Libertatea de a citi. O biografie din perspectiva lecturilor

Intenţionam să scriu o postare despre ultima carte citită, după o lungă pauză. Realizez însă că pauza în lectură trădează o chestiune mult mai importantă : libertatea şi disponibilitatea de a citi. În căutarea unui răspuns cobor în istoria personală.

Am început să citesc serios, cu program, pe la începutul liceului. Găsisem o formulă inspirată din jurnalele/romanele unor faimoşi scriitori. Stabilisem o normă zilnică: 100 pagini literatura + 10-20 pagini filosofie pe zi în timpul vacanţelor, redusă la jumătate în timpul şcolii. Pe vremea aceea eram un idealist, ca să nu zic visător ; trăiam într-un univers paralel. Lumea mea era un melanj între fantezie şi realitate; îmi hrăneam fantasmele cu lecturi şi vestigii ale trecutului. Hoinăream prin cartierele vechi ale oraşului, admiram arhitectura ce scăpase elanului comunist si visam la restauraţie, valori sociale şi meritocraţie.

Spre sfârşitul liceului am fost forţat să mă apropii mai mult de realitate, căci trebuia să fac o alegere în privinţa facultăţii pe care aveam să o urmez şi apoi să mă pregătesc pentru admitere (pe vremea aceea admiterea în facultate era o problemă foarte serioasă – în funcţie de facultate 3-20 pe un loc). Am ales dreptul, întrucât am considerat că o carieră (cât de cât) bănoasă îmi va asigura condiţiile necesare pentru materializarea parţială a vechilor mele vise (ajustate după măsura realizabilului). De la grandoarea viselor de adolescent am ajuns la proiectul unei vieţi de domn.

Întoarcerea spre realitate a marcat declinul lecturilor; nu mi-am mai respectat norma de pagini/zi, în condiţiile în care aveam de învăţat pentru admiterea la facultate (la admiterea în facultatea drept era o concurenţă acerbă).

Odată intrat la facultate am încercat să revin la vechile standarde, însă nu mă pot lăuda că am fost constant, căci mi-am permis să îmi trăiesc viaţa de student. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea.

După absolvire m-am trezit aruncat în jungla societăţii româneşti. Pot spune că primii ani ai carierei şi ai vieţii pe propriile picioare, în ciuda sprijinului părinţilor, au reprezentat o experienţă dură, chiar traumatizantă. Parcă toţi vroiau să îmi demonstreze cât de mic eram. La facultate aveam calitatea de preparator la plata cu ora (câştigam fix câte ore prestam, nu aveam salariu în timpul vacanţelor, ş.a.) ; de multe ori făceam treaba titularului de curs care se dădea ocupat cu altceva mai important. Imaginea de sine nu corespundea absolut deloc cu noul statut social. Deşi timp aveam timp (faţă de zilele de azi) am renunţat total la lectură. Singurele cărţi pe care le deschideam erau cele de specialitate. Mă gândeam că ar fi o pierdere de timp să citesc dacă eu nu realizasem încă obiectivele cu care pornisem în viaţă. Nu aveam stare, eram supărat pe viaţă şi nemulţumit de mine. Ulterior am învăţat pentru admiterea la doctorat, pentru examenele din timpul doctoratului, pentru admiterea în avocatură şi, în sfârşit, pentru definitivatul pe care (de curând) l-am susţinut.

După un lung drum am bifat obiectivele pe care mi le stabilisem în urmă cu ceva ani. La facultate am câştigat o poziţie satisfăcătoare (încă mai lupt), iar în avocatură au început să picure şi mult aşteptaţii bani, care să îmi asigure minimul confort necesar. Mai este drum până la statutul de burghez, însă m-am apropiat suficient cât să pot vedea linia de finiş. Pentru prima oară după o lungă perioadă, mă simt din nou liber să citesc. Sigur nu am libertatea abolută din vremurile de demult ale adolescenţei (am ore la facultate, procese la instanţă şi familie), cu aşa ceva poate o să mă mai întâlnesc când voi ieşi la pensie. Odată cu frântura de libertate şi micul meu loc sub soare pe care le-am smuls cu mare luptă din partea ciudatei şi cruntei societăţi româneşti am redobândit şi disponibilitatea, starea sufletească pentru a putea citi.

Hotărârea. De pe băncile facultăţii la catedră şi înapoi pe scaunul examinatului

Opţiunea a existat de la început, însă am rătăcit pe alte drumuri, purtat de un idealism juvenil. După o vreme opţiunea s-a transformat în hotărâre. De la idealurile vaporoase la hotărârea unui catâr a trecut ceva vreme, a fost un proces de tranziţie şi s-a scurs o primă parte a unei cariere.

Facultatea

Eu am terminat, cu mândrie, Facultatea de drept. Asta se întâmpla în urmă cu ceva ani (nu foarte mulţi totuşi). Pe acea vreme admiterea la facultatea de drept (oricare în această tară) era o bătălie serioasă, unii picau chiar şi de 3 ori în condiţiile în care  învătau (suficient de bine încât în zilele noastre să intre lejer în prima jumătate a listei). Am dat examen la trei materii : istoria românilor (aceea în două volume de câte 35-370 de pagini fiecare, pe care o visam la virgulă), gramatica şi economia. Nu aveai şanse dacă nu ştiai istoria (manualele cu pricina) în cele mai mici amănunte ( date istorice cu zi, an lună, localităţi în care s-au găsit nu ştiu ce oale pe care erau inscripţionate câteva cuvinte în latină etc.). Am intrat între primii, voiam să mă fac avocat, dar aveam şi tot felul de lecturi şi idei străine total facultăţii.

Facultatea a fost cea mai frumoasă perioadă a « şcolarizării » mele : aveam libertate, eram responsabil pentru viitorul meu, ma luptam pentru bursă (primii bani câştigaţi prin munca mea), în general studiam lucruri care îmi plăceau, pe care le alesesem eu, nu îmi erau impuse de o programă de cultură generală. Se formase o aristocraţie a primilor 10-15 studenţi din an, printre care eram şi eu, eram conştienţi de poziţia noastră, foarte încrezători în viitor şi, evident, înfumuraţi nevoie mare (ne consideram cei mai buni de la drept, iar dreptul cea mai exclusivistă facultate a universităţii). Fumuri de copii…. Nu eram totuşi un roboţel studios, mergeam la cursuri, la seminarii şi când era nevoie la bibliotecă, însă nu învăţam în timpul anului (spre deosebire de alţi colegi), în schimb citem diverse – literatură universală, istorie, filosofie, după chef şi fără program, fără normă.

În sesiune aveam orgoliul să susţin că ce au acumulat colegii mei în timpul anului eu pot egala în câteva zile (mă refeream la colegii mei cu medii mari). Cum participasem la cursuri/seminarii nu eram chiar strain de materia de examen, iar în sesiune dovedeam o voinţă şi o rezistenţă deosebită, astfel reuşeam să termin bine, chiar foarte bine sesiunile (am avut bursă toată facultatea). Metoda, are avantaje şi dezavantaje, ma bazam pe capacitatea mea de concentrare şi pe orgoliu, însă trebuie să recunosc acum aş proceda altfel. Metoda, pe termen lung, nu este chiar cea mai bună (asta pentru a fi blând cu mine) – ştiinta de carte trebuie să se aşeze în timp. După ce am terminat facultatea, inclusiv în perioada doctoratului a trebuit să recuperez anumite goluri pe cere le-am lăsat în urmă mulţumit (în mod superficial) cu o notă bună. Practicarea acestei metode şi-a arătat, însă, şi avantajele la examenele din urmă, dar despre acestea în postările viitoare. Peste toate mă cufundasem total, până la ignorarea lumii înconjurătoare, într-o poveste de iubire, cum numai în romanele ruseşti se mai poate întâlni (ulterior m-am şi căsătorit cu aleasa inimii).

Având în vedere tentaţia mea către teoretizare, am fost atras spre o carieră hibridă, spre un model pe care l-am văzut la majoritatea profesorilor mei – practician al dreptului (magistrat/avocat) şi cadru universitar. Aici a stat cheia de bolta a viitoarei mele cariere, o alegere ce mi-a marcat ceva ani după terminarea facultăţii.

Am încercat să ma afirm, în timpul facultăţii, pentru ca apoi să am sansa unei cariere universitare, iar după licenţă am primit propunerea de a rămâne în facultate ca preparator. Am acceptat cu gândul că era o ocazie unică, cu care nu mă voi mai întâlni, examene de admitere în profesie se organizau (şi se organizează încă) în fiecare an.

Începutul carierii – am intrat în adevărata viaţă

Eram în culmea fericirii, fusesem primit în templul universităţii (aşa mi se părea pe atunci), mă simteam ca un muritor proaspăt ridicat in Olimp. Entuziasmul meu nu avea limite. Mă căsătorisem cu aleasa inimii, în toamna de după finalizarea facultăţii, ne mutasem separat de părinţi, doar noi doi.

Viaţa a simţit, însă nevoia să ne trezească la realitate – proaspăta mea soţie a întâmpinat unele greutăţi la servici datorită principiilor morale la care nu înţelegea să renunte, iar eu, un pârlit de preparator universitar (la plata cu ora) nu am putut să o ajut. Atunci mi-a trecut prin cap – « dacă aş fi fost acum avocat, cu alt aplomb aş fi deschis unele uşi ».

Mă pregăteam cu mare seriozitate pentru fiecare seminar ; şi acum mă întâlnesc cu foşti studenţi care îmi spun ce frumoase seminarii le făceam. Una peste alta, eram, însă, a 5-a roată de la căruţă : lectorii/conferenţiarii erau toţi şi practicieni (avocaţi/magistraţi), aveau salarii bune, poziţii sociale bune, erau doctori în drept, ne priveu (pe noi bobocii preparatori) cu conştiinţa superiorităţii propriei persoane (şi aveau dreptate). Doctoratul în drept era şi este ceva inacesibil muritorilor, nu ştiam unde si  la ce uşă să bat, nu îndrăzneam să mă prezint la vreun examen de admitere în profesie, căci în eventualitatea unui eşec îmi riscam cariera în universitate, eram deci blocat. Aşa percepeam eu lucrurile, acum le văd cu totul altfel, ce bine dacă aş fi avut atunci mintea de acum…..

După ceva tatonări, am reuşit să găsesc un profesor îndrumător de doctorat dispus să stea de vorbă cu un pârlit de preparator (acum măcar eram titular), mi-a spus că îmi dă o sansă – să mă prezint la examenul de admitere la doctorat şi să dovedesc că merit să mă accepte. M-am pregătit şi am reuşit. Iată-mă doctorand, iarăşi un moment de bucurie şi încredere. Viitorul îmi surâdea, eram doctorand, făceam ce îmi plăcea, primisem mai multe ore, câştigam chiar binişor, după terminarea doctoratului, potrivit Legii 51/1995 (în varianta de la acea vreme), puteam intra în barou pe baza unui simplu interviu. Drumul era drept, nu trebuia decât să muncesc pentru doctorat.

Nu a fost să fie .

Relaţiile sociale într-o facultate sunt tare complicate şi perverse, fără să vreau am căzut în cea mai adâncă dizgraţie, mai exact pe lista oilor negre. Greu de explicat cum şi de ce, nici măcar nu este important. Salariul mi-a căzut la minim, eram ocolit ca un ciumat. Dar nu mi-am pierdut speranţa, doar urma să termin doctoratul şi să intru în mult visatul barou. Dar nu a fost să fie.

În 2008, pe atunci prospătul ministru al justiţiei (Cătălin Predoiu), punând în operă anumite obiective, a modificat Legea 51/1995. Şoc şi groază- dragul meu articol 16, alin. 2, lit. a a fost lovit năpraznic prin O.U.G. 159/2008, mai exact titlul de doctor nu mai avea nici o importanţă, toată lumea, cu mic, cu mare să treacă frumuşel prin examen.

Iată-mă în faţa unei încercări serioase. Cariera universitară, deşi restaurată parţial, era lipsită de perspecitve măreţe, iar pentru o eventuală carieră în avocatură trebuia să mă confrunt cu un examen nemilos – examenul de barou.

Prima reacţie – revolta (CUM TOCMAI ACUM !!!!!), am acuzat cumplit interesele unor anumite centre de putere în profesia de avocat. Dacă vroiam să ajung vreodată avocat trebuia să trec acel examen, nu mai aveam vârsta tocitului orbesc, întelegeam mult, însă nu mai vroiam să tocesc, urma să mă confrunt cu foştii mei studenţi, colegii (mai exact colegele) de la facultate abia aşteptau un nou subiect de nesfârşite bârfe (« ai văzut, a picat, ţi-am zis eu că e varză, nu ştie nimic »). Eu ştiu foarte bine că la un examen de acest fel poti foarte bine să pici, cum poţi să îl şi iei din prima. Nu am nimic împotriva ideii de a pica un examen, însă acum erau multe lucruri în joc.

HOTĂRÂREA

Am pus în balanţă ce avem, ce pot câştiga, ce pot pierde, ce nevoi am. Îmi puneam cariera şi onoarea la bataie, un examen pierdut însemna o mare ruşine, nu aş mai fi putut visa să urc în ierarhia universitară. Ruşinea unui eşec ar fi fost atât de mare, încât m-ar fi paralizat, în faţa studentilor şi a colegilor aş fi apărut într-o lumină foarte defavorabilă. Eu dacă aş fi fost student şi în faţa mea ar fi apărut unul care a picat un astfel de examen şi care ar fi avut pretentia să mă evalueze, l-aş fi tratat cu mult dispreţ.

Pe de altă parte datele realităţii au vorbit singure – facultatea este un mediu închis, dominat de intrigi de palat, iar nevoile financiare ale familiei, mai ales în aceste vremuri de criză, sunt semnificative.

Rezumând m-am trezit într-o situaţie asemănătoare cu cea cu care m-am confruntat in primii ani ai carierei, numai că acum eu eram altul. Aşa că am luat hotărârea : fie ce-o fi voi susţine examenul de admitere în avocatură. Am lăsat doctoratul în aşteptare şi m-am aruncat cu toată energia spre examenul ce mă aştepta, până la urmă trebuia să am un examen definitiv, care să tranşeze lucrurile şi care să mă rupă de orice ambiguitate anterioară.

Va urma.