The age of stupid (2009)

Nu mă pricep la filme, aşa că scriu doar despre ce mi-a plăcut cu adevărat (am mai scris despre Agora).

The age of stupid (2009) este un SF documentar. Ciudat hibrid, nu? Da, se poate ca un SF să fie şi documentar. Partea de SF este doar un pretext, nu există recuzita specifică şi efectele speciale. Totul se petrece în interiorul unei ultimei redute a civilizaţiei – o ark-hivă uriaşă din beton, construită în apropierea Antarticii (rămasă fară gheaţă), în care sunt depozitate comorile creaţiei omenirii (picturi, sculpturi, cărţi, floră şi faună conservată, foarte multe servere pline cu informaţii).  Până aici imaginea a fost creată pe calculator.

Filmul se derulează pe fondul naraţiunii arhivarului (Pete Postlethwaite).  Totul porneşte de la întrebarea (pusă pe un ton posac): „Why didn’t we stop climate change when we still had the chance?”  Arhivarul, cu tristeţe şi nostalgie, reia cateva momente de cotitură în istoria de după Cel de-al Doilea Război Mondial, când industria şi cultura consumismului au căpătat dimensiuni de neimaginat, mergând până în 2015, când ecosistemul planetei a început să se prăbuşească ireversibil.

Sunt punctate atât momente istorice de mare importanţă – războaie, decizii politice şi economice majore la nivel mondial, cât şi mici istorioare ale unor indivizi – familii ce încearcă să trăiască „eco”, un mare om de afaceri din India care dezvolta o companie aeriană low cost (avioanele fiind deosebit de poluante), un om de ştiinţă a cărui plan de salvare a climei Terrei a fost respins la ONU (sau la o alta mare organizatie internaţională) etc.

Ideea fundamentală este că omenirea a luat-o pe un drum care în mod inevitabil duce la extincţie. Marii bogataşi vor să devină mai bogaţi, marile companii multinaţionale sunt tot mai vorace, iar publicul este educat în cultura consumismului pentru a aduce profituri cât mai mari producătorilor şi comercianţilor. Pe când în SUA sau UE se consumă barbar, cu foarte mult peste nevoile individuale, în tări bogate în resurse naturale se moare de foame, iar descoperirea unor noi bogaţii nu duce catuşi de puţin la îmbunătăţirea stării populaţiei, ci dimpotrivă la războaie, exterminări în masă şi foamete.

În privinţa globalizării am reţinut o jdecată de bun simţ. Un ţăran francez bătrân comenta asupra tunelurilor şi drumurilor moderne ce traversează Alpii – laptele este produs in Franţa şi Germania, apoi transportat în Elveţia pentru a fi transformat în iaurt, care apoi se intoarce (şi în) Franţa pentru vânzare. Toate astea presupun motorină, maşini şi alte cheltuieli. La ce bun? puteau foarte bine să facă iaurtul din lapte franţuzesc în Franţa şi să nu îl plimbe aiurea peste graniţă. Se poate generaliza. În toate cursurile de economie globalizarea este prezentată ca o evoluţie firească, impusă de nevoia de scădere a preţurilor de producţie, ţinând cont de realităţile locale (forţă de muncă ieftină, resurse naturale etc). Globalizarea înseamnă însă multe transporturi, cu tot ce rezultă de aici (benzină, mijloace de transpot, combustibil, etc.). Nu cumva preţul final este tot pe acolo, căci un bun produs într-o singură ţară nu mai presupune atâta cheltuială cu transportul. Dar, prin asta, mulţi ar avea de pierdut, căci este mai profitabil să producem bunuri proaste prin întreaga lume (sub motiv că globalizarea o impune), bunuri care apoi să fie înlocuite cu altele la fel.

Poveşti de avocat. Vrăjitoarea şi tâlharul

Postarea anterioară se dorea o relatare a unei întâmplări interesante, poate chiar hazlii de la parchet (nu am mai ajuns să o relatez, căci m-am lăsat furat de evenimentele de la doctorat).

Ca avocat stagiar m-am înscris si eu pe lista de oficii – mai toţi o fac, căci astfel avem ocazia sa căpătam experienţă, uneori, dacă avem noroc şi putere de convingere ne alegem chiar cu un angajament (înlocuim oficiul cu un contract de asistenţă juridică, evident cu un onorariu substanţial mai mare decât ce oferă statul). În două-trei zile pe lună sunt de serviciu, adică trebuie să răspund la telefon şi să mă duc unde este nevoie de mine (poliţie, parchet, instanţă).

Într-o asemenea zi mă sună de la poliţie în legătură cu o tâlhărie, a se citi găinărie. Un cetăţean, să îi spun astfel, a şutit sacoşa unei femei în zona spitalului judeţean. La poliţie s-au dat declaraţii – a recunoscut fapta. După cateva zile mă sună procuroarea în vederea prezentării materialului de urmărire penală. Mă prezint, însă la parchet mă aştepta o surpriză. Intraţi la procuror(are) inculpatul începe să spună că, deşi recunoaşte fapta, el a fost obligat să săvârşească tâlhăria de către o vrăjitoare foarte puternică aflată la mare depărtare (în România totuşi, căci îi vorbea pe româneşte, sau poate cine ştie, avea capacitatea de a-i transmite direct gândurile, fără cuvinte).

Cu o două zile înaintea săvârşirii faptei i-a apărut omului nostru vrăjitoarea care îl cam chinuia. Cu o seară înainte vrăjitoarea l-a pus să se dea cu capul de pământ, mai exact podeaua barului unde lucra (după spusele lui, căci nu a putut indica cu exactitate denumirea barului respectiv). Şeful de sală cică ar fi chemat salvarea şi aşa a ajuns la spital, unde doctorii i-au făcut un sedativ uşor pt a-l linişti (din actele de la dosar rezultă că într-adevăr a fost internat pt câteva ore, i s-au făcut analize şi că ulterior a fugit.). Vrăjitoarea nu îl lăsa şi pace! I-a ordonat să fure o pungă de la o doamnă ventă la cineva în vizită (la spital). Tot vrăjitoarea cică ar fi urmat să îi trimită o maşină care să îl ia şi să îl aducă la ea. Când a fost prins de poliţie, cică vrăjitoarea i-ar fi spus să tacă din gură, să nu povestească de ea, căci îl va scăpa ea, iar dacă va vorbi îl va omorâ.

Procuroarea, la auzul poveştii, a zâmbit de câteva ori şi s-a uitat la mine cu înţeles. M-a întrebat, lăsând să se întrevadă foarte subtil un aer ironic, dacă am întrebări, excepţii sau probe de propus. “Nu ştiu cum se procedează în asemenea cazuri, o expertiză ar presupune să apelăm la cu cunoştintele unei vrăjitoare. Are parchetul în lista de experţi o vrăjitoare?”.

Până la urmă a rămas la aprecierea procuroarei dacă va dispune sau nu o expertiză psihiatrică, căci experienţa îi spunea că inculpatul, după câteva zile în arest a venit cu declaraţii fantastice – vrăjitorii, dar, pe de altă parte, omul părea convins de cele spuse, deci o expertiză psihiatrică ar mai lămuri lucrurile. Ţinând cont de starea materială a inculpatului, o asemenea expertiză i-ar fi îngreunat şi mai mult viaţa, din moment ce el ar fi trebuit, într-un final, să o suporte (adăugându-se la celelalte cheltuieli de judecată).

În urmă cu ceva vreme scriam despre cartea lui Jean Palou – Vrăjitoria. Este interesant de spus că multe din semnele posedării au fost relatate aproximativ fidel de inculpatul în cauză. Evident inculpatul în cauză nu citise cartea lui Jean Palou, atunci …. Probabil că în cultura populară din zonele rurale se păstrează, undeva într-o zonă obscură, anumite superstiţii privind vrăjitoarele.

Doctoratul. Ultimele evenimente

M-am apucat să scriu deoarece astăzi s-a întâmplat ceva bizar şi hazliu (atât cât poate un eveniment la parchet să fie) ce eu nu am mai întâlnit până acum (dar despre asta într-o postare viitoare).

Dar cum tot m-am aşternut pe scris să mă descarc şi de ultimele dezvoltări din viaţa mea. “Descarc” este cuvântul potrivit, căci totul s-a desfăşurat sub tot felul de presiuni.

Trebuie să îmi termin doctoratul. Nimic nou sub soare, am mai povestit despre aventura aceasta. Numai ca …. In acest an aveam termen limita (pe 30 iulie) fie il tremin, fie se termina tot (exmatricularea), presat de aceasta ameninţare, îmi iau inima în dinţi, las deoparte lecturile privind punctele divergente pe care le am cu coordonatoarea şi mă pun pe finalizat corecturile. Încă de anul trecut am început corecturile finale, însă m-am blocat asupra unor probleme în care eu şi profesoara avem puncte de vedere oarecum diferite; cum, în aceste condiţii, nu putem scrie nimic fără o documentare foarte solidă m-am pus pe studiat şi pe cugetat şi aşa am rămas blocat (fac şi rime). Blocajul m-a tinut câteva luni bune (vreo 7-8) şi cu disperare vedeam cum timpul se scurge şi sfoara se apropie de par… .

Presat de timp hotărăsc să pun stiloul pe hârtie (de fapt degetele pe tastatură) şi să scriu ceva, orice, pentru a ieşi din impas. Mă urnesc, scriu fără a crede că ce fac va rămâne în picioare. Între timp primesc (prin martie) un mesaj prin intermediar de la profesoară (chiar decanul baroului, care i-a fost şi el doctorand) – să iau legătura urgent cu ea. Nu o fac, căci nu aveam ce să îi arăt încă.

Acasă îmi expiră creditul în sensul că soţia mi-a spus clar şi răspicat că nu mai poate îndura regimul la care o supun: plec de diminiaţă şi vin seara, ocupându-mă tot timpul de altceva decât de familie (noi având doi copii, din care unul de doar un an, pe atunci chiar mai puţin). Practic am cam pus-o (mai degrabă ar trebui să folosesc cuvândul “redus-o”) în situaţia de a sta acasă şi a îngiji permanent odraslele 24 din 24.

Într-un final mă apropii de capătul tunelului şi la insistenţele unei colege de la facultate (doctorandă şi ea, aflată tot pe ultima sută) îmi iau inima în dinţi şi o sun pr profă. FURTUNĂ şi CATACLISM: “ce am făcut şi de ce nu am sunat până acum, chiar nu îmi pasă de doctorat?”, pai îmi pasă, dar … “nici un dar, fie apar cu teza în dinţi până la sfâşitul săptămânii, fie pot să nu mai vin deloc”. Dezastru, eu îmi programasem că mai am de lucru vreo 7 – 10 zile, nu trei câte îmi lăsase profa la dispoziţie. Nu mai dorm şi mă pun să termin lucrarea pe care deja o uram.

Cu chiu cu vai termin şi plec la Bucureşti cu teza. Mi-o citeşte, zice că mai sunt unele retuşuri, însă o pot susţine în catedră (după legea nouă – comisie).

O susţin, sunt sugestii din partea comisiei, teza este apreciată totuşi. Profa, după susţinere îmi spune că sugestiile comisiei le va analiza ea dacă sunt de utilizat sau nu, însă eu să fac modificările şi corecturile ei.

Mă întorc acasă şi mă apuc din nou de şlefuit. După câteva zile mă sună o colegă. A vorbit cu profa şi ne-a transmis că putem aduce modificările până pe 8 iulie, nu pe 20 iunie cât ne spusese iniţial. Făcând legătura cu faptul că termenul final s-a prelungit până în septembrie, trag concluzia că vrea să ne amâne susţinerea finală – stilul ei este să te ţină până în ultima secundă. Bănuiala se confirmă într-o discuţie telefonică (care a avut loc chiar ieri).

Viaţa mea din ultimele luni s-ar rezuma cam aşa: dimineaţa mă îmbrac şi plec la instanţă, car după mine servieta de avocat şi rucsacul în care am teza printată, stikul cu teza în format electronic şi alte materiale; termin la instanţă plec spre apartamentul alor mei, unde, mai nou, lucrez la teză; pe la ora 18 îmi strâng calabalâcul şi mă îndrept spre casă pt. a-mi plimba copii pe afară.

Nu am povestit până la urmă ce s-a întâmplat astăzi la parchet. De fapt întâmplarea aceasta m-a făcut să mă apuc să scriu pe blog. Am deviat.

Voi reveni.

Avocatul ca o prostituată

Revin, doar pentru o scurta întrerupere a linistii ce s-a lăsat asupra acestui blog, pentru a spune că pentru prima oară, în calitatea mea de avocat, m-am simţit ca o prostituată.

Maestrul meu are o vorbă : noi avocaţii stăm înşiraţi pe holurile instantelor precum curvele, vine clientul şi, după nişte criterii personale (vârstă, păr grizonat, haine, atitudine, recomandări etc), alege pe unul dintre noi, sau poate chiar doi – după preferinţe şi nevoi. Odată angajaţi prestăm diverse servicii, în funcţie de interesele clientului. Deci suntem nişte curve.

Într-o zi mă aflam la instanţa penală, îmi aşteptam ordinea de dosar, la un moment dat bătrânelul de lângă mine mă întreabă ceva, nu mai ţin minte ce şi îi răspund politicos şi dezinteresat. A fost un fel de întrebare test/introductivă, căci apoi îmi spune că ar dori să mă angajeze în procesul lui; la prima vedere mi s-a părut ceva simpluţ – contestarea unei amenzi administrative aplicată de procuror. I-am spus să ieşim afară să stăm de vorbă. I-am mai răspuns la câteva întrebări, în privinţa onorariului, considerând că procesul se va termina într-un singur termen şi că am de-a face cu un pensionar (deci posibilităţi materiale reduse), am propus unul foarte mic. Aici sigur am greşit, putema şo trebuia să îi cer un onorariu cel puţin dublu. Nu m-a angajat pe loc, iar eu între timp am uitat.

După Paşti mă sună, că vrea să mă angajeze. Mă întâlnesc cu el la barou şi stăm de vorbă mai amănunţit. Făcuse o plângere penală împotriva unei vecine şi a unor doctori, care (după cunoştinţele lui) facilitau obţinerea de pensii anticipate. Pe fond cam are dreptate, însă modul în care a acţionat spune despre el că este rău-intenţionat, chiar meschin. Procurorul dispune neînceperea urmăririi penale. Vecina reclamată îi face la rându-i o plângere (după primirea soluţiei din partea procurorului) pentru denunţ calomnios. Al doilea procuror (ce s-a ocupat cu plângerea vecinei) dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art 10 indice 1 (fapta este lipsită de pericol social), în plus, însă, aplică sancţiunea administrativă a amenzii in cuantum maxim (în temeiul art 91 CP) şi stabileşte cheltuieli judiciare. Clientul meu face plângere la prim procuror şi apoi la instanţă.

Discutăm, notez toate datele, semnăm contractul şi împuternicirea avocaţială. Din vorbă în vorbă îmi povesteşte despre viaţa şi activitatea lui profesională (aici nu pot intra în detalii). Îmi dau seama că este un om rău-voitor, care a trecut prin viaţă dând în gât pe unul şi pe altul. I s-a părut lui normal şi chiar găsea plăcere în ce făcea. Mi-a povestit chiar de femei pe care le-a şantajat pt a obţine favoruri diverse (vă daţi voi seama de care).

Ascultand îmi dau seama că eu voi merge în instanţă şi voi invoca tot felul de temeiuri de fapt şi de drept pentru înlăturarea amenzii ştiind totuşi că aceasta ar fi binemeritată. Mai mult, am avut clienţi hoţi, tâlhari, bătăuşi etc, toţi conştientizau ce au făcut, însă nici unul ca acest bătrânel aparent nevinovat. Urmează să apăr un om care are multe păcate în spate, nu pot spune că are constiinţa încărcată, căci el consideră ca este foarte bine ce a făcut şi ar face-o din nou dacă ar putea. Din punct de vedere moral, foştii mei clienţi (în dosarele penale), nici măcar împreună, nu au atâtea păcate.

De aceea, pentru prima oară în calitatea mea de avocat, mă simt ca o curvă.

Depresie ştiinţifică

Mă aflu în plină şi profunda depresie ştiinţifică.

De ceva vreme nu am mai scris un rând pe blog, tocmai din această cauză.

Încerc să finalizez teza de doctorat, numai că nu mă simt capabil. Totul a mers bine până la setul doi de modificări „sugerate” de conducătoare. După admiterea în avocatură am zis că în două – trei luni finalizez teza, însă m-am pierdut în lecturi, am scris ceva, apoi, încet, încet am scăzut ritmul, până la zero. În lunile noiembrie – decembrie (2011) nu am făcut nimic, nici nu ştiu cum au trecut. Iar din ianuarie mi-am promis că încep în forţă, însă au fost tot felul de zile, cu tot felul de probleme iată că aproape a trecut şi ianuarie.

Când deschid fişierul word unde am teza, mă blochez. Mă uit la aceeaşi frază şi nu ştiu cum să o duc mai departe. Sună telefonul, apare un client. Un proces nou înseamnă bani, deci un beneficiu imediat, nu promisiunea îndepărtată a susţinerii doctoratului. După ce am bătut palma şi am luat onorariul, trebuie să îi fac omului acţiunea, să o depun, să stau de vorbă cu el, şi să i-o susţin în instanţă. Noi motive de amânare pentru munca la teză. Iar zilele trec …

Cred că nu ar trebui să mă mai gândesc atâta la ce va zice profesoara, la ce remarci va face, la ce va găsi nelalocul lui etc., să finalizez odată şi apoi să mai văd. Uşor de zis, dar greu de făcut.

În fiecare zi trag după mine povara finalizării tezei.

Am ajuns la următoarea înţelepciune: toţi cei care fac teze de doctorat pierd timpul şi cheltuie  resurse. Cu câteva excepţii (lucrări fenomenale, care revoluţionează ştiinţa), restul sunt nişte banalităţi plictisitoare, inclusiv lucrarea mea. Toată mândira, în unele cazuri chiar – grandomania, celor care fac un doctarat este goală, alte pagini cu platitudini. Eu am ajuns să prefer să citesc decât să scriu.

Admitere barou

În urmă cu mai bine de un an scriam, cu multe detalii şi dintr-o perspectivă personală, despre admiterea în barou. Acum se apropie admiterea 2011 şi revin.

La vremea aceea nu ştiam cu exactitate ce va fi, însă bănuielile mele s-au adeverit.

După observaţii atente, în 2009 am hotărât să susţin examenul de admitere în barou, având credinţa că în 2010 avea să se desfăşoare ultimul examen după stilul vechi (sinteză). Zis şi făcut, în 2010 am devenit avocat.

 Bănuielile mele în legătură cu viitorul examenului s-au adeverit, odată cu publicarea Hotărârii nr. 58/2011 din 08 iulie 2011 a Consiliului U.N.B.R. privind organizarea examenului de primire în profesie şi a   Hotărârii nr. 04/2011 din 08 iulie 2011 (Regulamentul cadru) pe sit-ul UNBR.

În esenţă examenul nu se mai dă pe centre teritoriale organizate în oraşele unde sunt curţi de apel, ci pe centre INPPA (Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor), care, la nivelul ţării sunt în jur de 5. Examenul se va da în două etape: a) test grilă şi b) examen teoretic grefat pe speţe. Testul grilă va avea 100 întrebări (cu unul, mai multe sau nici un răspuns), după modelul grilelor I.N.M. (Institutul Naţional de Magistratură). Testul grilă este eliminatoriu, cine scapă intră la examenul teoretic, unde probabil se vor da câteva speţe pe care candidaţii le vor rezolva şi vor explica soluţia prin referire la teorie.

Dacă se păstrează severitatea de la examenul – experiment de la Sibiu (2009), atunci lucrurile nu stau prea roz, căci procentul de promovabilitate a fost în jur de 10%. Dar unde pui că testul grilă va fi dublat de cel bazat pe speţe, care va mai filtra încă o dată candidaţii.

Ţinând cont de acestea, mă bucur că am văzut, în al 12-lea ceas, care sunt tendinţele şi că am susţinut anul trecut examenul după vechile rânduieli. Pe de o parte, mie nu îmi plac grilele şi le consider inadecvate pentru examenele de admitere în profesiile juridice, iar, pe de altă parte, mă bucur că am susţinut acelaşi examen care se dădea şi atunci când am terminat eu facultatea, într-un fel m-am încadrat într-o eră.

Succes noilor generaţii, care de acum încolo, vor susţine examenul de admitere într-o formulă modernizată.

Marile cărţi ale dreptului. Drepturile reale principale

Cum adică drepturi reale ? Drepturile reale sunt acelea pe care titularul lor le poate exercita nemijlocit şi singur asupra unui bun. Principalul drept real este dreptul de proprietate, acesta este dreptul real complet, având toate atributele e (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi), restul drepturilor reale sunt dezmembrăminte ale acestuia.

Posesia este o stare de fapt, ea nu se întemeiază pe un drept. Nereglementat, însă, prezent în jurisprudenţă şi analizat în doctrină este dreptul de retenţie – dreptul pe care îl are cineva asupra bunului altuia de a-l reţine până la executarea unei anumite obligaţii, aflată în legătură cu bunul).

În privinţa drepturilor reale pot menţional două cursuri foarte bune – Ion Filipescu şi Corneliu Bârsan.

În facultate, drepturile reale le-am învăţat după Ion Filipescu, mai exact după o copie a cărţii lui.

Mai târziu, când m-am pregătit pentru admiterea în barou am folosit cursul lui Corneliu Bârsan.

Cele două cursuri au valoare egală, eu unul nu pot pune pe unul în faţa celuilalt. Ambele tratează chestiunile tradiţionale ale materiei, din loc în loc apar trimiteri la speţe şi note de subsol cu explicaţii şi comentarii suplimentare interesante. Dacă tot am adus vorba de comentariile din  notele de subsol, trebuie să spun că multe din acestea sunt mai interesante decât ce scrie deasupra.

În linii mari acestea sunt princilalele teme ale oricărui curs privind drepturile reale : patrimoniul ; clasificarea bunurilor ; dreptul de proprietate (publică şi privată) ; modalităţile dreptului de proprietate ; dezmembrămintele dreptului de proprietate ;  posesia ; apărarea dreptului de proprietate ; . modurile de dobândire a dreptului de proprietate ; publicitatea imobiliară.

Materia drepturilor reale este cea mai accesibilă parte a dreptului civil, se învaţă de plăcere. Singura parte mai neplăcută este publicitatea imobiliară. Sigur terminologia legii speciale şi formalismul procedurilor imprimă un caracter arid acestei părţi, însă  cursurile de civil nu au o scuză pentru cele câteva pagini aproape de naînţeles pentru student. În esenţă este simplu există anumite registre şi alte documente în care se înscriu datele privind imobilele şi proprietarii acestora pentru ca toată lumea să ştie, prin aceasta fiind protejaţi atât titularii drepturilor cadastrale, cât şi terţii. Ce mare filosofie ? În câteva pagini de explicaţii totul poate deveni clar şi încă ceva – problema să fie prezentată aproape de ce se întâmplă în practică. Astfel lucrurile se clarifică, căci dacă ne rămânem în sfere înalte şi abstracte săracul student nu înţelege mai nimic.

Să închei cu ceva interesant – conceptul de time-sharing. Este sau nu time-sharing o modalitate a dreptului de proprietate. Spre deosebire de dreptul de proprietate pe cote părţi, time-sharing-ul dă titularului posibilitatea de a folosi bunul (în integralitatea lui) pe o anumită perioadă de timp. Deci ceeace se fracţionează nu este dreptul de proprietate asupra bunului ci timpul în care bunul poate fi folosit. Ar fi multe de spus, promit să revin asupra chestiunii. Deşi ştiam foarte bine că problema time-sharing-ului nu intră în tematica de examen pentru barou nu m-am putut abţine să citesc cu mare interes cele câteva pagini pe care Corneliu Bârsan i le acordă.

Aventura depunerii dosarului pentru indemnizaţia de creştere a copilului

După naştere, în mod tradiţional, tatăl se ocupă de obţinerea certificatului de naştere , alocaţie şi de dosarul pentru indemnizaţia de creştere a copilului. Certificatul de naştere se obţine cel mai uşor, pt. alocaţie sunt caţeva acte, însă pentru indemnizaţia de creştere a copilului …. e ceva de alergat.

Ştiind aceasta nu prea m-am grabit a purcede. Într-un final m-am hotărât. Nu ştiu cum este la alţii, însă la noi parcă au ales ca birourile/ autorităţile pe unde trebuie umblat să se afle fix în cele patru colţuri ale oraşului.

Iată firul evenimentelor :

1. Mă uit eu pe Internet să văd unde se află Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale –  aflu că undeva în centru şi cam care ar fi actele. Pregatesc dosarul şi plec voios, zicând că într-o oră deja voi fi terminat.

2. Ajung la adresă pentru a afla doar că acolo nu se primesc dosare, ci doar se prelucrează (sau aşa ceva). Depunerea dosarelor se face la un alt sediu al Agenţiei, pe o stradă oarecare într-un cartier oarecum mai îndepărtat. Habar nu aveam cum să ajung.

3. În sfârşit nimeresc pt a afla că (evident) actele din dosar nu sunt suficiente, iar unele sunt făcute după un model vechi (adeverinta de la angajator) deci trebuie refăcută. Printre actele suplimentare se număra şi fisa fiscală.

4. Obţin o nouă adeverinţă de la locul de muncă al soţiei şi fac două plimbări la Administraţia fiscală pentru fişa fiscală (unul pt a depune cererea şi unul pt a o ridica). În oraşul meu Administraţia fiscală are vreo trei sedii, la distanţă mare între ele, doar unul dintre ele elibera ce mă interesa pe mine şi evident se afla într-un cartier îndepărtat.

5. După ce bifez toate documentele din listă mă prezint din nou la Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale, pentru a afla doar că adeverinţa de la locul de muncă conţine o mică eroare. Deci trebuie refăcută.

6. Încă o dată mă duc la locul de muncă al soţiei, unde secretara râzând mă întreabă ce s-a mai întâmplat de data asta. Ce să fie ?  greşeala matale care mă pune pe mine pe drumuri.

7.  A doua zi mă întorc la Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale, depun dosarul şi iau număr de înregistrare. Ca fapt divers fişa fiscală (pt care am făcut două drumuri) nu era necesară în cazul soţiei, căci veniturile ei rezultau din celelalte documente sau apăreau în sistem informativ.

Toată această aventură mi-a luat cam o lună de zile, recunosc nu m-am ocupat de problema dosarului foarte intens ; perioada pregătirii şi depunerii dosarului putea dura mai puţin, însă minim două săptămâni.

Iată şi lista documentelor necesare pentru acordarea indemnizatiei de crestere a copilului :

– Cerere tip – format nou ;

– documente identitate (B.I./C.I./C.I.P. parinti, Certificat de casatorie, Certificate de nastere ale tuturor copiilor) – in original si copie;

–  dosar cu sina;

 Pentru salariati:

– adeverinta tip – format nou, eliberata de catre angajator, din care sa reiasa indeplinirea conditiilor legale privind stagiul de cotizare si veniturile nete realizate (12 luni, in ultimul an inainte de nasterea copilului); Observatie: adeverinta tip – format nou mentioneaza si numarul de zile lucrate, concediu medical si de odihna pentru fiecare din lunile din perioada stagiului de cotizare;

– copie a cererii inaintata catre angajator pentru acordarea concediului pentru cresterea copilului pana la doi (sau pana la 3 ani pentru copilul cu handicap) – aprobata, semnata, stampilata, inregistrata, copie conform cu originalul;

– act aditional si/sau decizia de suspendare a contractului de munca, incepand, cel mai repede, cu a 43-a zi de la nastere sau dupa terminarea concediului de maternitate, in original sau copie conform cu originalul ;

– fişă fiscală.

Concluzie : eu sunt avocat, obişnuit cu alcătirea dosarelor şi cu birocraţia, însă aşa îmi venea să renunţ… Statistic, zic eu, unii renunţă la această indemnizaţie, poate de aceea au îngreunat atât de mult procedura depunerii dosarului.

Copiii – ratiunea de a fi

Nu am mai scris de ceva vreme şi asta cu un motiv întemeiat. Nu puteam scrie despre nimicuri sărind peste un eveniment foarte important în viata noastră, iar despre lucrurile esenţiale este greu să scrii.

Pe data de 1 iunie 2011 s-a născut fetiţa noastră, un copil aşteptat şi foarte mult dorit. Mai avem un copil, care acum are patru ani – o dulceată de băieţel frumos şi cu sufletul curat ca de înger.

Sarcina Ne-am pregătit din timp pentru ce va urma. înainte de a rămâne însărcinată soţia mea a urmat o cură de detoxifiere-vitaminizare. Eu m-am ocupat de acest proces. I-am cumparat bidonaşe cu aloe vera, îi faceam sucuri naturale în care puneam cantitatea de aloe, miere şi lăptişor de matcă. Asta a durat cam 5-6 luni, timp în care în urma multor discuţii am şi hotărât (definitiv şi irevocabil) să avem un a-l doilea copil.

La primele semne de întrebare am dat fuga până la cea mai apropiată clinică, unde la eco nu ne-au putut spune decât că peretele uterului s-a ingroşat, ceea ce înseamnă că se pregăteşte de sarcină, de văzut nu se putea vedea altceva. Ne-au dat să luam acid folic.

Ne-am tot gândit la ce medic să ne ducem. Am căutat pe internet, am întrebat cunoscuţii. Am ales vreo trei doctori, dintre cei mai buni din oraş şi am zis să mergem la toţi şi să vedem la cine rămânem. Primul vizitat – primul ales. Ne-a plăcut că părea documentat, competent şi experimentat, bonus este şi pedant, iar nouă, cu multele întrebări pe care le aveam, ne-a convenit acest lucru.

Vizitete aveau loc (teoretic) cam la trei săptămâni, iar eco era obligatoriu de fiecare dată. De la prima vizită ne-a dat un complex de mitamine care să înlocuiască simplul acid foloc – Femibion (pt primul semestru). Pe lângă diversele vitamine şi minerale necesare, acidul foloc din conţinut cică s-ar elibera treptat.

Doctorul are un “protocol” (cum îi place să îi spună) de la care nu se abate deloc, iar asta a inclus triplul test şi în funcţie de rezultat amniocenteza ; rezultatele au ieşit bine (dar până ne-au anunţat am avut emoţii zdravene). Când au venit rezultatele, coroborate cu ecografia, ne-am linistit.

Pentru sementrul doi ne-a schimbat vitaminele cu Femibion II, care pe langă pastila de vitamine mai are şi o capsula gelatinoasă cu ulei de peşte.

Naşterea a avut la o clinica particulara unde lucrează (şi este acţionar) doctorul, căci el nu mai are naşteri altundeva. Totul bine şi frumos la clinică, personal zâmbitor şi politicos şi condiţii de hotel. Interesant este că o parte a asistentelor şi infirmierelor (cele pe care le-au luat pentru experienţă, să fie cineva care ştie ce face) la spitalul public sunt nişte acrituri plictisite şi dictatoriale (ştiu asta de la primul copil care s-a născut la spitalul de stat) iar aici numai miere şi lapte.

Soţia mea a avut o lipsă zdavană de fier după naşte, cee a ce a impus perfuzii cu fier, vitamine şi chiar două pungi cu sânge pentru transfuzie. Asta a însemnat încă trei zile în plus de spitalizare. S-au cam alarmat, căci nu prea le convine ca cineva să aibă probleme, ar da foarte prost la afaceri.

Conluzie – e frumos la clinicile particulare, dar sunt cam timoraţi de perspectiva complicaţiilor, iar un caz mai grav probabil l-ar trimite val-vârtej la spitalul de stat (cred).

Acasă am pregătit din timp culcuşul – văruit, pătuţul primului copil pe care l-am recuperat de la un alt bebe care între tim a crescut etc.

Eu încerc să fiu un tată implicat, mai implicat decât la primul copil (care acum mi-a sărit în braţe). Definirea unui tată bun este un subiect descis, iar o definiţie dificil de dat. Un tată bun este cel care îşi petrece mult timp cu copii, un tată care le asigură condiţii de viaţă bune (şi foarte bune), un tată grijuliu… Dacă te ocupi de carieră ai puţin timp pentru copii şi vicevarsa. Greu. Sigur este că un tată bun trebuie să îsi iubească copii, restul depinde de la caz la caz.

Botezul Chiar astăzi este botezul şi m-am gândit că înainte de eveniment să scriu câteva rânduri. Biserica este aceeaşi unde l-am botezat şi pe înâtiul nostru născut, aflată într-un cartier linistit de case. Am făcut exerciţii cu fetita pentru a o pregătii pentru ceremonia botezului ; preotul o va ridica, o va scufunda în apă şi asta fără foarte mare gentileţe, aşa că în zilele anterioare am făcut şi eu căteva miscări asemănătoare (plus întorsul regulamentar pe burtă).

Acest blog ar putea fi un jurnal cu gândurile, lecturile, problemele şi preocupările mele la o vârstă încă verde, pe care, mai târziu, copii mei îl pot citi şi mă vor cunoaşte şi altfel. Copii nu îşi cunosc părinţii decât târziu, nişte oameni maturi şi oarecum pietrificaţi. Acum sunt încă viu, citesc, lucrez la teza de doctorat, mă lupt pentru un loc sub soare, într-un cuvânt sunt în mişcare.

Mă opresc aici căci, evenimentele se precipită şi nu mai pot sta la calculator.

Datina ceaiului

Generalităţi Cartea este scrisă în coautorat : Lam Kam Chuen (maestru), Lam Kai Sin şi Lam Tin Yu. Nu am înţeles în ce anume este primul maestru şi nici cum şi-a dobândit titlul, căci aş fi curios, o iau aşa cum este.

Am cumpărat două cărţi despre ceaiuri (Datina ceaiului şi Cartea ceaiului), atunci când, aşa cum spuneam într-o postare mai veche, am descoperit gustul pentru această băutură. Până acum am citit-o doar pe prima, mi s-a părut că ar avea un caracter oarecum introductiv, cu multe ilustraţii.

Cartea cuprinde patru părţi : 1) Povestea ceaiului ; 2) Cultivarea ceaiului ; 3) Ora ceaiului şi 4) Ceaiuri curative. Cu alte cuvinte, cartea are o structură clasică, didactică : ce este şi de unde vine chestiunea studiată, istoric, chestiuni de conţinut (în cazul nostru cum se prepară ceaiul) şi chestiuni aplicative (ceaiurile curative). Mi-a convenit această abordare, căci eu nu ştiam mare lucru, aşa că trebuia să încep cu abc-ul.

Nu pot să fac un rezumat complet al cărţii, aşa că mă voi oprii doar asupra câtorva probleme fundamentale.

Tipuri de ceai Toate ceaiurile sunt obţinute din aceeaşi plantă – planta de ceai (camelia sinesnsis), care însă prezintă mai multe varietăţi (China, Assam, Cambogia etc). Ceea ce noi europenii numim ceai, sunt de fapt flori şi plante medicinale.

Ceaiurile se împart în mai multe categorii, in functie de felul frunzelor folosite şi metoda de preparare : albe, galbene, verzulii, verrzi, roşii şi negre. Cele mai bune ceaiuri sunt obţinute din frunzele tinere din vârful plantei, pe cănd frunzele de la bază sunt folosite la ceaiuri inferioare.

Procesarea În privinţa procesării sunt multe metode – fermentarea, prăjirea, uscarea etc. Ca şi în cazul tutunului, există mai multe procedee, ce duc la obţinerea anumitor tipuri de ceai, cu proprietăţi specifice. În esenţă ceiul este cules, uscat uşor (la soare, sau prin suflarea de aer cald peste un strat subţire de frunze), apoi frunzele sunt stocate în vase speciale şi lăsate la fermentat, însă înfoarse periodic (cam la o oră), urmează « prăjirea la foc iute a verziturii » (sau « distrugerea verziturii »), prăjire ce (tradiţional) se făcea într-un wok mare. Prin prăjire fermentarea este oprită ; frunzele corect prăjite vor părtra multă vreme aroma, iar cele prăjite excesiv vor avea un miros de ars. După prăjire, frunzele sunt formatate, prin rulare (bastonaşe, biluţe). În sfârşit frunzele astfel formatate se introduc în cuptor oentru coacerea finală, umezeala fiind redusă, până pe la 5%..

Prepararea infuziei este la fel de importantă ca şi procesarea.

Prepararea infuziei se face tradiţional după metoda Kung Fu, presupunând mai mulţi paşi : a) spălarea ceainicului ; b) spălarea ceştilor ; c) arătarea ceaiului (către invitaţi) ; d) spălarea ceaiului (opărirea) ; e) turnarea apei peste frunzele opărite ; f) turnarea ceaiului în ceşti ; g) servirea ; h) prepararea celei de-a doua infuzii.

Eu am adaptat puţin metoda, am făcut-o mai accesibilă pentru condiţiile mele.

Apa trebuie să fie cât mai pură, de izvor (dacă se poate), se fierbe până dă în clocot, însă nu se lasă să clocotească violent. Chinezii vorbesc despre trei stadii : « apa ochi de crab », « apa ochi de peşte » şi « apa moşneag », dintre cele trei, doar « apa ochi de peşte » este bună pentru prepararea ceaiului. Apa nu se toarnă direct peste ceai, ci se lasă puţin să se răcească.

Ceainicul are filosofia sa. Ceainicile chinezeşti se fabrică din numeroase materiale : jad, agată, cristal, lac, bambus, metal, porţelan şi ceramică. În prenzent ceainicele sunt fabricate, în special, din porţelan, ceramică şi metal. Ceainicele din ceramică nesmălţuită sunt mai dificile, deoarece au nevoie de o întreţinere specială, ele reţin apa, aromele şi toate substantele cu care intră în contact (spălarea cu detergent fiind exclusă). Ideal este ca băutorul de ceai să aibă mai multe ceainice pentru diferitele sortimente.

Apa fierbinte se toarnă în ceainic şi apoi se aruncă, astfel ceainicul este dezinfectat, curăţat şi încălzit (eu am adaptat puţin regula şi torn doar o ceşcuţă, clătind ceainicul cu această apă fierbinte, nu de alta, dar nu am un ibric atât de mare încăt să îmi permită să umplu ceainicul de două ori).

Frunzele sunt puse in ceainicul astfel pregătit şi se toarnă apa fierbinte, care între timp s-a răcit pe la 85 de grade. Frunzele se tin în ceainic câteva minute, în funcţie de tipul de ceai folosit şi de numărul de refolosiri. Ceaiurile albe, galbene şi verzulii se ţin puţin în apa fierbinte (în jur de 2-3 minute). La a doua folosire a frunzelor, acestea se tin mai mult, în jur de 5 minute (sau chiar mai mult). Frunzele de ceai nu se lasă în infuzie.