Iulie 2016


Osandirea pacatosilorUltima postare dateaza din 8 ianuarie 2014. În acel an mă îndreptam orbeşte spre cele mai mari greşeli ale mele.

Urmatorul – 2015 a fost un coşmar, în mare parte. Cred că am depăşit muchia normalităţii, aşa cum o înţeleg eu.

M-am înşelat singur, am căutat ceea ce aveam deja unde nu se putea găsi nimic, realitatea m-a zdruncinat zdravăn, viaţa personală s-a destrămat aproape total, doar un fir mai rămasese pentru ca totul să se deşire.

Pierdusem valorile din viaţa mea nu în 2014, ci în timp, în toţi aceşti ani în care povesteam eu cum am muncit pentru carieră. Preţul pe care multi îl plătesc pentru succes/carieră este chiar sufletul lor – personalitatea, morala, familia. Am fost foarte aproape de a-mi pierde sufletul şi stiu că nu după mult timp urma să pierd absolut totul.

Într-un final am redescoperit şi recâştigat cu adevărat ceea ce încet pierdusem, este un proces, încă nefinalizat, dar măcar sunt pe drumul cel bun.

Dacă aş putea da timpul înapoi şi aş putea şterge toate aceste enorme greşeli, ar fi bine să o fac? Probabil că nu, căci nu există revenire/redescoperire adevărară fără cădere şi cu cât mai întunecată şi mai sulfuroasă căderea cu atât mai puternic avântul recuceririi.

Acum, în sfârşit, pot privi optimist la viitor.

Anunțuri

Absenţa


Nu am mai scris pentru acest blog de tare mult, am avut câteva tentative dar am eşuat.

De vină ar fi viaţa de avocat, dar şi lenea mea. După definitivat (şi cu asta fac un mic bilanţ) am avut un an destul de bun – cu dosare şi clienţi, la care s-au adăugat orele de la universitate şi familia. De multe ori îmi propuneam să scriu, dar seara, când în sfârşit se facea linişte în casă, eram prea oboist. Problemele clienţilor mei m-au invadat, într-o anumită măsură deveneau ale mele. Seara vroiam doar să frunzăresc puţin internetul, ca să uit de peste zi şi să adorm.

Am întâlnit pe parcursul acestui an (2013)  multe dosare despre care aş fi vrut să scriu, dar nu am ajuns, iar acum nu mai ştiu exact ce vroiam să zic. A rămas doar o impresie.

Am aşteptat această vacanţă, aşa cum doar elev fiind aşteptam vacanţele după lungile şi obositoarele semeste de şcoală.

Promit să revin cu postări noi.

Primul meu proces


Un avocat nu vorbeste despre clientii lui, asta este o regula traditionala a avocaturii. Nu am de gand să o încalc ; eu voi vorbi despre un caz banal, imposibil de identificat, aşa că nu voi dezvălui identitatea clientului meu şi nici date personale.

După admiterea în avocatură mi-am luat un răgaz pentru a finaliza teza de doctorat, însă am un fel de blocaj şi nu sunt capabil să pun stiloul pe hârtie (mai exact să apăs tastele, căci scriu direct pe calculator). Aşa stând lucrurile am hotărât să mă înscriu măcar pe lista avocaţilor care primesc oficii, să încep încet, pentru ca atunci când mă voi elibera să prind mai repede viteză.

Delegaţia M-am dus într-o vineri să plătesc birul lunar către Barou, secretara îmi spune că are o delegaţie pentru mine. Îi mulţumesc, în timp ce iau bucată de hârtie, pe care o împăturesc firesc şi o bag în servietă. Ieşit afară desfac rapid servieta şi citesc în fugă delegaţia. Îmi citesc numele, numele clientului şi obiectul cauzei. Nu era ce mă aşteptam eu – o infracţiune recent săvârşită şi un inculpat de apărat. La obiectul cauzei scria « cont. exec ». Prima reacţie a fost – ce e asta ??!! sunt idiot ! nu înţeleg ! Împăturesc hârtia la loc şi plec.  După ce emoţia iniţială mi-a trecut, judec mai bine şi ajung la concluzia că aveam o contestaţie la executare (art. 461 Cod Proc. Pen.).

Ce înseamnă asta ? Simplu că infracţiunea fusese judecată, că există o hotărâre judecătorească pusă în executare, iar condamnatul contestă acum tocmai punerea în executare. Cu alte cuvinte nu aveam să o iau eu vitejeşte de la capăt şi să mă lupt pentru pentru fiecare cuvânt, pentru lămurirea (cât mai favorabilă) a fiecărei împrejurări şi în final pentru fiecare zi (în minus) pe care clientul o va petrece după gratii. La contestaţiile la executare nu mai este vorba despre fapte, despre infracţiune, ci doar despre probleme procesuale.

Problema este alta – ce să zic eu instanţei ? Căci sigur cererea făcută de condamnat este total paralelă cu posibilităţile legale de exercitare a contestaţiei la executare.

Luni m-am dus (însoţit de maestru) să studiez dosarul, care era extrem de subţire. Asta era bine şi nu foarte. Nefiind gros nu puteu apărea ( la primul termen) probleme deosebite şi rău căci dosarul de fond nu fusese ataşat şi nu aveam cum să ştiu ce instanţă pronuntase hotărârea, care erau împrejurările cauzei etc. În dosar am găsit cererea condamnaţilor prin care ei, sub titlu de contestare la executare, solicitau reducerea pedepsei, căci ar fi cam mare pt. fapta comisă. Evident, motivul invocat nu se afla nici măcar aproape de cele patru situaţii prevăzute la 461 în care se poate face contestare la executare.

Pregătirea Prima întrebare pe care i-am pus-o maestrului a fost : ce o să spun eu instanţei acum? Sunt avocat, obligat să îmi apăr clientul, dar nici aberaţii nu pot susţine. Maestrul meu este un civilist ( cum pregătirea teoretică de până acum îmi sugerează că aş fi şi eu), aşa că mi-a dat câteva explicaţii fundamentale şi m-a lăsat să îmi caut drumul. M-am apucat să întreb pe alţii cum au făcut în situaţii asemănătoare. Acasă am citit din tratatul lui Volonciu materia executării hotărârilor judecătoreşti penale, cu accent pe contestaţie. Am citit de câteva ori din cod instituţia contestaţiei, m-am uitat şi peste revizuire (poate cine ştie…). Apoi m-am dus la instanţa penală să văd (în desfăşurare) măcar o contestaţie la executare. Punând totul cap la cap am ajuns la următorul plan de bătaie : a) trebuie să cer amânarea deoarece dosarul de fond nu a fost ataşat ; b) după ce judecătorul ia dosarul meu, va trebui în câteva cuvinte să îî explic condamnatului în ce situaţie se află şi să îl întreb dacă vrea să continue ; c) pentru restul mă adaptez pe parcurs.

Maestrul meu m-a înveselit cu următorul scenariu : «  Îţi dai seama cu o seară înainte de termen clientul tău nu îsi doreşte altceva decât un avocat de prin filme care să găsească vreo chichiţă şi să îl facă scăpat ; nici nu bănuieşte că este primul tău caz. Ce ar fi dacă mâine vă treziţi toţi începători – avocaţii, procurorul şi un judecător tocmai ieşit de pe băncile INM-ului. O să vă uitaţi unii la alţii şi o să vă întrebaţi : bun şi acum ce facem ? »

Ziua termenului Vine şi ziua termenului. Şedinţa instanţei începea la 8 : 30, iar de la opt, grefiera urma să ne permită (avocaţilor) să ne uităm pe dosare (să verificăm dacă au mai apărut între timp noi acte). Cu o seară înainte îmi pregătesc tot – roba, costumul, pantofii şi servieta ; îmi pun telefonul să sune devreme, să nu carecumva să întârzii.

Mă trezesc, îmi aranjez nodul de la cravată, îmi iau roba nou – nouţă şi plec. Ajung la instaţă devreme, mă uit pe lista cazurilor pentru a vedea în ce sală sunt. După ce mă orientez în spaţiu, mă postez in faţa unei uşi inchise şi aştept. Observ ceilalţi avocaţi – vorbesc între ei, sunt îmbrăcaţi în robe (aha, deci aşa ar trebui să fac şi eu). Mă mai plimb puţin şi îmi pun şi eu roba – prima oară când îmbrac armura avocatului, aveam să îi fac botezul. Roba mea era impecabilă, nouă, netedă, toate faldurile stăteam aşa cum trebuie – se vede de la o poştă că sunt novice, îmi spun. Nu trece mult şi văd un avocat trecut bine de a doua tinereţe, purta o robă mătuită de timp, din material gros (cum ştiu că se făceau pe vremuri) şi în loc de banda albă cu care se termina eşarfa de la roba mea, el avea, de aceeasi lăţime, un fel de blană artificială. Nu aş vrea să mă întâlnesc prea curând cu un asemenea avocat (de pe poziţii adverse).

Se deschide sala, iau dosarul, nu apăruse nimic nou, decât citaţiile condamnaţilor.

Dosarul meu este luat destul de repede (mai repede decât mă şteptam eu) şi totul decurge după cum îmi construisem eu scenariul. Judecătorul îi întreabă dacă avocaţii le-au explicat în drept situaţia, dacă sunt mulţumiţi de avocaţi şi dacă vor să continue. « Da » la toate întrebările. Apoi le spune că ce au cerut ei nu se poate acorda prin contestaţia la executare, la care unul (mai experimentat probabil) spune că el vrea recurs. Judecătorul spune că recurs să fie, numai că va da un nou termen pentru ataşarea dosarului de fond.

După şedinţa de judecată îmi întreb maestrul cum m-am descurcat – păream relaxat, numai el ştia ce morcov aveam (parafrazez, căci el s-a exprimat altfel, ceva legat de un creion rupt …. înţelegeţi voi).

Acesta a fost primul meu temen.

Examenul


Ultima noapte de recapitulare şi prima zi de examen Aşa cum spuneam în postarea anterioară, într-un final, Consiliul U.N.B.R. s-a milostivit de noi şi s-a pronunţat: examenul avea să fie clasic (era obligat de lege să anunţe cu cel puţin 60 de zile înainte cum va avea loc examenul). După un oftat de uşurare, m-am apucat de recapitulările finale – partea cea mai intensă a pregătirii, când se hotărăşte soarta examenului.

Recapitulările cu cât sunt mai multe cu atat mai bine. Nu am reuşit să parcurg materia de câte ori aş fi vrut eu, am preferat să sacrific o trecere în schimbul unei parcurgeri mai temeinice. Ultimele 10 zile le-am rezervat unei rapide revederi a întregii materii – cinci materii (organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, civil, procedură civilă, penal şi procedură penală).

Volumul celor cinci materii este foarte mare, practic este aproape imposibil să reţii totul (cu detaliile necesare pentru un examen) în mod stabil – adică odată fixată materia să o poţi reţine în stare aproape intacta mai mult de 5-10 zile.  Mă refer aici nu la materie în genere, privită de sus, ci la detalii,  acestea fac diferenta între nota de trecere şi eşec. Singura posibilitate ce am putut-o găsi a fost următoarea : cu o zi înainte trebuia să citesc toată materia pentru examenul ce urma să îl susţin.

Primul examen – Organizarea profesiei de avocat Dintre toate examenele, acesta este cel mai uşor – materia este mai mică (până la urmă cât se poate trage de legea 51/95. Statut şi Codul deontologic) şi fără dificultaăţi deosebite, doar câteva subiecte presupuneu ceva toceală – este vorba de nişte enumerări.

Subiectele au fost următoarele : 1) Contractul de asistenţă juridică. Efecte. Încetare – 6 p ; 2) Condiţiile generale de primire in profesia de avocat – 1p ; 3) Modalităţi de exercitare a profesiei de avocat. Avocatul titular al cabinetului individual şi avocatul asociat – 2p.

Pe toată lumea (inclusiv pe mine) a surprins primul subiect. În statutul avocatului sunt câteva pagini bune privind contractul de asistenţă, o groază de principii şi reguli generoase. În plus baremul a fost anormal de detaliat – fiecare propozitie din statut a fost notată (chiar si cu 0,10 sutimi). Aşa cum a fost formulat subiectul eu am înţeles (şi nu am fost singurul) că trebuie să pornim de la definirea contractului de asistentă, caractere juridice, apoi efecte şi încetare. Ei bine nu – partea aceasta introductiva nu s-a punctat de loc. Am scris (numai la acest prim subiect) în jur de 8 pagini şi tot nu am atins chiar tot.

Restul subiectelor nu au prezentat probleme deosebite, iar la fiecare am scris în jur de 2- 2,5 pagini.

Al doilea examen – Civilul Examenul acesta a fost obsesia şi ambiţia mea. Am spus anterior cum şi cât m-am pregătit. Noaptea de dinaintea examenului a fost total albă, nici măcar o oră de somn, doar o jumătate de oră de stat în pat.

Subiecte : 1. Domiciliul – atribut de identificare a persoanei fizice in raporturile civile – 2 puncte ; 2. Regimul juridic al nulităţii absolute a actului juridic civil – 3 puncte ; 3. Plata lucrului nedatorat – 2 puncte; 4. Cesiunea de creanţa – 2 puncte.

M-am descurcat bine la toate, nu am fost surprins de nimic. Dificultatea examenului, a constat în surpriza subiectelor, cine s-ar fi aşteptat ca din civilul de anul I să dea domiciliul? (puteau să dea ceva mult mai dificil, de exemplu din materia prescripţiei extinctive). Candidaţii, în majoritatea lor, au repetat ce au considerat ei că este mai greu (actul juridic, prescripţia, obligaţiunile, cotele de moştenire etc), dar problema domiciliului nu reprezintă vreo mare filozofie. Corect nu este ceva greu, însă este subiect, iar dacă nu poţi să aşterni câteva pagini la obiect, este la fel de greu ca cel mai înspăimântător subiect de civil cu putinţă. Eu citisem înainte de examen totul, la rând, fără excepţie. La subiectul doi am pierdut puţin – ştiind de la examenul anterior că nu se punctează nimic din împrejurimi, am sărit peste problemele introductive ( aşa cum este definiţia nulităţii juridice civile, a nulităţii absolute ş.a.), care insă s-au punctat. În ciuda aceste scăpări, am obţinut o notă mare (de tot). Chiar dacă aş fi luat 10 pe linie la celelalte materii tot nu m-aş fi bucurat atât, cât m-am bucurat de nota de la civil.

Al treilea examen Procedura civilă După examenul de civil am început să simt oboseala, aşa că după ce am ajuns acasă am dormit vreo două ore, iar noaptea cred că am mai stat în pat vreo două (cred că am şi aţipit puţin)

Subiecte: 1. Acţiunea in constatare. Definiţie, tipuri de acţiuni in constatare (clasificare), condiţii de exercitare, sancţiuni procesuale – 2 puncte; 2. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice prin mandatar neavocat in procesul civil (justificarea calităţii de mandatar judiciar; punerea de concluzii prin mandatar; încetarea mandatului judiciar) – 2 puncte; 3. Renunţarea la judecata si renunţarea la drept (ambele in fata primei instanţe) – 2 puncte ; 4. Cheltuielele de judecată: conţinut; temei juridic; reguli de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecata – 3 puncte.

M-am bucurat că nu a căzut nimic din căile de atac şi nici un alt subiect cu amănunte ucigătoare, precum sunt cele din materia executării silite. La subiectul doi mi-am permis unele divagaţii, mai ales că, întâmplător, din acest test îmi dădusem autoverificare şi în plus ridică unele probleme interesante legate de avocatura clandestină (mai exact sub acoperirea unei reprezentări convenţionale, se poate practica o avocatură clandestină). Aceasta a fost una din portiţele de care s-a agăţat iniţial Baroul Bota. Aşa că am perorat puţin despre aceste probleme, bănuiam eu că şi corectorilor le va face plăcere să citească despre cât de minunată este profesia de avocat practicată în cadrul baroului tradiţional şi cât de ilicită şi ilegală este avocatura clandestină practicată de gaşca lui Bota.

Al patrulea examen – Penalul La penal, în genere nu sunt lucruri de speriat, cu excepţia unor termene. 1. Legitima apărare – 3 puncte ; 2. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului – 3 puncte; 3. Relele tratamente aplicate minorului- 3 puncte. Primele două subiecte le rezolvasem anterior în scris, la autoevaluări, cu alte cuvinte am avut noroc. Ultimul subiect m-a surprins- relele tratamente aplicate minorului este o infracţiune căreia studenţii nu prea îi dau mare importanţă (nici profesorii nu prea insistă asupra ei). Dar cum filosofia acestui examen a fost aceea a subiectelor neaşteptate …. Până la urmă am scos-o la capăt şi cu acest subiect.

Ultimul examen – Procedura penală La ultimul examen eram terminat, oboseala se acumulase, de cinci zile nu mai dormeam noaptea, stresul examenelor anterioare, iar la toate acestea dificultatea intrinsecă a materiei (între noi fie vorba nu am avut vreodată o pasiune pentru procedura penală). La acest examen trebuia în primul rând să mă prezint şi să iau măcar nota de trecere, căci mai mult nu mă credeam în stare (şi nici nu eram în stare de mai mult). În noaptea de dinaintea examenului am zis că eu nu mă mai duc, căci nu fac faţă. M-am întărit cu ceva muzică nărăvaşă (Carl Orff – O fortuna, bucăţi din Simfonia a IX-a si Rammstein). Simţeam că prin creier îmi circula altceva, nu sânge, mai curând alcool arzând.  Nu am reuşit să recitesc totul.

Subiecte 1. Cauzele care impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau care sting actiunea penala. Actele procesuale prin care se da efect cazurilor de impiedicare a punerii in miscare sau a exercitarii actiunii penale – 3 puncte; 2. Invinuitul: drepturi si obligatii; deosebirea „invinuitului” fata de ” faptuitor” si „inculpat” – 2 puncte; 3. Nulitatea – sanctiune procedurala penala (notiune; conditii; clasificare; efecte) – 2 puncte; 4. Cazurile de contestatie in anulare in procesul penal. Enumerare si analiza – 2 puncte.

Primele trei subiecte le-am ştiut bine, ultimul însă … aproximativ, oricum una peste alta a ieşit o nouă acceptabilă/onorabilă.

După fiecare examen mă evaluam şi, în linii mari, am avut dreptate. Doar la civil am obţinut o notă mai mare decât mă aşteptam eu, iar la organizarea profesiei, puţin mai mică.

Timp de 10 zile am aşteptat cu emoţii rezultatele .

AM  LUAT, sunt AVOCAT  !!!!

Exclamaţiile, interjecţiile şi cuvintele sunt inutile. Am spus ce a însemnat acest examen pentru mine, de când, în ce condiţii şi cum m-am pregătit, bucuria reuşitei nu prea poate fi povestită.

Cu mult entuziasm aştept să debutez în cariera de avocat, un nou început în viaţa mea profesională, dar nu numai ….

Pregătirea. Partea I


Hotărârea de a reuşi

Hotărârea de a reuşi este esenţială, trebuie să ai convingerea că examenul este cheia ce deschide o uşă foarte importantă în viaţa ta, că întreaga ta personalitate şi viaţă atârnă de acel examen. Altfel pregătirea este doar timp pierdut, asta în măsura în care a fost o pregătire cât de cât, nu un gen de amăgeală.

Aceste lucruri au valoare generală, pentru orice candidat ce a reuşit (pe bune, pe munca lui). Eu mă aflam în exact această stare de spirit – TREBUIE. În facultate mi-am epuizat acest verb în mod ineficient, învătând mult prea intens pentru examene;  în câteva zile mă pregăteam pentru 10/9, ceea ce m-a epuizat. Viaţa, însă m-a pus cu spatele la zid şi am putut rosti hotărât, cu toată puterea – TREBUIE.

Spuneam că hotărârea de a susţine examenul de admitere în avocatură mi-a fost impusă, aproape dincolo de voinţa mea, de condiţiile exterioare – chiar de către cei care încercau să mă plafoneze, să mă reducă la simplul statut de cadru universitar, sclav pe plantaţia unei facultăţi de drept întru prosperitatea altora. Nu de puţine ori, din munca mea nu eu trăgeam foloasele ci alţii, revolta era inutilă ; o dată m-am răsculat şi nu am obţinut nimic, ci am pierdut şi ce aveam. În aceste condiţii orice om care se respectă, se îndreaptă spre alte zări.

În tinereţea mea verde, atunci când aveam de trecut un obstacol strigam : « Tot ceea ce nu mă omoară, mă face mai puternic. » (F. Nietzsche te poate inspira pe alocuri), insă acum eram la un alt stadiu, motto-ul a fost de data asta altul, chiar mai puternic – o rugăciune.

« Da-mi Doamne puterea de a aschimba lucrurile pe care le pot schimba. / Da-mi Doamane puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba. / Si da-mi Doamne intelepciunea de a le deosebi! »

Semnificativ este locul în care am citit pentru prima oară această rugăciune, contextul l-ar fi făcut chiar şi pe un ateu să credă că se află în faţa unui semn divin. Din moment ce în locul în care eram nu mai puteam schimba ceva, atunci să mă îndrept cu toată puterea spre alte orizonturi. Eu şi familia me aveam mare nevoie de asta.

Momentul

Teza de doctorat nu era finalizată, însă am hotărât să amân puţin doctoratul pentru acest examen. Doctoratul luat in condiţii deosebite, cu o lucrare bună, la un profesor renumit nu îmi putea aduce mare lucru. Am preferat să îmi periclitez cei trei ani de doctorat pentru acest examen.

De ce atâta grabă ?

Ei bine în această ţară totul este provizoriu şi instabil. Vă spuneam că până de curând în avocatură puteai intra pe baza doctoratului, cu un simplu interviu (art.16, alin. 2, lit. a din Legea 51/1995), însă prin O.U.G. 159/2008 (între timp declarată neconstituţională) s-au adus modificări importante (poate voi face o postare separată cu aceste probleme), printre care şi eliminarea acestei posibilităţi Mai mult din spiritul ordonantei se degajă tendinţa spre centralizare, conducerea de la Bucureşti parcă dorea să stângă în mână toată puterea, să acapareze examenul de admitere (până atunci fiecare barou îşi organiza propriul examen).

Acum ne aflăm într-o perioadă de tranziţie, zic eu către un examen naţional tip grilă (ca la INM). Nu puteam pierde acest ultim tren – un examen naţional, dar organizat totuşi pe centre (două sau mai multe barouri împreună) şi înplus sinteză (faptul că subiectele şi baremurile vin de la centru nu are absolut nici o importanţă). Mie nu îmi place grila deloc, mai ales grilele în stilul INM, o toceală tâmpească, sunt formulate cu atâta rea voinţă încât indiferent de cât de bine ai cunoaşte materia, uman este imposibil să răspunzi corect, singura posibilitate este ca după ce ai învăţat foarte bine să te apuci să toceşti grile de tipul preferat de ei, să încerci să le prinzi chichiţele. Iar mie asta mi se pare o prostie, păi grile tocite îi trebuie unui viitor profesionist al dreptului ? sau capacitatea de a gândi coerent, de a face legături etc ? Căci grilele cu pricina nu le poţi rezolva doar cu puterea raţionamentului şi a cunostinţelor, cel puţin nu în măsura necesară pentru a promova examenul, diferenţa esenţială stă în tocitul grilelor. Iată de ce sunt împotriva acestui sistem.

Ca să nu pierd şi acest ultim tren al tranziţiei, am hotărât să mă grăbesc şi să dau examenul anul acesta.

Hotărârea. De pe băncile facultăţii la catedră şi înapoi pe scaunul examinatului


Opţiunea a existat de la început, însă am rătăcit pe alte drumuri, purtat de un idealism juvenil. După o vreme opţiunea s-a transformat în hotărâre. De la idealurile vaporoase la hotărârea unui catâr a trecut ceva vreme, a fost un proces de tranziţie şi s-a scurs o primă parte a unei cariere.

Facultatea

Eu am terminat, cu mândrie, Facultatea de drept. Asta se întâmpla în urmă cu ceva ani (nu foarte mulţi totuşi). Pe acea vreme admiterea la facultatea de drept (oricare în această tară) era o bătălie serioasă, unii picau chiar şi de 3 ori în condiţiile în care  învătau (suficient de bine încât în zilele noastre să intre lejer în prima jumătate a listei). Am dat examen la trei materii : istoria românilor (aceea în două volume de câte 35-370 de pagini fiecare, pe care o visam la virgulă), gramatica şi economia. Nu aveai şanse dacă nu ştiai istoria (manualele cu pricina) în cele mai mici amănunte ( date istorice cu zi, an lună, localităţi în care s-au găsit nu ştiu ce oale pe care erau inscripţionate câteva cuvinte în latină etc.). Am intrat între primii, voiam să mă fac avocat, dar aveam şi tot felul de lecturi şi idei străine total facultăţii.

Facultatea a fost cea mai frumoasă perioadă a « şcolarizării » mele : aveam libertate, eram responsabil pentru viitorul meu, ma luptam pentru bursă (primii bani câştigaţi prin munca mea), în general studiam lucruri care îmi plăceau, pe care le alesesem eu, nu îmi erau impuse de o programă de cultură generală. Se formase o aristocraţie a primilor 10-15 studenţi din an, printre care eram şi eu, eram conştienţi de poziţia noastră, foarte încrezători în viitor şi, evident, înfumuraţi nevoie mare (ne consideram cei mai buni de la drept, iar dreptul cea mai exclusivistă facultate a universităţii). Fumuri de copii…. Nu eram totuşi un roboţel studios, mergeam la cursuri, la seminarii şi când era nevoie la bibliotecă, însă nu învăţam în timpul anului (spre deosebire de alţi colegi), în schimb citem diverse – literatură universală, istorie, filosofie, după chef şi fără program, fără normă.

În sesiune aveam orgoliul să susţin că ce au acumulat colegii mei în timpul anului eu pot egala în câteva zile (mă refeream la colegii mei cu medii mari). Cum participasem la cursuri/seminarii nu eram chiar strain de materia de examen, iar în sesiune dovedeam o voinţă şi o rezistenţă deosebită, astfel reuşeam să termin bine, chiar foarte bine sesiunile (am avut bursă toată facultatea). Metoda, are avantaje şi dezavantaje, ma bazam pe capacitatea mea de concentrare şi pe orgoliu, însă trebuie să recunosc acum aş proceda altfel. Metoda, pe termen lung, nu este chiar cea mai bună (asta pentru a fi blând cu mine) – ştiinta de carte trebuie să se aşeze în timp. După ce am terminat facultatea, inclusiv în perioada doctoratului a trebuit să recuperez anumite goluri pe cere le-am lăsat în urmă mulţumit (în mod superficial) cu o notă bună. Practicarea acestei metode şi-a arătat, însă, şi avantajele la examenele din urmă, dar despre acestea în postările viitoare. Peste toate mă cufundasem total, până la ignorarea lumii înconjurătoare, într-o poveste de iubire, cum numai în romanele ruseşti se mai poate întâlni (ulterior m-am şi căsătorit cu aleasa inimii).

Având în vedere tentaţia mea către teoretizare, am fost atras spre o carieră hibridă, spre un model pe care l-am văzut la majoritatea profesorilor mei – practician al dreptului (magistrat/avocat) şi cadru universitar. Aici a stat cheia de bolta a viitoarei mele cariere, o alegere ce mi-a marcat ceva ani după terminarea facultăţii.

Am încercat să ma afirm, în timpul facultăţii, pentru ca apoi să am sansa unei cariere universitare, iar după licenţă am primit propunerea de a rămâne în facultate ca preparator. Am acceptat cu gândul că era o ocazie unică, cu care nu mă voi mai întâlni, examene de admitere în profesie se organizau (şi se organizează încă) în fiecare an.

Începutul carierii – am intrat în adevărata viaţă

Eram în culmea fericirii, fusesem primit în templul universităţii (aşa mi se părea pe atunci), mă simteam ca un muritor proaspăt ridicat in Olimp. Entuziasmul meu nu avea limite. Mă căsătorisem cu aleasa inimii, în toamna de după finalizarea facultăţii, ne mutasem separat de părinţi, doar noi doi.

Viaţa a simţit, însă nevoia să ne trezească la realitate – proaspăta mea soţie a întâmpinat unele greutăţi la servici datorită principiilor morale la care nu înţelegea să renunte, iar eu, un pârlit de preparator universitar (la plata cu ora) nu am putut să o ajut. Atunci mi-a trecut prin cap – « dacă aş fi fost acum avocat, cu alt aplomb aş fi deschis unele uşi ».

Mă pregăteam cu mare seriozitate pentru fiecare seminar ; şi acum mă întâlnesc cu foşti studenţi care îmi spun ce frumoase seminarii le făceam. Una peste alta, eram, însă, a 5-a roată de la căruţă : lectorii/conferenţiarii erau toţi şi practicieni (avocaţi/magistraţi), aveau salarii bune, poziţii sociale bune, erau doctori în drept, ne priveu (pe noi bobocii preparatori) cu conştiinţa superiorităţii propriei persoane (şi aveau dreptate). Doctoratul în drept era şi este ceva inacesibil muritorilor, nu ştiam unde si  la ce uşă să bat, nu îndrăzneam să mă prezint la vreun examen de admitere în profesie, căci în eventualitatea unui eşec îmi riscam cariera în universitate, eram deci blocat. Aşa percepeam eu lucrurile, acum le văd cu totul altfel, ce bine dacă aş fi avut atunci mintea de acum…..

După ceva tatonări, am reuşit să găsesc un profesor îndrumător de doctorat dispus să stea de vorbă cu un pârlit de preparator (acum măcar eram titular), mi-a spus că îmi dă o sansă – să mă prezint la examenul de admitere la doctorat şi să dovedesc că merit să mă accepte. M-am pregătit şi am reuşit. Iată-mă doctorand, iarăşi un moment de bucurie şi încredere. Viitorul îmi surâdea, eram doctorand, făceam ce îmi plăcea, primisem mai multe ore, câştigam chiar binişor, după terminarea doctoratului, potrivit Legii 51/1995 (în varianta de la acea vreme), puteam intra în barou pe baza unui simplu interviu. Drumul era drept, nu trebuia decât să muncesc pentru doctorat.

Nu a fost să fie .

Relaţiile sociale într-o facultate sunt tare complicate şi perverse, fără să vreau am căzut în cea mai adâncă dizgraţie, mai exact pe lista oilor negre. Greu de explicat cum şi de ce, nici măcar nu este important. Salariul mi-a căzut la minim, eram ocolit ca un ciumat. Dar nu mi-am pierdut speranţa, doar urma să termin doctoratul şi să intru în mult visatul barou. Dar nu a fost să fie.

În 2008, pe atunci prospătul ministru al justiţiei (Cătălin Predoiu), punând în operă anumite obiective, a modificat Legea 51/1995. Şoc şi groază- dragul meu articol 16, alin. 2, lit. a a fost lovit năpraznic prin O.U.G. 159/2008, mai exact titlul de doctor nu mai avea nici o importanţă, toată lumea, cu mic, cu mare să treacă frumuşel prin examen.

Iată-mă în faţa unei încercări serioase. Cariera universitară, deşi restaurată parţial, era lipsită de perspecitve măreţe, iar pentru o eventuală carieră în avocatură trebuia să mă confrunt cu un examen nemilos – examenul de barou.

Prima reacţie – revolta (CUM TOCMAI ACUM !!!!!), am acuzat cumplit interesele unor anumite centre de putere în profesia de avocat. Dacă vroiam să ajung vreodată avocat trebuia să trec acel examen, nu mai aveam vârsta tocitului orbesc, întelegeam mult, însă nu mai vroiam să tocesc, urma să mă confrunt cu foştii mei studenţi, colegii (mai exact colegele) de la facultate abia aşteptau un nou subiect de nesfârşite bârfe (« ai văzut, a picat, ţi-am zis eu că e varză, nu ştie nimic »). Eu ştiu foarte bine că la un examen de acest fel poti foarte bine să pici, cum poţi să îl şi iei din prima. Nu am nimic împotriva ideii de a pica un examen, însă acum erau multe lucruri în joc.

HOTĂRÂREA

Am pus în balanţă ce avem, ce pot câştiga, ce pot pierde, ce nevoi am. Îmi puneam cariera şi onoarea la bataie, un examen pierdut însemna o mare ruşine, nu aş mai fi putut visa să urc în ierarhia universitară. Ruşinea unui eşec ar fi fost atât de mare, încât m-ar fi paralizat, în faţa studentilor şi a colegilor aş fi apărut într-o lumină foarte defavorabilă. Eu dacă aş fi fost student şi în faţa mea ar fi apărut unul care a picat un astfel de examen şi care ar fi avut pretentia să mă evalueze, l-aş fi tratat cu mult dispreţ.

Pe de altă parte datele realităţii au vorbit singure – facultatea este un mediu închis, dominat de intrigi de palat, iar nevoile financiare ale familiei, mai ales în aceste vremuri de criză, sunt semnificative.

Rezumând m-am trezit într-o situaţie asemănătoare cu cea cu care m-am confruntat in primii ani ai carierei, numai că acum eu eram altul. Aşa că am luat hotărârea : fie ce-o fi voi susţine examenul de admitere în avocatură. Am lăsat doctoratul în aşteptare şi m-am aruncat cu toată energia spre examenul ce mă aştepta, până la urmă trebuia să am un examen definitiv, care să tranşeze lucrurile şi care să mă rupă de orice ambiguitate anterioară.

Va urma.