O afirmaţie cu adevarat grea


Unul din puţinii mei cititori şi comentatori spunea că şi-ar dori mai multe povesti avocăţeşti din instanţe şi din afara lor.

Nu am găsit nimic într-atât de remarcabil încât să fac efortul de a scrie o postare.

Zile le trecute, însă, povestea m-a găsit pe mine.

Deşi nu mai sunt stagiar, păstrez cu fostul meu maestru relaţii bune, suficient de bune încât să-mi împărtăşească o mică întâplare a sa din instanţă.

Trebuie să spun că cel care mi-a fost maestru a debutat ca judecător şi a încercat în toată cariera sa de magistrat să facă dreptate oamenilor, are un spirit al justiţiei curat, cum ram am mai văzut.

Dar acum povestea :

În faţa unui complet de dreptul muncii (mai exact Sectia Conflicte de munca si Asigurari Sociale) se judecă, în contradictoriu cu Casa de Pensii, cererea unui particular de a i se acorda pensie pentru limită de vârştă, având un stagiu minim de cotizare – 15 ani. Legea (nr. 263/2010) spune că stagiul minim de cotizare este de 15 ani, cine nu împlineşte acest număr minim de ani lucraţi – nu prea primeşte pensie.

Instanţa îi atrage atenţia avocatului că al său client nu îndeplineşte standarul minim pentru câteva zile, să zicem maxim 2-3 săptămâni. La care acest avocat bătrân zice : „ONORATĂ INSTANŢĂ, EU CÂND AM CALCULAT STAGIUL MINIM DE COTIZARE M-AM GÂNDIT LA FAPTUL CĂ O FAMILIE DE DOUĂ PERSOANE, DOI BĂTRÂNI, ÎN ACEST MOMENT, ÎNCEARCĂ SĂ SUPRAVIEŢUIASCĂ CU DOAR 400 DE LEI LUNAR”.

Afirmaţia aceasta mi s-a părut că are, cu adevărat, greutate. Conţine un adevăr social, dar şi spiritul unei justiţii echitabile, căci echitatea (scrie prin cărţile de istorie şi filosofie a dreptului) este una din valorile ce stau la baza acestei discipline.

Memorabil şi totuşi atât de dureros.

Ultimul examen. Partea II-a


Partea a doua a povestii despre definitivatul meu in avocatura, unde ar urma să vorbesc despre lucrurile cu adevărat importante – pregătirea si examenul propriu-zis, îmi este mai greu să o spun. Sunt multe senzaţii, sentimente şi alte elemente pe care cuvintele nu le pot descrie (sau cel puţin cuvintele mele). Acesta este şi motivul pentru care am lăsat să se scurgă atâta timp între prima parte şi prezenta postare.

Cursurile INPPA începuseră încă de prin luna aprilie, eu am participat la ele, însă nu mă apucasem serios de învăţat, căci am avut de tras cu doctoratul. De la 1 octombrie, încă buimac, m-am apucat să caut o metodă, un drum în hăţişul materiei de definitivat. Se finalizau ultimele cursuri recapitulative şi aproape toţi colegii erau dezorientaţi, chiar dacă o bună parte din ei se apucaseră de multişor de învăţat (nu recunoşteau însă).

Despre cursuri şi profesori. Pe lângă cele cinci materii fundamentale (civil, penal, proceduri şi Legea organizării şi exercitării profesiei de avocat – OEPA) am mai făcut trei cursuri (un fel de modul de drept european) – Dreptul Uniunii Europene, Cooperare judiciară europeană şi Dreptul european al drepturilor omului. Am avut profesori buni, unii chiar foarte buni (profesorul de procedură penală). Mulţi predau la Universitatea Bucureşti, din păcate, însă, i-am simţit cu o treaptă mai jos decât înaintaşii lor – Beleiu, Stătescu, Bârsan, Dongoroz etc. Chiar unul dintre ei a recunoscut expres acest lucru, că în cariera universitară nu pot atinge performanţele maeştrilor lor, căci ei sunt şi avocaţi, iar câştigul îi tentează în dauna desăvârşirii ştiinţifice. Mulţi dinte ei au toate datele de a ajunge chiar mai sus decât înaintaşii, însă tentaţia onorariilor este prea mare. Îi înţeleg, în aceeaşi situaţie sunt şi eu – universitatea plăteşte puţin, iar societatea cere mult. Într-o lume consumistă, este greu să rezişti eroic în turnul de fildeş şi să refuzi superior bunurile materiale. Eu poate că aş face acest lucru, însă nu îmi pot frustra familia (copii au nevoie de doctori, de haine, de jucării, de plimbări etc.). Iată de ce cred că în drept se vor ridica tot mai puţini profesori cu adevărat măreţi.

Pregătirea. Fiecare materie (din cele 8) s-au finalizat cu câte un colocviu ce consta în susţinerea (întrebări şi răspunsuri) lucrărilor practice. Mai exact pentru fiecare disciplină am primit câte cinci speţe la materiile fundamentale, respectiv două speţe la celelalte materii (trei). Speţele au fost anunţate în jur de 1 octombrie şi am avut o lună pentru a le rezolva – cam o speţă pe zi. Cele 31 de speţe puteau fi rezolvate individual, însă asta însemna ca o lună de zile să fie dedicată exclusiv pentru această chestiune. Noi aveam şi procese, vroiam să mai şi învăţăm câte ceva, eu (dar şi alţii) aveam copii acasă, deci nu puteam să rezolv singur speţele. În funcţie de umori şi compatibilităţi am format grupuri de lucru. Munca în echipă ne-a prins bine, pe de-o parte am terminat mai repede, iar pe de altă parte ne-am sprijinit moral reciproc în această perioadă dificilă.

După predarea caietelor cu lucrările practice am mai avut în jur de 20-25 de zile până la primul examen. Disperarea era la cote maxime, căci îmi părea imposibil ca în acest răstimp să termin de învăţat pentru cele cinci materii fundamentale. Cum era de aşteptat nu am reuşit, de aceea am prelungit pregătirea pentru grilă şi pe perioada colocviilor.

Aveam nevoie disperată de timp, de aceea am redus la minim somnul. Programul meu arăta astfel: dimineaţa plecam la instanţă (sau la facultate când aveam ore), apoi mergeam acasă la părinţii mei (unde aveam linişte – fără drăgălaşii şi gălăgioşii copii de acasă), învăţam până pe la ora 18, mă întorceam acasă, mă jucam cu copii, la 21:30 -22 eram în pat, dormeam până la 2 dimineaţa, când mă sculam şi mă apucam din nou de învăţat.

Simţeam din plin greutatea acestui program, nu mai făceam faţă ca în facultate. În acele zile am realizat că definitivatul în avocatură este absolut ultimul mare examen din viaţa mea. Nu mai pot duce încă un examen de acelaşi fel. Cu această conştiinţă a epuizării resurselor, am făcut efortul de a învăţa încă o dată pentru a da piept cu ultimul meu examen.

Am învăţat din coduri mai mult, doar pe ici pe acolo, am apelat la cursuri pentru explicaţii suplimentare. Aceasta şi din perspectiva faptului că la examenul grilă urma să intrăm cu codurile, pe care le puteam consulta pentru rezolvarea întrebărilor.

Am învăţat disperat, fără a crede deloc în reuşită. Îmi făceam planuri pentru ceea ce ar fi urmat după eşec – trebuia să mă apuc din nou de învăţat. Cele mai interesante planuri se refereau la modalităţile de evitare a examenului însuşi. Definitivatul în avocatură poate fi susţinut doar de trei ori, după care (în caz de eşec) urmează excluderea din avocatură. Problema este că avocatul stagiar nu poate alege momentul în care să se prezinte la examen – odată stagiul împlinit, avocatul este înscris la examen automat, iar neprezentarea echivalează cu pierderea uneia din cele trei încercări. Există posibilităţi (excepţionale) de eludare a acestui mecanism. Le-am găsit şi le-am evaluat; a fost un exerciţiu (avocăţesc) interesant.

Colocviile. Am avut aproximativ câte un examen pe zi. De pe o zi pe alta încercam să citesc toată materia pentru examenul următor, căci de regulă profesorii nu ne întrebau din rezolvările noastre, ci în legătură cu probleme din jurul speţelor. Am avut emoţii criminale. Mi-am amintit de examenele orale din facultate, însă dificultatea şi miza erau însutite. Între toate examenele unul s-a în cadrat în zona coşmarului fantastic (în sensul că dacă aş fi vrut să îmi imaginez un examen de coşmar, nu aş fi reuşit să creez ceea ce s-a întâmplat în realitate), este vorba de colocviul la procedura civilă.

Examenul grilă l-am susţinut la INPPA Bucureşti. Pe drum, mai mult mort decât viu, am citit la procedură penală, unde nu reuşisem să trec prin toată materia. Am finalizat-o în maşină.

Am fost repartizaţi în săli în funcţie de numele de familie.

După formalităţi şi aşezăminte (printre altele am predat şi telefoanele mobile) au venit subiectele. După primirea foilor cu grile şi a foii unde urma să marcăm răspunsurile corecte, ca prin farmec (aşa cum tot timpul mi s-a întâmplat) emoţiile puternice au fost înlocuite de calm şi concentrare. Grilele nu au fost din cale afară de dificile, însă nici uşoare. Cheia constă în verificarea fiecărui răspuns în cod. Chiar dacă eram aproape sigur de unele răspunsuri, tot le-am verificat. Este adevărat, că pentru a-mi elibera timp de gândire la unele grile (mai dificile), am dat şi răspunsuri neverificate, însă la puţine grile, acolo unde răspunsul corect era absolut evident.

Imediat după finalizarea examenului s-au afişat răspunsurile şi am aflat cu exactitate numărul de grile rezolvate corect. Eram admis.

Pe drumul de întoarcere m-am afundat în sentimente confuze: descărcarea după examen (stare firească), conştiinţa că acesta a fost ultimul examen, bucuria că am promovat un examen pe care îl credeam pierdut, conştiinţa unui nou început de drum – drumul unui avocat definitiv.

P.S. În urmă cu aproximativ doi ani (2010) povesteam despre examenul de admitere (ultimul organizat după vechile reguli – sinteză), am mai vorbit despre stagiatură, iar acum despre examenul de definitivat. Urmează povestirile din viaţa de avocat

Ultimul examen. Partea I


Am susţinut ultimul examen din viaţă (sper). Nu mai pot şi nu mai vreau încă unul. Nu mi-a plăcut la şcoală, în liceu eram preocupat de dezvoltarea personală, curicula obligatorie nu prea mă atrăgea. Ironia sorţii face ca tocmai eu să susţin un foarte lung şir de examene.

Anul acesta a fost unul foarte intens, de groază chiar. La revelionul 2011-2012, când am ciocnit şampania eu mă gândeam deja la ce va urma şi aveam îndoieli că voi reuşi. Examenele şi frământările aferente sunt şi motivul pentru care nu am mai scris pe blog.

În acest an am fost nevoit să fac faţă la două încercări dificile: finalizarea doctoratului şi definitivatul.

La începutul anului 2012 bâjbâiam printre paginile tezei de doctorat şi aveam nelămuriri cu privire la centrul INPPA unde ar fi fost mai bine să mă înscriu pentru definitivatul în avocatură (INPPA = Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor). Despre INPPA Bucureşti se spuneau lucruri îngrijorătoare – centru dificil, examene grele, etc. Ţinând cont că aveam şi alte obiective de finalizat plus o familie acasă, m-am hotărât să mă înscriu la centrul INPPA Braşov, un centru onorabil, însă mai accesibil decât Bucureştiul. Nu a fost să fie. Toţi stagiarii din Baroul din care fac parte au fost transferaţi (obligatoriu) la Bucureşti. Cu îngrijorare m-am văzut înscris la INPPA Bucureşti.

Între timp, primesc un buzdugan (printr-un cunoscut) din partea conducătoarei de doctorat; mesajul era “treci încoace cu teza finalizată”. Eu aveam nişte divergenţe ştiinţifice cu dânsa şi nu ştiam cum să le rezolv, aşa că bateam pasul pe loc săptămâni în şir. M-am hotărât totuşi să îi dau înainte, numai să termin de refăcut teza (după indicaţiile scrise cu roşu pe teză). Când aproape ajunsesem la final o sun. Uraganul Katrina s-a abătut asupra mea – cum de nu mi-am terminat teza până la acel moment, cum de nu am dat nici un semn de viaţă, inacceptabil şi inpardonabil. Până vineri (era cam pe luni) trebuia să fiu cu teza în dinţi la uşa profesoarei. Am dat în brânci şi cu mare efort am reuşit. Am predat teza şi apoi a urmat un lung şir de cicluri de corecturi şi refaceri – eu îi dădeam teza corectată după indicaţii, ea mi-o înapoia însângerată de indicaţii şi coercturi. Schimburile (ia teza – na teza) au continuat până spre vară, când eu speram să termin şi să susţin public. Dar nu a fost aşa, căci profesoara aflând că termenul maxim de susţinere s-a prelungit, mi-a amânat (în consecinţă) susţinerea pentru toamnă, astfel încât peste vară să mai lustruiesc diamantul creaţiei ştiintifice.

Ştiinţa ca ştiinţa, dar eu deveneam tot mai disperat căci se apropia cu paşi repezi examenul de definitivat …. Între timp (prin aprilie cred) am început cursurile în cadrul INPPA. Cursurile s-au desfăşurat (din fericire) la sediul Baroului nostru, INPPA-ul trimiţând profesorii la noi. Am avut ocazia de a întâlni avocaţi ce fac parte din elita profesiei. Între profesorii cu care am făcut cursuri, unul s-a remarcat în mod special. Nu îi dau numele spun doar că predă procedură penală. Un om deosebit din toate punctele de vedere : un cunoscător al dreptului penal şi procesual penal desăvârşit, ne-a deschis mintea cu privire la aspecte pe care nici nu le întrevedeam, ca avocat este  dur ca o piatră şi atent ca un animal de pradă, iar ca profesor este blând şi înţelegător ca un dascăl de seminar teologic  (avea câteva vorbe: “hai copii”, “voi sunteţi încă mici, nu ştiţi”, “să vă zic eu…”, “să vă dau o mură”, “hai copii, că trece timpul şi nu v-am zis tot”). Ne-a explicat şi ne-a transmis secrete profesionale, pe care altul le-ar fi ţinut (egoist) doar pentru el. Am frecventat cu regularitate cursurile INPPA, căci ştiam că prezenţa va conta la examene, iar apoi de la unii profesori chiar rămâneam cu ceva.

Din aprilie am mers în paralel cu doctoratul şi cursurile INPPA. Am sesizat însă o primă fractură – pe când ceilalţi stagiari au început încet-încet să se apuce de învătat, eu mă preocupam de sofisticării ştiinţifice. Finalizarea tezei nu îmi permitea să învăţ pentru definitivat.

Aşa a trecut vara şi ,în sfârşit, pe la începutul lui septembrie conducătoarea mea de doctorat îmi dă acceptul final. Mă pregăteam să îmi leg teza şi o sun să o întreb dacă pot purcede. “Nu, nu se poate încă, trebuie să mă mai uit o dată”  Îi explic dificultatea tehnică în care mă aflam, nu mai puteam aştepta, căci era într-o miercuri, iar luni trebuia să fiu la Bucureşti şi să predau teza (aveam termen limită din partea şcolii doctorale). “Bine, mai vorbim”. Pe la 10 seara mă sună – “Deschide teza şi notează” Au fost ultimele (foarte mici) retuşuri. “Şi cu asta ai terminat”. Am terminat …. îmi părea ceva nefiresc să termin cu teza.

Spre sfârşitul lui septembrie susţin public teza de doctorat. M-a surprins că în referatul de apreciere conducătoarea (cea intransigentă şi nemulţumită) a spus aşa : « Dacă ar fi fost geniu, doctorandul, tot nu ar fi putut redacta concluzii pentru această temă de doctorat, dar el le-a făcut ». Atunci am desluşit eu semnificaţia evenimentelor din perioada doctoratului. Profesoara ne-a indicat (pentru toţi doctoranzii) câte o temă pe care a considerat-o potrivită, având în vedere pregătirea şi structura fiecăruia din noi. Mie mi-a repartizat cea mai vastă, aproape filosofantă temă. Iniţial nici nu ştiam de unde să o apuc. Temele de doctorat privesc câte o bucăţică mică dintr-o materie. A mea a privit totul, dar dintr-o perspectivă specializată, ca un con de lumină ce se lărgeşte pe măsură ce se depărtează de punctul de origine. Profesoara, nu mai primeşte doctoranzi, eu am fost printre ultimii, iar teza mea a fost ca o încoronare pentru toate celelalte teze. Un fel de cântec de final. De aceea nu a acceptat nici un compromis şi a vrut să iasă cât mai aproape de perfecţiune. Nu ştiu dacă eu am reuşit să mă apropii suficient de un asemenea ideal. Uitându-mă în spate cred că a ieşit destul de bine. Îmi place să cred că aceasta este interpretarea corectă a tot ceea ce s-a întâmplat, că profesoara şi-a dorit ca la finalul carierei să obţină un fel de cireaşă pe care să o aşeze pe tortul tezelor de doctorat conduse de ea. Înclin să cred că ceea ce spun este adevărat, întrucât o altă profesoară (care a făcut parte din comisia de susţinere publică) mi-a spus ceva asemănător (cum că doamna profesoară doreşte o teorie generală a contractului de …. nu spun materia, că să nu trădez nici un nume, şi că prin teza mea ar fi obţinut această teorie generală).

Bucuria susţinerii publice a trecut repede, căci m-am întors imediat la cursurile recapitulative de la INPPA. Examenul de definitivat batea ameninţător la uşă.

Va urma.

The age of stupid (2009)


Nu mă pricep la filme, aşa că scriu doar despre ce mi-a plăcut cu adevărat (am mai scris despre Agora).

The age of stupid (2009) este un SF documentar. Ciudat hibrid, nu? Da, se poate ca un SF să fie şi documentar. Partea de SF este doar un pretext, nu există recuzita specifică şi efectele speciale. Totul se petrece în interiorul unei ultimei redute a civilizaţiei – o ark-hivă uriaşă din beton, construită în apropierea Antarticii (rămasă fară gheaţă), în care sunt depozitate comorile creaţiei omenirii (picturi, sculpturi, cărţi, floră şi faună conservată, foarte multe servere pline cu informaţii).  Până aici imaginea a fost creată pe calculator.

Filmul se derulează pe fondul naraţiunii arhivarului (Pete Postlethwaite).  Totul porneşte de la întrebarea (pusă pe un ton posac): „Why didn’t we stop climate change when we still had the chance?”  Arhivarul, cu tristeţe şi nostalgie, reia cateva momente de cotitură în istoria de după Cel de-al Doilea Război Mondial, când industria şi cultura consumismului au căpătat dimensiuni de neimaginat, mergând până în 2015, când ecosistemul planetei a început să se prăbuşească ireversibil.

Sunt punctate atât momente istorice de mare importanţă – războaie, decizii politice şi economice majore la nivel mondial, cât şi mici istorioare ale unor indivizi – familii ce încearcă să trăiască „eco”, un mare om de afaceri din India care dezvolta o companie aeriană low cost (avioanele fiind deosebit de poluante), un om de ştiinţă a cărui plan de salvare a climei Terrei a fost respins la ONU (sau la o alta mare organizatie internaţională) etc.

Ideea fundamentală este că omenirea a luat-o pe un drum care în mod inevitabil duce la extincţie. Marii bogataşi vor să devină mai bogaţi, marile companii multinaţionale sunt tot mai vorace, iar publicul este educat în cultura consumismului pentru a aduce profituri cât mai mari producătorilor şi comercianţilor. Pe când în SUA sau UE se consumă barbar, cu foarte mult peste nevoile individuale, în tări bogate în resurse naturale se moare de foame, iar descoperirea unor noi bogaţii nu duce catuşi de puţin la îmbunătăţirea stării populaţiei, ci dimpotrivă la războaie, exterminări în masă şi foamete.

În privinţa globalizării am reţinut o jdecată de bun simţ. Un ţăran francez bătrân comenta asupra tunelurilor şi drumurilor moderne ce traversează Alpii – laptele este produs in Franţa şi Germania, apoi transportat în Elveţia pentru a fi transformat în iaurt, care apoi se intoarce (şi în) Franţa pentru vânzare. Toate astea presupun motorină, maşini şi alte cheltuieli. La ce bun? puteau foarte bine să facă iaurtul din lapte franţuzesc în Franţa şi să nu îl plimbe aiurea peste graniţă. Se poate generaliza. În toate cursurile de economie globalizarea este prezentată ca o evoluţie firească, impusă de nevoia de scădere a preţurilor de producţie, ţinând cont de realităţile locale (forţă de muncă ieftină, resurse naturale etc). Globalizarea înseamnă însă multe transporturi, cu tot ce rezultă de aici (benzină, mijloace de transpot, combustibil, etc.). Nu cumva preţul final este tot pe acolo, căci un bun produs într-o singură ţară nu mai presupune atâta cheltuială cu transportul. Dar, prin asta, mulţi ar avea de pierdut, căci este mai profitabil să producem bunuri proaste prin întreaga lume (sub motiv că globalizarea o impune), bunuri care apoi să fie înlocuite cu altele la fel.

Poveşti de avocat. Vrăjitoarea şi tâlharul


Postarea anterioară se dorea o relatare a unei întâmplări interesante, poate chiar hazlii de la parchet (nu am mai ajuns să o relatez, căci m-am lăsat furat de evenimentele de la doctorat).

Ca avocat stagiar m-am înscris si eu pe lista de oficii – mai toţi o fac, căci astfel avem ocazia sa căpătam experienţă, uneori, dacă avem noroc şi putere de convingere ne alegem chiar cu un angajament (înlocuim oficiul cu un contract de asistenţă juridică, evident cu un onorariu substanţial mai mare decât ce oferă statul). În două-trei zile pe lună sunt de serviciu, adică trebuie să răspund la telefon şi să mă duc unde este nevoie de mine (poliţie, parchet, instanţă).

Într-o asemenea zi mă sună de la poliţie în legătură cu o tâlhărie, a se citi găinărie. Un cetăţean, să îi spun astfel, a şutit sacoşa unei femei în zona spitalului judeţean. La poliţie s-au dat declaraţii – a recunoscut fapta. După cateva zile mă sună procuroarea în vederea prezentării materialului de urmărire penală. Mă prezint, însă la parchet mă aştepta o surpriză. Intraţi la procuror(are) inculpatul începe să spună că, deşi recunoaşte fapta, el a fost obligat să săvârşească tâlhăria de către o vrăjitoare foarte puternică aflată la mare depărtare (în România totuşi, căci îi vorbea pe româneşte, sau poate cine ştie, avea capacitatea de a-i transmite direct gândurile, fără cuvinte).

Cu o două zile înaintea săvârşirii faptei i-a apărut omului nostru vrăjitoarea care îl cam chinuia. Cu o seară înainte vrăjitoarea l-a pus să se dea cu capul de pământ, mai exact podeaua barului unde lucra (după spusele lui, căci nu a putut indica cu exactitate denumirea barului respectiv). Şeful de sală cică ar fi chemat salvarea şi aşa a ajuns la spital, unde doctorii i-au făcut un sedativ uşor pt a-l linişti (din actele de la dosar rezultă că într-adevăr a fost internat pt câteva ore, i s-au făcut analize şi că ulterior a fugit.). Vrăjitoarea nu îl lăsa şi pace! I-a ordonat să fure o pungă de la o doamnă ventă la cineva în vizită (la spital). Tot vrăjitoarea cică ar fi urmat să îi trimită o maşină care să îl ia şi să îl aducă la ea. Când a fost prins de poliţie, cică vrăjitoarea i-ar fi spus să tacă din gură, să nu povestească de ea, căci îl va scăpa ea, iar dacă va vorbi îl va omorâ.

Procuroarea, la auzul poveştii, a zâmbit de câteva ori şi s-a uitat la mine cu înţeles. M-a întrebat, lăsând să se întrevadă foarte subtil un aer ironic, dacă am întrebări, excepţii sau probe de propus. “Nu ştiu cum se procedează în asemenea cazuri, o expertiză ar presupune să apelăm la cu cunoştintele unei vrăjitoare. Are parchetul în lista de experţi o vrăjitoare?”.

Până la urmă a rămas la aprecierea procuroarei dacă va dispune sau nu o expertiză psihiatrică, căci experienţa îi spunea că inculpatul, după câteva zile în arest a venit cu declaraţii fantastice – vrăjitorii, dar, pe de altă parte, omul părea convins de cele spuse, deci o expertiză psihiatrică ar mai lămuri lucrurile. Ţinând cont de starea materială a inculpatului, o asemenea expertiză i-ar fi îngreunat şi mai mult viaţa, din moment ce el ar fi trebuit, într-un final, să o suporte (adăugându-se la celelalte cheltuieli de judecată).


În urmă cu ceva vreme scriam despre cartea lui Jean Palou – Vrăjitoria. Este interesant de spus că multe din semnele posedării au fost relatate aproximativ fidel de inculpatul în cauză. Evident inculpatul în cauză nu citise cartea lui Jean Palou, atunci …. Probabil că în cultura populară din zonele rurale se păstrează, undeva într-o zonă obscură, anumite superstiţii privind vrăjitoarele.

Doctoratul. Ultimele evenimente


M-am apucat să scriu deoarece astăzi s-a întâmplat ceva bizar şi hazliu (atât cât poate un eveniment la parchet să fie) ce eu nu am mai întâlnit până acum (dar despre asta într-o postare viitoare).

Dar cum tot m-am aşternut pe scris să mă descarc şi de ultimele dezvoltări din viaţa mea. “Descarc” este cuvântul potrivit, căci totul s-a desfăşurat sub tot felul de presiuni.

Trebuie să îmi termin doctoratul. Nimic nou sub soare, am mai povestit despre aventura aceasta. Numai ca …. In acest an aveam termen limita (pe 30 iulie) fie il tremin, fie se termina tot (exmatricularea), presat de aceasta ameninţare, îmi iau inima în dinţi, las deoparte lecturile privind punctele divergente pe care le am cu coordonatoarea şi mă pun pe finalizat corecturile. Încă de anul trecut am început corecturile finale, însă m-am blocat asupra unor probleme în care eu şi profesoara avem puncte de vedere oarecum diferite; cum, în aceste condiţii, nu putem scrie nimic fără o documentare foarte solidă m-am pus pe studiat şi pe cugetat şi aşa am rămas blocat (fac şi rime). Blocajul m-a tinut câteva luni bune (vreo 7-8) şi cu disperare vedeam cum timpul se scurge şi sfoara se apropie de par… .

Presat de timp hotărăsc să pun stiloul pe hârtie (de fapt degetele pe tastatură) şi să scriu ceva, orice, pentru a ieşi din impas. Mă urnesc, scriu fără a crede că ce fac va rămâne în picioare. Între timp primesc (prin martie) un mesaj prin intermediar de la profesoară (chiar decanul baroului, care i-a fost şi el doctorand) – să iau legătura urgent cu ea. Nu o fac, căci nu aveam ce să îi arăt încă.

Acasă îmi expiră creditul în sensul că soţia mi-a spus clar şi răspicat că nu mai poate îndura regimul la care o supun: plec de diminiaţă şi vin seara, ocupându-mă tot timpul de altceva decât de familie (noi având doi copii, din care unul de doar un an, pe atunci chiar mai puţin). Practic am cam pus-o (mai degrabă ar trebui să folosesc cuvândul “redus-o”) în situaţia de a sta acasă şi a îngiji permanent odraslele 24 din 24.

Într-un final mă apropii de capătul tunelului şi la insistenţele unei colege de la facultate (doctorandă şi ea, aflată tot pe ultima sută) îmi iau inima în dinţi şi o sun pr profă. FURTUNĂ şi CATACLISM: “ce am făcut şi de ce nu am sunat până acum, chiar nu îmi pasă de doctorat?”, pai îmi pasă, dar … “nici un dar, fie apar cu teza în dinţi până la sfâşitul săptămânii, fie pot să nu mai vin deloc”. Dezastru, eu îmi programasem că mai am de lucru vreo 7 – 10 zile, nu trei câte îmi lăsase profa la dispoziţie. Nu mai dorm şi mă pun să termin lucrarea pe care deja o uram.

Cu chiu cu vai termin şi plec la Bucureşti cu teza. Mi-o citeşte, zice că mai sunt unele retuşuri, însă o pot susţine în catedră (după legea nouă – comisie).

O susţin, sunt sugestii din partea comisiei, teza este apreciată totuşi. Profa, după susţinere îmi spune că sugestiile comisiei le va analiza ea dacă sunt de utilizat sau nu, însă eu să fac modificările şi corecturile ei.

Mă întorc acasă şi mă apuc din nou de şlefuit. După câteva zile mă sună o colegă. A vorbit cu profa şi ne-a transmis că putem aduce modificările până pe 8 iulie, nu pe 20 iunie cât ne spusese iniţial. Făcând legătura cu faptul că termenul final s-a prelungit până în septembrie, trag concluzia că vrea să ne amâne susţinerea finală – stilul ei este să te ţină până în ultima secundă. Bănuiala se confirmă într-o discuţie telefonică (care a avut loc chiar ieri).

Viaţa mea din ultimele luni s-ar rezuma cam aşa: dimineaţa mă îmbrac şi plec la instanţă, car după mine servieta de avocat şi rucsacul în care am teza printată, stikul cu teza în format electronic şi alte materiale; termin la instanţă plec spre apartamentul alor mei, unde, mai nou, lucrez la teză; pe la ora 18 îmi strâng calabalâcul şi mă îndrept spre casă pt. a-mi plimba copii pe afară.

Nu am povestit până la urmă ce s-a întâmplat astăzi la parchet. De fapt întâmplarea aceasta m-a făcut să mă apuc să scriu pe blog. Am deviat.

Voi reveni.

Avocatul ca o prostituată


Revin, doar pentru o scurta întrerupere a linistii ce s-a lăsat asupra acestui blog, pentru a spune că pentru prima oară, în calitatea mea de avocat, m-am simţit ca o prostituată.

Maestrul meu are o vorbă : noi avocaţii stăm înşiraţi pe holurile instantelor precum curvele, vine clientul şi, după nişte criterii personale (vârstă, păr grizonat, haine, atitudine, recomandări etc), alege pe unul dintre noi, sau poate chiar doi – după preferinţe şi nevoi. Odată angajaţi prestăm diverse servicii, în funcţie de interesele clientului. Deci suntem nişte curve.

Într-o zi mă aflam la instanţa penală, îmi aşteptam ordinea de dosar, la un moment dat bătrânelul de lângă mine mă întreabă ceva, nu mai ţin minte ce şi îi răspund politicos şi dezinteresat. A fost un fel de întrebare test/introductivă, căci apoi îmi spune că ar dori să mă angajeze în procesul lui; la prima vedere mi s-a părut ceva simpluţ – contestarea unei amenzi administrative aplicată de procuror. I-am spus să ieşim afară să stăm de vorbă. I-am mai răspuns la câteva întrebări, în privinţa onorariului, considerând că procesul se va termina într-un singur termen şi că am de-a face cu un pensionar (deci posibilităţi materiale reduse), am propus unul foarte mic. Aici sigur am greşit, putema şo trebuia să îi cer un onorariu cel puţin dublu. Nu m-a angajat pe loc, iar eu între timp am uitat.

După Paşti mă sună, că vrea să mă angajeze. Mă întâlnesc cu el la barou şi stăm de vorbă mai amănunţit. Făcuse o plângere penală împotriva unei vecine şi a unor doctori, care (după cunoştinţele lui) facilitau obţinerea de pensii anticipate. Pe fond cam are dreptate, însă modul în care a acţionat spune despre el că este rău-intenţionat, chiar meschin. Procurorul dispune neînceperea urmăririi penale. Vecina reclamată îi face la rându-i o plângere (după primirea soluţiei din partea procurorului) pentru denunţ calomnios. Al doilea procuror (ce s-a ocupat cu plângerea vecinei) dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art 10 indice 1 (fapta este lipsită de pericol social), în plus, însă, aplică sancţiunea administrativă a amenzii in cuantum maxim (în temeiul art 91 CP) şi stabileşte cheltuieli judiciare. Clientul meu face plângere la prim procuror şi apoi la instanţă.

Discutăm, notez toate datele, semnăm contractul şi împuternicirea avocaţială. Din vorbă în vorbă îmi povesteşte despre viaţa şi activitatea lui profesională (aici nu pot intra în detalii). Îmi dau seama că este un om rău-voitor, care a trecut prin viaţă dând în gât pe unul şi pe altul. I s-a părut lui normal şi chiar găsea plăcere în ce făcea. Mi-a povestit chiar de femei pe care le-a şantajat pt a obţine favoruri diverse (vă daţi voi seama de care).

Ascultand îmi dau seama că eu voi merge în instanţă şi voi invoca tot felul de temeiuri de fapt şi de drept pentru înlăturarea amenzii ştiind totuşi că aceasta ar fi binemeritată. Mai mult, am avut clienţi hoţi, tâlhari, bătăuşi etc, toţi conştientizau ce au făcut, însă nici unul ca acest bătrânel aparent nevinovat. Urmează să apăr un om care are multe păcate în spate, nu pot spune că are constiinţa încărcată, căci el consideră ca este foarte bine ce a făcut şi ar face-o din nou dacă ar putea. Din punct de vedere moral, foştii mei clienţi (în dosarele penale), nici măcar împreună, nu au atâtea păcate.

De aceea, pentru prima oară în calitatea mea de avocat, mă simt ca o curvă.