Libertatea de a citi. O biografie din perspectiva lecturilor


Intenţionam să scriu o postare despre ultima carte citită, după o lungă pauză. Realizez însă că pauza în lectură trădează o chestiune mult mai importantă : libertatea şi disponibilitatea de a citi. În căutarea unui răspuns cobor în istoria personală.

Am început să citesc serios, cu program, pe la începutul liceului. Găsisem o formulă inspirată din jurnalele/romanele unor faimoşi scriitori. Stabilisem o normă zilnică: 100 pagini literatura + 10-20 pagini filosofie pe zi în timpul vacanţelor, redusă la jumătate în timpul şcolii. Pe vremea aceea eram un idealist, ca să nu zic visător ; trăiam într-un univers paralel. Lumea mea era un melanj între fantezie şi realitate; îmi hrăneam fantasmele cu lecturi şi vestigii ale trecutului. Hoinăream prin cartierele vechi ale oraşului, admiram arhitectura ce scăpase elanului comunist si visam la restauraţie, valori sociale şi meritocraţie.

Spre sfârşitul liceului am fost forţat să mă apropii mai mult de realitate, căci trebuia să fac o alegere în privinţa facultăţii pe care aveam să o urmez şi apoi să mă pregătesc pentru admitere (pe vremea aceea admiterea în facultate era o problemă foarte serioasă – în funcţie de facultate 3-20 pe un loc). Am ales dreptul, întrucât am considerat că o carieră (cât de cât) bănoasă îmi va asigura condiţiile necesare pentru materializarea parţială a vechilor mele vise (ajustate după măsura realizabilului). De la grandoarea viselor de adolescent am ajuns la proiectul unei vieţi de domn.

Întoarcerea spre realitate a marcat declinul lecturilor; nu mi-am mai respectat norma de pagini/zi, în condiţiile în care aveam de învăţat pentru admiterea la facultate (la admiterea în facultatea drept era o concurenţă acerbă).

Odată intrat la facultate am încercat să revin la vechile standarde, însă nu mă pot lăuda că am fost constant, căci mi-am permis să îmi trăiesc viaţa de student. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea.

După absolvire m-am trezit aruncat în jungla societăţii româneşti. Pot spune că primii ani ai carierei şi ai vieţii pe propriile picioare, în ciuda sprijinului părinţilor, au reprezentat o experienţă dură, chiar traumatizantă. Parcă toţi vroiau să îmi demonstreze cât de mic eram. La facultate aveam calitatea de preparator la plata cu ora (câştigam fix câte ore prestam, nu aveam salariu în timpul vacanţelor, ş.a.) ; de multe ori făceam treaba titularului de curs care se dădea ocupat cu altceva mai important. Imaginea de sine nu corespundea absolut deloc cu noul statut social. Deşi timp aveam timp (faţă de zilele de azi) am renunţat total la lectură. Singurele cărţi pe care le deschideam erau cele de specialitate. Mă gândeam că ar fi o pierdere de timp să citesc dacă eu nu realizasem încă obiectivele cu care pornisem în viaţă. Nu aveam stare, eram supărat pe viaţă şi nemulţumit de mine. Ulterior am învăţat pentru admiterea la doctorat, pentru examenele din timpul doctoratului, pentru admiterea în avocatură şi, în sfârşit, pentru definitivatul pe care (de curând) l-am susţinut.

După un lung drum am bifat obiectivele pe care mi le stabilisem în urmă cu ceva ani. La facultate am câştigat o poziţie satisfăcătoare (încă mai lupt), iar în avocatură au început să picure şi mult aşteptaţii bani, care să îmi asigure minimul confort necesar. Mai este drum până la statutul de burghez, însă m-am apropiat suficient cât să pot vedea linia de finiş. Pentru prima oară după o lungă perioadă, mă simt din nou liber să citesc. Sigur nu am libertatea abolută din vremurile de demult ale adolescenţei (am ore la facultate, procese la instanţă şi familie), cu aşa ceva poate o să mă mai întâlnesc când voi ieşi la pensie. Odată cu frântura de libertate şi micul meu loc sub soare pe care le-am smuls cu mare luptă din partea ciudatei şi cruntei societăţi româneşti am redobândit şi disponibilitatea, starea sufletească pentru a putea citi.

Anunțuri