la Bucureşti parcă dorea să stângă în mână toată puterea, să acapareze examenul de admitere (până atunci fiecare barou îşi organiza propriul examen).

Acum ne aflăm într-o perioadă de tranziţie, zic eu către un examen naţional tip grilă (ca la INM). Nu puteam pierde acest ultim tren – un examen naţional, dar organizat totuşi pe centre (două sau mai multe barouri împreună) şi înplus sinteză (faptul că subiectele şi baremurile vin de la centru nu are absolut nici o importanţă). Mie nu îmi place grila deloc, mai ales grilele în stilul INM, o toceală tâmpească, sunt formulate cu atâta rea voinţă încât indiferent de cât de bine ai cunoaşte materia, uman este imposibil să răspunzi corect, singura posibilitate este ca după ce ai învăţat foarte bine să te apuci să toceşti grile de tipul preferat de ei, să încerci să le prinzi chichiţele. Iar mie asta mi se pare o prostie, păi grile tocite îi trebuie unui viitor profesionist al dreptului ? sau capacitatea de a gândi coerent, de a face legături etc ? Căci grilele cu pricina nu le poţi rezolva doar cu puterea raţionamentului şi a cunostinţelor, cel puţin nu în măsura necesară pentru a promova examenul, diferenţa esenţială stă în tocitul grilelor. Iată de ce sunt împotriva acestui sistem.

Ca să nu pierd şi acest ultim tren al tranziţiei, am hotărât să mă grăbesc şi să dau examenul anul acesta.