Tutunul de narghilea

Titlul este impropriu, întrucât melanjul ars in creuzetul narhilelei conţine doar în parte tutun.

În ultima perioadă tot mai des prefer ca sâmbătă seară să merg la vreun restaurant unde se fumează narghilea, acesta fiind un important criteriu de alegere.

Ştiu prea bine cum arată “tutunul de narghilea”-ca un fel de gem de fructe, însă într-o seară l-am văzut pe cel care se ocupă de prepararea narghilelelor tocand acest tutun, am fost surprins să văd tot acel “gem”, pe care câtuşi de puţin nu îl asociez cu noţiunea de tutun. Am înţeles că astfel tocat tutunul de narghilea s-ar fuma mai bine, mai eficient şi că aroma ar fi extrasă la maxima ei savoare.

Având în vedere că într-un comentariu mai vechi cineva îmi sugera un articol asupra compoziţiei “tutunului de narghilea”, iată că mă încumet.

“Tutunul de narghilea” conţine tutun spalat (ca sa aiba cât mai puţina nicotină, exceptie Nakhla care e mai tare), melasa de fructe care contine si pasta de curmale, aroma naturală şi umidificator (glicerină vegetala). Mai poate să contina 10% miere şi conservant. Reţetele variază de un producător la altul, însă în linii mari, acesta este conţinutul.

Dosare şi dileme I

Am promis şi apoi mai mulţi din cei ce mi­-au trecut pragul au cerut să povestesc despre dosare şi despre viaţa de avocat.

Voi avea grijă să nu dezvălui nume de persoane fizice sau juridice, numere de dosare sau orice asemenea informaţii.

Înainte de a începe vreau să spun că fiecare dosar are dileme, de la dileme strict tehnice/juridice, dileme privind strategia de apărare, până la serioase şi diverse dileme morale.

Este greu să încep programatic de undeva. S-au strâns mai multe experienţe. Îmi este mai la îndemână să pornesc chiar de la un dosar foarte proaspăt, aflat încă în cursul urmăririi penale.

În urmă cu doar câteva zile ieşeam de la Inspectoratul de Poliţie, tocmai terminasem cu audierea unui client şi eram oarecum uşurat şi cu gandul la ce mai aveam de făcut în acea zi. Sună telefonul şi răspund (da, vorbesc la telefon chiar şi când conduc), era o persoană cu care mai colaborasem, un fel de bulibaşă, dar cu şcoală. Îl cunoscusem cu ocazia altor dosare când însoţea diverşi clienţi ai mei, cărora le explica mai pe înţelesul şi limba lor ce spuneam eu. Numai că de data asta era altceva… M-a întrebat daca pot veni la o audiere, tot la IPJ, am acceptat şi am întors maşina.

Audiat era chiar fiul domnului în cauză, de doar 15 ani, fiind ercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie.

 

Varianta poliţiei şi a părţilor vătămate: pe când se afla clientul meu şi prietenii săi într-un club, ar fi sustras un telefon şi o mică sumă de bani din poşeta unei domnişoare. Partea vătămată şi prietenul ei au observat un tânăr îndepărtându-se, baiatul s-a ţinut după respectiva persoană şi a ajuns-o din urmă când aceasta a ajuns un grup de tineri. Întrebat dacă nu cumva a luat bunurile menţionate tânărul i-ar fi spus să plece, că nu a luat nimic, cum viteazul prieten al domnişoarei nu s-a lăsat dus a primit un pumn în faţă şi o mică tăietură pe gât făcută cu un ciob.

 

Varianta clientului meu (inculpatul), a tatătui său (martor) şi a prietenilor săi  : pe când se afla clientul meu şi prietenii săi într-un club, la un moment dat doi din grupul lor ar fi părăsit incinta clubului, să cumpere ţigări de la o alimentară din zonă (este mai ieftin aşa). Imediat unul din cei doi se întoarce pentru a-i chema pe ceilalţi afară căci fuseseră înconjuraţi de un alt grup care pretindea că li s-a furat un telefon. Au ieşit ei afară, iar la vederea lor celălalt grup se risipeşte ; între timp apare un terţ care întreba şi el dacă nu cumva grupul din care făcea parte clientul meu ştie ceva despre furtul unui telefon. Clientul meu ia cuvântul şi spune că nu , dar că şi lor li se furase un telefon. El şi prietenii săi se lasă controlaţi, ceeace fac şi ei cu baiatul care întreba de telefon. Mai mult terţul pretinde a fi nepotul unui interlop cunoscut, clientul meu rânde la această afirmaţie, căci interlopul cu pricina era ţigan, ceea ce nu se putea afirma despre terţ. La un moment dat clientul meu vede sânge pe gâtul terţului , îl şterge cu dosul palmei şi îi arată, la care tânărul puţin speriat se retrage.

Cu alte cuvinte vorbim de trei grupuri, care toate au suferit furtul câte unui telefon şi care apoi se întrebau unii pe altii de soarta acestor bunuri şi de autorii furturilor.

A doua zi la domiciliul clientului meu se prezintă o fată şi un băiat (cei cu păţania din club), nesiguri pe ei întreabă dacă nu cimva clientul meu are informaţii despre evenimentele petrecute în noaptea trecută. Tatăl clientului meu îi invită să stea de vorbă şi se oferă să plătească el telefonul dacă cei doi ar afirma cu certitudine că fiul său l-ar fi luat. Cele două victime ale tâlhăriei spun că nu sunt siguri, că nu ştiu cine a fost şi că ei vor să afle cine a fost. Întrebaţi cum au aflat vde numele şi adresa clientului meu au afirmat că cineva din club le-a spus. Tatăl clientului meu, om cu experienţă, s-a oferit să îi cheme pe tinerii din grupul fiului său, urmând ca cele două victime ale tâlhăriei să vină să vorbească cu toţi, stabilind şi o oră pentru această întâlnire. La ora stabilită presupusele victime nu au mai apărut, apelate pe numărul de telefon pe care l-au lăsat, nu au răspuns.

Nu după mult timp minorul de 15 ani este citat la poliţie ca martor, iar ulterior pus sub urmărire penală.

În faţa organului de poliţie am tot cerut eu să îmi arate sau măcar să îmi spună care sunt probele . Au refuzat. Sigur, potrivit Codului de procedură penală avocatul are dreptul de a studia dosarul (art. 94 CPP), însă pentru asta este nevoie de aprobarea procurorului. În condiţiile în care s-a luat măsura reţinerii (pt 24 de h) şi era clar că vor face propunerea pentru arestarea preventivă, posibilitatea mea de studia dosarul era nulă. Poliţistul a spus că ar exista probe, lăsând să se înteleagă ca ar fi chiar puternice. De studiat dosarul am reuşit câteva ore mai târziu, la instanţă. S-a făcut propunerea de arestare preventivă, dosarul a fost trimis la instanţă şi acolo aveam posibilitatea reală de avedea ce probe sunt. În concret era sesizarea părţii vătămate (fata) , declaraţia martorului (băiatul care o însotea) şi recunoaşterea din fotografii. Având în vedere condiţiile din club (întuneric, oboseala, ora înaintată, poate şi ceva alcool consumat) dar şi culoarea uşor tuciurie a clientului meu … sunt întrunite toate condiţiile pentru niscaiva erori serioase.

 

Încadrare :  fapta în discuţie este o infracţiune de tâlhărie calificată : art. 233 (infracţiunea de tâlhărie), art. 234 (tâlhăria calificată)

Art. 234. Talharia calificată

(1) Talharia savarsita in urmatoarele imprejurari: a) prin folosirea unei arme ori substante explozive, narcotice sau paralizante; b) prin simularea de calitati oficiale; c) de o persoana mascata, deghizata sau travestita; d) in timpul noptii; e) intr-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport; f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional,
se pedepseste cu inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.

(2) Talharia savarsita in conditiile art. 229 alin. (3) se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 12 ani si interzicerea unor drepturi.

(3) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza talharia care a avut ca urmare vatamarea corporala.

 

Propunerea de arestare preventivă a fost admisă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi (în ciuda argumentelor structurate prezentate de avocat). Măsurile preventive sunt reglementate de art 2012 Cod Procedură penală şi următoarele.

Dileme Principala întrebare este dacă inculpatul a săvârşit sau nu fapta de care este acuzat. De regulă inculpaţii recunosc săvârşirea faptei penale, măcar faţă de avocat (ca să ştie avocatul cum să îl apere mai bine). Sigur există şi cazuri în care inculpatul nu recunoaşte fapta nici faţă de avocat, am întâlnit şi eu cazuri de felul acesta, asta dintr-un fel de neîncredere gererală, teamă şi credinţa (greşită) că avocatul îl va apăra mai bine dacă ar fi convins că în realitate clientul său nu a comis fapta (de regulă, totuşi, avocatul se prinde pe parcurs care este adevărul – vede probele de la dosar, vede reacţii umane etc, intuiţia si experienţa au un rol important). În cazul nostru … încă nu mă pronunţ cu siguranţă. Totuşi … tatăl inculpatului are ceva experientă de viată, a văzut multe, l-a întrebat pe băiat şi răspunsul a fost nu, mama inculpatului la fel (ei cică i-ar spune tot timpul adevărul), vârsta inculpatului – 15 ani. Încăpătânarea în a nu recunoaşte faţă de nimeni cere o anumită tărie, o anumită filosofia de viaţă, iar un copil faţă de care s-a luat măsura reţinerii şi apoi cea a arestării … nu cred că rezistă presiunii. Rămâne de văzut.

A doua dilemă este măsura arestării preventive. Poliţistul, în acord cu procurorul, face propunerea de arestare, el spune însă că procurorul va decide dacă va face propunerea către instantă sau nu, evident procurorul face propunerea către instanţă şi toată lumea afirmă că judecătorul decide (aşa este legal nu ?). Judecătorii români admit în mare măsură propunerile de arestare preventivă (respingerea acestora reprezintă excepţia). În multe cauze au dreptate, însă în multe altele nu este necesară şi nici proporţională măsura.

În acest caz sunt convins că nu trebuia admisă propunerea de arestare preventivă, mai mult cred că procurorul putea să dispună măsura controlului judiciar, care ar fi fost suficientă.

Care ar fi argumentele : a) singura recunoaştere după fotografii (în condiţiile de incertitudine arătate mai sus) nu este, după mine, suficientă pentru a proba în mod sigur că inculpatul este cel care a săvârşit fapta ; b) natura şi prejudiciul concret al faptei : o tâlhărie relativ uşoară – un furt urmat de violenţă pt a se asigura scăparea, violenţa a fost slabă, bunurile sustrase de valoare relativ mică – un telefon şi o sumă foarte mică de bani ; c) vârsta mică a inculpatului – 15 ani (odată aruncat în arest …. ehe sunt consecinţe psihologice serioase, dar şi pericole cât se poate de fizice) ; d) lipsa totală de antecedente penale ; e) jurisprudenţa CEDO care spune că pt minori măsura arestării preventive se ia în cazuri absolut excepţionale (nu este situaţia aici) ; f) inculpatul a colaborat, a dat declaraţii, a făcut declaraţii ca martor şi tătăl său, are un domiciliu stabil şi o familie, nu există riscul să plece nicăieri, aşa că maxim un arest la domiciliu ar fi fost suficient. Plus că se vedea că tremura tot de frică, nu poţi arunca un băiat de 15 ani în aceste condiţii în arest.

Instantele româneşti (şi din câte am auzit mai ales cele din oraşul meu) admit pe bandă propunerile de arestare preventivă. Aşa toată lumea pleacă acasă liniştită – poliţist, procuror şi judecător. Şi-au făcut treaba, nu pot fi acuzaţi de nimic. Nimeni nu o să le reproşeze vreodată că au avut prea mult zel atunci când au arestat pe cineva. Dacă însă procurorul ar fi dispus controlul judiciar sau instanta ar fi respins propunerea de arestare, dispunând altă măsură … ehe, trebuiau să motiveze serios acest lucru, plus că admiţând propunerea de arestare preventivă toată lumea e la adăpost, dorm liniştiţi, nu îi va întreba niciodată cineva ceva. Respingând propunerea instanta îşi asumă o anumită răspunderea deciziei, admiţând-o se degrevează de orice răspundere.

În statele UE, măsura arestării preventive este cu adevărat una excepţională, aşa cum spune Convenţia Europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa CEDO (Curtea europeană a drepturilor omului). Sigur, însă, acolo vorbim despre o altă cultură, o altă istorie, un alt stadiu de dezvoltare a societăţii, alte cifre ale infracţionalitaţii etc. Este mult de discutat despre această problemă –  jurisprudenţa românescă în materia arestării preventive.

Later edit : Inediferent de ce au susţinut clienţii (nevinovaţia adolescentului) eu am insistat să plătească prejudiciul. Partea vătămată, normal, a urmărit să maximizeze despăgubirile, aşa că telefonul a fost plătit la valoarea de pe factură, de nou adică, nu la valoarea lui actuală (obiect folosit). După aceasta am solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu arestul la domiciliu, iar instanţa a admis cererea.

Între timp urmărirea penală a continuat, au fost audiaţi martori şi a devenit limpede, chiar şi pentru mine, că tânărul nostru a fost cumva implicat în evenimente. Anterior câţiva tineri din grupul lui furaseră o poşetă a unei domnişoare, apoi întrebaţi despre ce au făcut, i-au luat la bătaie pe cei care au avut asemenea « tupeu ».

Mare « coincidenţă » părţile vătămate care au depus plângere au reclamat un modus operandi asemănător, acuzând exact acelaşi grup.

Mai multuna din martore (mă întreb dacă este doar martoră) din grupul inculpatului a contactat pe facebook părţile vătămate şi a încercat să îi determine să îşi retragă plângerea.

Concluzie : Este limpede că inculpatul meu este cu adevărat vinovat. Din punctul meu de vedere este foarte bine că am reuşit înlocuirea măsurii, iar mai târziu am reuşit chiar înlocuirea arestării preventive cu controlul judiciar. Din această perspectivă sunt şanse foarte mari ca instanţa să dispună o măsură privativă neprivativă de libertate. Eu voi pleda aşa cum îşi doresc clienţii – nevinovat, adevărul este însă altul.

Ceea ce rămâne, este problema abordării unui dosar. Ca avocat crezi sau nu crezi clientul atunci când se jură că nu a făcut el fapta. Sigur este că nu îmi place să fiu minţit de clienţi, îmi plac infractorii care spun de la început « domnul avocat, eu vă spun că am făcut-o ».

Iulie 2016

Ultima postare dateaza din 8 ianuarie 2014. În acel an mă îndreptam orbeşte spre cele mai mari greşeli ale mele.

Urmatorul – 2015 a fost un coşmar, în mare parte. Cred că am depăşit muchia normalităţii, aşa cum o înţeleg eu.

M-am înşelat singur, am căutat ceea ce aveam deja unde nu se putea găsi nimic, realitatea m-a zdruncinat zdravăn, viaţa personală s-a destrămat aproape total, doar un fir mai rămasese pentru ca totul să se deşire.

Pierdusem valorile din viaţa mea nu în 2014, ci în timp, în toţi aceşti ani în care povesteam eu cum am muncit pentru carieră. Preţul pe care multi îl plătesc pentru succes/carieră este chiar sufletul lor – personalitatea, morala, familia. Am fost foarte aproape de a-mi pierde sufletul şi stiu că nu după mult timp urma să pierd absolut totul.

Într-un final am redescoperit şi recâştigat cu adevărat ceea ce încet pierdusem, este un proces, încă nefinalizat, dar măcar sunt pe drumul cel bun.

Dacă aş putea da timpul înapoi şi aş putea şterge toate aceste enorme greşeli, ar fi bine să o fac? Probabil că nu, căci nu există revenire/redescoperire adevărară fără cădere şi cu cât mai întunecată şi mai sulfuroasă căderea cu atât mai puternic avântul recuceririi.

Acum, în sfârşit, pot privi optimist la viitor.

O descoperire neasteptata. Casete audio noi de vanzare in anul 2014

Astazi, cu indicatorul de benzina aprins intru in prima benzinarie ce mi-a iesit in cale. S-a intamplat sa fie Petrom (nu fac reclama, caci nu am actiuni acolo, desi as vrea eu). Alimentez, platesc la casa, dupa care ma uit la standul cu cd-uri (in multe benzinarii sunt asemenea standuri). La un moment dat ochiul imi este atras de o forma cunoscuta, dar pe care nu ma asteptam deloc sa o gasesc acolo – casete audio noi si sigilate de vanzare.
M-au lovit emotiile si nostalgia. De foarte multa vreme nu am vazut asa ceva, cam dupa ce am terminat facultatea nu am mai vazut casete de vanzare in magazin. Apoi in benzinarie era ultimul loc unde as fi putut sa ma astept la o asemenea supriza (placuta evident). Eu, in copilarie si adolescenta, am ascultat muzica in special pe casete, nu aveam (la parinti) decat un casetofon Universum. Imi amintesc si acum cum stateau casetele cu toate titlurile posibile si imposibile pe rafturile magazinelor specializate sau nu, pe tarabe, la chioscuri etc. Apoi au disparut.
Nu stiam despre ce casete este vorba, insa imi era clar ca voi cumpara macar una. Din pacate oferta era cam slaba: o cloectie de 4 casete cu muzica romaneasca, numeroase casete cu manele si Florin Chilian (albumul Iubi). Desi am albumul respectiv al lui Chilian pe cd, am cumparat si caseta. Nu o desigilez, o las asa.
Putin mirat l-am intrebat pe vanzator, ce este cu aceste casete, de cand le au, cum de le aduc, sunt stocuri vechi care au ajuns la ei in incercarea de a le lichida, sau sunt noi? etc, mi-a zis ca ei dintotdeauna au avut si mai mult nu stie. De acum numai la benizariile cu pricina o sa alimentez, poate gasesc si alte inregistrari.
Am facut si poze la minunata achizitie, nu de alta dar daca mi-ar fi spus cineva asa poveste, eu, in anul 2014, nu l-as fi crezut.

Absenţa

Nu am mai scris pentru acest blog de tare mult, am avut câteva tentative dar am eşuat.

De vină ar fi viaţa de avocat, dar şi lenea mea. După definitivat (şi cu asta fac un mic bilanţ) am avut un an destul de bun – cu dosare şi clienţi, la care s-au adăugat orele de la universitate şi familia. De multe ori îmi propuneam să scriu, dar seara, când în sfârşit se facea linişte în casă, eram prea oboist. Problemele clienţilor mei m-au invadat, într-o anumită măsură deveneau ale mele. Seara vroiam doar să frunzăresc puţin internetul, ca să uit de peste zi şi să adorm.

Am întâlnit pe parcursul acestui an (2013)  multe dosare despre care aş fi vrut să scriu, dar nu am ajuns, iar acum nu mai ştiu exact ce vroiam să zic. A rămas doar o impresie.

Am aşteptat această vacanţă, aşa cum doar elev fiind aşteptam vacanţele după lungile şi obositoarele semeste de şcoală.

Promit să revin cu postări noi.

De ce bunica nu poate fi monarhistă

Nu este vorba de bunica mea, ci de a soţiei, însă, pentru mine, tot statut de bunică are.

Eu sunt monarhist încă de la vârsta primelor opinii politice, pe când mă pregăteam să încep perioada adolescenţei visam la restauraţie (în contextul efuziunii populare iscată de prima vizită a Regelui în România după căderea comunismului).

În timp mi-am lărgit cunoştinţele politice, păstrându-mi însă aceeaşi opţiune. Pe măsură ce anii au trecut peste mine argumentele pentru forma de guvernământ a monarhiei s-au înmulţit şi au devenit tot mai grele.

Nimic nu mi-a clintit convingerile, cu o singura excepţie … bunica soţiei.

La un moment dat, în urmă cu ceva ani, nu mai ţin minte contextul bunica îmi spune că ea a apucat vremurile monarhiei şi că nu a putut niciodată crede sincer în această formă de guvernământ. Prima mea reacţie a fost că această opţiune este doar rezultatul îndoctrinării asidue din perioada 1947-1989. Greşit – nu simpatizează vreo orietare sau partid politic.

Atunci de ce ? In anii ’30 dânsa era elevă la o şcoală dintr-un oarecare sat românesc, aparţinea clasei medii a populaţiei rurale. Îşi aminteşte că în fiecare dimineaţă copii se strângeau în curtea şcolii şi nu intrau până nu se ridica steagul, iar apoi, în clasă, începeau prin a cânta Trăiască Regele. După mine asta era un lucru bun, având în vedere că eu am cântat, fără credinţă şi chiar cu o anumită opoziţie difuză în suflet, tot felul de cântece tembele spre lăudarea luminosului stat comunist.

Pentru a reveni – iarna era teribil de frig, copii erau încălţaţi cu opinci, le îngheţau picioarele în zăpadă şi dimineaţa, cârpiţi de somn şi suferind de frig cântau unui rege pe care nu îl cunoşteau şi care habar nu avea de ei. Pe Tron se afla Mihai I (copil şi el). Bunica se gândea că Regele la acea oră tocmai se trezea, stătea la cald, era îmbrăcat frumos şi probabil mânca, iar ei cântau imnuri ce se pierdeau în aerul rece.

Am înţeles-o şi i-am dat dreptate. În acea perioadă simţeam pe propria piele inechităţile şi lupta socială pentru un loc sub soare. Eram la începutul vieţii mele profesionale, fiind printre cei mici (în Universitate) trebuia să muncesc mult, să fac chiar şi treaba altora, şi eram plătit mizer.

Deşi am rezonat la povestioara bunicii, am rămas monarhist, însă mai mult la nivel al idealurilor. În concret, întotdeauna au fost şi vor fi clase dominante şi restul poporului, ceea ce diferă sunt formele în care societatea se organizează. Ce diferenţă esenţială este între aristocraţie, burghezie,  nomenclatura comunistă, sau nouveau riche (apăruţi ca ciupercile după ’89). Sigur sunt numeroase –  de educaţie, de filosofie, de atitudine etc. Dar în esenţă toţi aceştia reprezintă forme diferite ale clasei conducătoare. Cu toţii s-au bucurat (sau, după caz, se bucură încă) de statutul şi privilegiile lor.

Libertatea de a citi. O biografie din perspectiva lecturilor

Intenţionam să scriu o postare despre ultima carte citită, după o lungă pauză. Realizez însă că pauza în lectură trădează o chestiune mult mai importantă : libertatea şi disponibilitatea de a citi. În căutarea unui răspuns cobor în istoria personală.

Am început să citesc serios, cu program, pe la începutul liceului. Găsisem o formulă inspirată din jurnalele/romanele unor faimoşi scriitori. Stabilisem o normă zilnică: 100 pagini literatura + 10-20 pagini filosofie pe zi în timpul vacanţelor, redusă la jumătate în timpul şcolii. Pe vremea aceea eram un idealist, ca să nu zic visător ; trăiam într-un univers paralel. Lumea mea era un melanj între fantezie şi realitate; îmi hrăneam fantasmele cu lecturi şi vestigii ale trecutului. Hoinăream prin cartierele vechi ale oraşului, admiram arhitectura ce scăpase elanului comunist si visam la restauraţie, valori sociale şi meritocraţie.

Spre sfârşitul liceului am fost forţat să mă apropii mai mult de realitate, căci trebuia să fac o alegere în privinţa facultăţii pe care aveam să o urmez şi apoi să mă pregătesc pentru admitere (pe vremea aceea admiterea în facultate era o problemă foarte serioasă – în funcţie de facultate 3-20 pe un loc). Am ales dreptul, întrucât am considerat că o carieră (cât de cât) bănoasă îmi va asigura condiţiile necesare pentru materializarea parţială a vechilor mele vise (ajustate după măsura realizabilului). De la grandoarea viselor de adolescent am ajuns la proiectul unei vieţi de domn.

Întoarcerea spre realitate a marcat declinul lecturilor; nu mi-am mai respectat norma de pagini/zi, în condiţiile în care aveam de învăţat pentru admiterea la facultate (la admiterea în facultatea drept era o concurenţă acerbă).

Odată intrat la facultate am încercat să revin la vechile standarde, însă nu mă pot lăuda că am fost constant, căci mi-am permis să îmi trăiesc viaţa de student. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea.

După absolvire m-am trezit aruncat în jungla societăţii româneşti. Pot spune că primii ani ai carierei şi ai vieţii pe propriile picioare, în ciuda sprijinului părinţilor, au reprezentat o experienţă dură, chiar traumatizantă. Parcă toţi vroiau să îmi demonstreze cât de mic eram. La facultate aveam calitatea de preparator la plata cu ora (câştigam fix câte ore prestam, nu aveam salariu în timpul vacanţelor, ş.a.) ; de multe ori făceam treaba titularului de curs care se dădea ocupat cu altceva mai important. Imaginea de sine nu corespundea absolut deloc cu noul statut social. Deşi timp aveam timp (faţă de zilele de azi) am renunţat total la lectură. Singurele cărţi pe care le deschideam erau cele de specialitate. Mă gândeam că ar fi o pierdere de timp să citesc dacă eu nu realizasem încă obiectivele cu care pornisem în viaţă. Nu aveam stare, eram supărat pe viaţă şi nemulţumit de mine. Ulterior am învăţat pentru admiterea la doctorat, pentru examenele din timpul doctoratului, pentru admiterea în avocatură şi, în sfârşit, pentru definitivatul pe care (de curând) l-am susţinut.

După un lung drum am bifat obiectivele pe care mi le stabilisem în urmă cu ceva ani. La facultate am câştigat o poziţie satisfăcătoare (încă mai lupt), iar în avocatură au început să picure şi mult aşteptaţii bani, care să îmi asigure minimul confort necesar. Mai este drum până la statutul de burghez, însă m-am apropiat suficient cât să pot vedea linia de finiş. Pentru prima oară după o lungă perioadă, mă simt din nou liber să citesc. Sigur nu am libertatea abolută din vremurile de demult ale adolescenţei (am ore la facultate, procese la instanţă şi familie), cu aşa ceva poate o să mă mai întâlnesc când voi ieşi la pensie. Odată cu frântura de libertate şi micul meu loc sub soare pe care le-am smuls cu mare luptă din partea ciudatei şi cruntei societăţi româneşti am redobândit şi disponibilitatea, starea sufletească pentru a putea citi.

O afirmaţie cu adevarat grea

Unul din puţinii mei cititori şi comentatori spunea că şi-ar dori mai multe povesti avocăţeşti din instanţe şi din afara lor.

Nu am găsit nimic într-atât de remarcabil încât să fac efortul de a scrie o postare.

Zile le trecute, însă, povestea m-a găsit pe mine.

Deşi nu mai sunt stagiar, păstrez cu fostul meu maestru relaţii bune, suficient de bune încât să-mi împărtăşească o mică întâplare a sa din instanţă.

Trebuie să spun că cel care mi-a fost maestru a debutat ca judecător şi a încercat în toată cariera sa de magistrat să facă dreptate oamenilor, are un spirit al justiţiei curat, cum ram am mai văzut.

Dar acum povestea :

În faţa unui complet de dreptul muncii (mai exact Sectia Conflicte de munca si Asigurari Sociale) se judecă, în contradictoriu cu Casa de Pensii, cererea unui particular de a i se acorda pensie pentru limită de vârştă, având un stagiu minim de cotizare – 15 ani. Legea (nr. 263/2010) spune că stagiul minim de cotizare este de 15 ani, cine nu împlineşte acest număr minim de ani lucraţi – nu prea primeşte pensie.

Instanţa îi atrage atenţia avocatului că al său client nu îndeplineşte standarul minim pentru câteva zile, să zicem maxim 2-3 săptămâni. La care acest avocat bătrân zice : „ONORATĂ INSTANŢĂ, EU CÂND AM CALCULAT STAGIUL MINIM DE COTIZARE M-AM GÂNDIT LA FAPTUL CĂ O FAMILIE DE DOUĂ PERSOANE, DOI BĂTRÂNI, ÎN ACEST MOMENT, ÎNCEARCĂ SĂ SUPRAVIEŢUIASCĂ CU DOAR 400 DE LEI LUNAR”.

Afirmaţia aceasta mi s-a părut că are, cu adevărat, greutate. Conţine un adevăr social, dar şi spiritul unei justiţii echitabile, căci echitatea (scrie prin cărţile de istorie şi filosofie a dreptului) este una din valorile ce stau la baza acestei discipline.

Memorabil şi totuşi atât de dureros.

Ultimul examen. Partea II-a

Partea a doua a povestii despre definitivatul meu in avocatura, unde ar urma să vorbesc despre lucrurile cu adevărat importante – pregătirea si examenul propriu-zis, îmi este mai greu să o spun. Sunt multe senzaţii, sentimente şi alte elemente pe care cuvintele nu le pot descrie (sau cel puţin cuvintele mele). Acesta este şi motivul pentru care am lăsat să se scurgă atâta timp între prima parte şi prezenta postare.

Cursurile INPPA începuseră încă de prin luna aprilie, eu am participat la ele, însă nu mă apucasem serios de învăţat, căci am avut de tras cu doctoratul. De la 1 octombrie, încă buimac, m-am apucat să caut o metodă, un drum în hăţişul materiei de definitivat. Se finalizau ultimele cursuri recapitulative şi aproape toţi colegii erau dezorientaţi, chiar dacă o bună parte din ei se apucaseră de multişor de învăţat (nu recunoşteau însă).

Despre cursuri şi profesori. Pe lângă cele cinci materii fundamentale (civil, penal, proceduri şi Legea organizării şi exercitării profesiei de avocat – OEPA) am mai făcut trei cursuri (un fel de modul de drept european) – Dreptul Uniunii Europene, Cooperare judiciară europeană şi Dreptul european al drepturilor omului. Am avut profesori buni, unii chiar foarte buni (profesorul de procedură penală). Mulţi predau la Universitatea Bucureşti, din păcate, însă, i-am simţit cu o treaptă mai jos decât înaintaşii lor – Beleiu, Stătescu, Bârsan, Dongoroz etc. Chiar unul dintre ei a recunoscut expres acest lucru, că în cariera universitară nu pot atinge performanţele maeştrilor lor, căci ei sunt şi avocaţi, iar câştigul îi tentează în dauna desăvârşirii ştiinţifice. Mulţi dinte ei au toate datele de a ajunge chiar mai sus decât înaintaşii, însă tentaţia onorariilor este prea mare. Îi înţeleg, în aceeaşi situaţie sunt şi eu – universitatea plăteşte puţin, iar societatea cere mult. Într-o lume consumistă, este greu să rezişti eroic în turnul de fildeş şi să refuzi superior bunurile materiale. Eu poate că aş face acest lucru, însă nu îmi pot frustra familia (copii au nevoie de doctori, de haine, de jucării, de plimbări etc.). Iată de ce cred că în drept se vor ridica tot mai puţini profesori cu adevărat măreţi.

Pregătirea. Fiecare materie (din cele 8) s-au finalizat cu câte un colocviu ce consta în susţinerea (întrebări şi răspunsuri) lucrărilor practice. Mai exact pentru fiecare disciplină am primit câte cinci speţe la materiile fundamentale, respectiv două speţe la celelalte materii (trei). Speţele au fost anunţate în jur de 1 octombrie şi am avut o lună pentru a le rezolva – cam o speţă pe zi. Cele 31 de speţe puteau fi rezolvate individual, însă asta însemna ca o lună de zile să fie dedicată exclusiv pentru această chestiune. Noi aveam şi procese, vroiam să mai şi învăţăm câte ceva, eu (dar şi alţii) aveam copii acasă, deci nu puteam să rezolv singur speţele. În funcţie de umori şi compatibilităţi am format grupuri de lucru. Munca în echipă ne-a prins bine, pe de-o parte am terminat mai repede, iar pe de altă parte ne-am sprijinit moral reciproc în această perioadă dificilă.

După predarea caietelor cu lucrările practice am mai avut în jur de 20-25 de zile până la primul examen. Disperarea era la cote maxime, căci îmi părea imposibil ca în acest răstimp să termin de învăţat pentru cele cinci materii fundamentale. Cum era de aşteptat nu am reuşit, de aceea am prelungit pregătirea pentru grilă şi pe perioada colocviilor.

Aveam nevoie disperată de timp, de aceea am redus la minim somnul. Programul meu arăta astfel: dimineaţa plecam la instanţă (sau la facultate când aveam ore), apoi mergeam acasă la părinţii mei (unde aveam linişte – fără drăgălaşii şi gălăgioşii copii de acasă), învăţam până pe la ora 18, mă întorceam acasă, mă jucam cu copii, la 21:30 -22 eram în pat, dormeam până la 2 dimineaţa, când mă sculam şi mă apucam din nou de învăţat.

Simţeam din plin greutatea acestui program, nu mai făceam faţă ca în facultate. În acele zile am realizat că definitivatul în avocatură este absolut ultimul mare examen din viaţa mea. Nu mai pot duce încă un examen de acelaşi fel. Cu această conştiinţă a epuizării resurselor, am făcut efortul de a învăţa încă o dată pentru a da piept cu ultimul meu examen.

Am învăţat din coduri mai mult, doar pe ici pe acolo, am apelat la cursuri pentru explicaţii suplimentare. Aceasta şi din perspectiva faptului că la examenul grilă urma să intrăm cu codurile, pe care le puteam consulta pentru rezolvarea întrebărilor.

Am învăţat disperat, fără a crede deloc în reuşită. Îmi făceam planuri pentru ceea ce ar fi urmat după eşec – trebuia să mă apuc din nou de învăţat. Cele mai interesante planuri se refereau la modalităţile de evitare a examenului însuşi. Definitivatul în avocatură poate fi susţinut doar de trei ori, după care (în caz de eşec) urmează excluderea din avocatură. Problema este că avocatul stagiar nu poate alege momentul în care să se prezinte la examen – odată stagiul împlinit, avocatul este înscris la examen automat, iar neprezentarea echivalează cu pierderea uneia din cele trei încercări. Există posibilităţi (excepţionale) de eludare a acestui mecanism. Le-am găsit şi le-am evaluat; a fost un exerciţiu (avocăţesc) interesant.

Colocviile. Am avut aproximativ câte un examen pe zi. De pe o zi pe alta încercam să citesc toată materia pentru examenul următor, căci de regulă profesorii nu ne întrebau din rezolvările noastre, ci în legătură cu probleme din jurul speţelor. Am avut emoţii criminale. Mi-am amintit de examenele orale din facultate, însă dificultatea şi miza erau însutite. Între toate examenele unul s-a în cadrat în zona coşmarului fantastic (în sensul că dacă aş fi vrut să îmi imaginez un examen de coşmar, nu aş fi reuşit să creez ceea ce s-a întâmplat în realitate), este vorba de colocviul la procedura civilă.

Examenul grilă l-am susţinut la INPPA Bucureşti. Pe drum, mai mult mort decât viu, am citit la procedură penală, unde nu reuşisem să trec prin toată materia. Am finalizat-o în maşină.

Am fost repartizaţi în săli în funcţie de numele de familie.

După formalităţi şi aşezăminte (printre altele am predat şi telefoanele mobile) au venit subiectele. După primirea foilor cu grile şi a foii unde urma să marcăm răspunsurile corecte, ca prin farmec (aşa cum tot timpul mi s-a întâmplat) emoţiile puternice au fost înlocuite de calm şi concentrare. Grilele nu au fost din cale afară de dificile, însă nici uşoare. Cheia constă în verificarea fiecărui răspuns în cod. Chiar dacă eram aproape sigur de unele răspunsuri, tot le-am verificat. Este adevărat, că pentru a-mi elibera timp de gândire la unele grile (mai dificile), am dat şi răspunsuri neverificate, însă la puţine grile, acolo unde răspunsul corect era absolut evident.

Imediat după finalizarea examenului s-au afişat răspunsurile şi am aflat cu exactitate numărul de grile rezolvate corect. Eram admis.

Pe drumul de întoarcere m-am afundat în sentimente confuze: descărcarea după examen (stare firească), conştiinţa că acesta a fost ultimul examen, bucuria că am promovat un examen pe care îl credeam pierdut, conştiinţa unui nou început de drum – drumul unui avocat definitiv.

P.S. În urmă cu aproximativ doi ani (2010) povesteam despre examenul de admitere (ultimul organizat după vechile reguli – sinteză), am mai vorbit despre stagiatură, iar acum despre examenul de definitivat. Urmează povestirile din viaţa de avocat

Ultimul examen. Partea I

Am susţinut ultimul examen din viaţă (sper). Nu mai pot şi nu mai vreau încă unul. Nu mi-a plăcut la şcoală, în liceu eram preocupat de dezvoltarea personală, curicula obligatorie nu prea mă atrăgea. Ironia sorţii face ca tocmai eu să susţin un foarte lung şir de examene.

Anul acesta a fost unul foarte intens, de groază chiar. La revelionul 2011-2012, când am ciocnit şampania eu mă gândeam deja la ce va urma şi aveam îndoieli că voi reuşi. Examenele şi frământările aferente sunt şi motivul pentru care nu am mai scris pe blog.

În acest an am fost nevoit să fac faţă la două încercări dificile: finalizarea doctoratului şi definitivatul.

La începutul anului 2012 bâjbâiam printre paginile tezei de doctorat şi aveam nelămuriri cu privire la centrul INPPA unde ar fi fost mai bine să mă înscriu pentru definitivatul în avocatură (INPPA = Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor). Despre INPPA Bucureşti se spuneau lucruri îngrijorătoare – centru dificil, examene grele, etc. Ţinând cont că aveam şi alte obiective de finalizat plus o familie acasă, m-am hotărât să mă înscriu la centrul INPPA Braşov, un centru onorabil, însă mai accesibil decât Bucureştiul. Nu a fost să fie. Toţi stagiarii din Baroul din care fac parte au fost transferaţi (obligatoriu) la Bucureşti. Cu îngrijorare m-am văzut înscris la INPPA Bucureşti.

Între timp, primesc un buzdugan (printr-un cunoscut) din partea conducătoarei de doctorat; mesajul era “treci încoace cu teza finalizată”. Eu aveam nişte divergenţe ştiinţifice cu dânsa şi nu ştiam cum să le rezolv, aşa că bateam pasul pe loc săptămâni în şir. M-am hotărât totuşi să îi dau înainte, numai să termin de refăcut teza (după indicaţiile scrise cu roşu pe teză). Când aproape ajunsesem la final o sun. Uraganul Katrina s-a abătut asupra mea – cum de nu mi-am terminat teza până la acel moment, cum de nu am dat nici un semn de viaţă, inacceptabil şi inpardonabil. Până vineri (era cam pe luni) trebuia să fiu cu teza în dinţi la uşa profesoarei. Am dat în brânci şi cu mare efort am reuşit. Am predat teza şi apoi a urmat un lung şir de cicluri de corecturi şi refaceri – eu îi dădeam teza corectată după indicaţii, ea mi-o înapoia însângerată de indicaţii şi coercturi. Schimburile (ia teza – na teza) au continuat până spre vară, când eu speram să termin şi să susţin public. Dar nu a fost aşa, căci profesoara aflând că termenul maxim de susţinere s-a prelungit, mi-a amânat (în consecinţă) susţinerea pentru toamnă, astfel încât peste vară să mai lustruiesc diamantul creaţiei ştiintifice.

Ştiinţa ca ştiinţa, dar eu deveneam tot mai disperat căci se apropia cu paşi repezi examenul de definitivat …. Între timp (prin aprilie cred) am început cursurile în cadrul INPPA. Cursurile s-au desfăşurat (din fericire) la sediul Baroului nostru, INPPA-ul trimiţând profesorii la noi. Am avut ocazia de a întâlni avocaţi ce fac parte din elita profesiei. Între profesorii cu care am făcut cursuri, unul s-a remarcat în mod special. Nu îi dau numele spun doar că predă procedură penală. Un om deosebit din toate punctele de vedere : un cunoscător al dreptului penal şi procesual penal desăvârşit, ne-a deschis mintea cu privire la aspecte pe care nici nu le întrevedeam, ca avocat este  dur ca o piatră şi atent ca un animal de pradă, iar ca profesor este blând şi înţelegător ca un dascăl de seminar teologic  (avea câteva vorbe: “hai copii”, “voi sunteţi încă mici, nu ştiţi”, “să vă zic eu…”, “să vă dau o mură”, “hai copii, că trece timpul şi nu v-am zis tot”). Ne-a explicat şi ne-a transmis secrete profesionale, pe care altul le-ar fi ţinut (egoist) doar pentru el. Am frecventat cu regularitate cursurile INPPA, căci ştiam că prezenţa va conta la examene, iar apoi de la unii profesori chiar rămâneam cu ceva.

Din aprilie am mers în paralel cu doctoratul şi cursurile INPPA. Am sesizat însă o primă fractură – pe când ceilalţi stagiari au început încet-încet să se apuce de învătat, eu mă preocupam de sofisticării ştiinţifice. Finalizarea tezei nu îmi permitea să învăţ pentru definitivat.

Aşa a trecut vara şi ,în sfârşit, pe la începutul lui septembrie conducătoarea mea de doctorat îmi dă acceptul final. Mă pregăteam să îmi leg teza şi o sun să o întreb dacă pot purcede. “Nu, nu se poate încă, trebuie să mă mai uit o dată”  Îi explic dificultatea tehnică în care mă aflam, nu mai puteam aştepta, căci era într-o miercuri, iar luni trebuia să fiu la Bucureşti şi să predau teza (aveam termen limită din partea şcolii doctorale). “Bine, mai vorbim”. Pe la 10 seara mă sună – “Deschide teza şi notează” Au fost ultimele (foarte mici) retuşuri. “Şi cu asta ai terminat”. Am terminat …. îmi părea ceva nefiresc să termin cu teza.

Spre sfârşitul lui septembrie susţin public teza de doctorat. M-a surprins că în referatul de apreciere conducătoarea (cea intransigentă şi nemulţumită) a spus aşa : « Dacă ar fi fost geniu, doctorandul, tot nu ar fi putut redacta concluzii pentru această temă de doctorat, dar el le-a făcut ». Atunci am desluşit eu semnificaţia evenimentelor din perioada doctoratului. Profesoara ne-a indicat (pentru toţi doctoranzii) câte o temă pe care a considerat-o potrivită, având în vedere pregătirea şi structura fiecăruia din noi. Mie mi-a repartizat cea mai vastă, aproape filosofantă temă. Iniţial nici nu ştiam de unde să o apuc. Temele de doctorat privesc câte o bucăţică mică dintr-o materie. A mea a privit totul, dar dintr-o perspectivă specializată, ca un con de lumină ce se lărgeşte pe măsură ce se depărtează de punctul de origine. Profesoara, nu mai primeşte doctoranzi, eu am fost printre ultimii, iar teza mea a fost ca o încoronare pentru toate celelalte teze. Un fel de cântec de final. De aceea nu a acceptat nici un compromis şi a vrut să iasă cât mai aproape de perfecţiune. Nu ştiu dacă eu am reuşit să mă apropii suficient de un asemenea ideal. Uitându-mă în spate cred că a ieşit destul de bine. Îmi place să cred că aceasta este interpretarea corectă a tot ceea ce s-a întâmplat, că profesoara şi-a dorit ca la finalul carierei să obţină un fel de cireaşă pe care să o aşeze pe tortul tezelor de doctorat conduse de ea. Înclin să cred că ceea ce spun este adevărat, întrucât o altă profesoară (care a făcut parte din comisia de susţinere publică) mi-a spus ceva asemănător (cum că doamna profesoară doreşte o teorie generală a contractului de …. nu spun materia, că să nu trădez nici un nume, şi că prin teza mea ar fi obţinut această teorie generală).

Bucuria susţinerii publice a trecut repede, căci m-am întors imediat la cursurile recapitulative de la INPPA. Examenul de definitivat batea ameninţător la uşă.

Va urma.