După sărbatori …

Înainte de orice altceva ţin să vă urez ca în noul an să aveţi parte de SĂNĂTATE ŞI FERICIRE, iar toate dorinţele voastre să vi se împlinească.

Săbătorile de iarnă, pentru mine, reprezintă cea mai fumoasă perioadă din an, au o magie aparte, greu de definit.

Totul începe în ultimele zile dinaintea vacanţei, când deja toată lumea se relaxează, iar gândul ne zboară spre cozonaci, cadouri ş.a. Alegerea, aducerea bradului acasă şi împodobirea ne aduc aminte de copilărie ; mirosul de răşină şi de pădure definitivează atmosfera sărbătorească. Cumpărarea cadourilor – o ocazie de încântare, cu gândul la bucuria ce o vom face celor pentru care le alegem, depăşim (de fiecare dată) bugetul alocat ( uneori scapă şi câte un mic cadou pe ţi-l faci singur) . Crăciunul, de regulă, ni-l petrecem alături de cele mai apropiate şi ma dragi persoane ; între Crăciun şi Revelion trăim într-o dulce lenevire, întreruptă (plăcut) de câteva cumpărături.

În privinţa Revelionului nu am prea multe de spus, de la caz la caz. Sentimentele sunt amestecate – cu câteva zile înainte realizez (crud) că se mai termină un an şi odată cu el şi vacanţa. După Revelion când strângem bradul, încerc o strângere de inimă – S-A TERMINAT, am intrat într-un nou an, o luăm de la capăt cu munca, cu planurile, cu grijile etc.

Ce am fumat

Am fumat puţin; excesul diminuează (direct proporţional) plăcerea. Pipa a fost calul de bătaie, însă pentru Crăciun şi Revelion am ales ceva diferit.

De Crăciun am fumat un trabuc. Nu am experienţă cu trabucurile, aşa că o să imi dau cu părerea amatoriceşte. Trabucul este unul bundle de la JPB, o construcţie corectă, fără defecte majore şi o umplere uniformă. Aroma înainte de aprindere este de tutun curat, eu fumând tutun de pipă din categoria aromaticelor nu aveam cum să fiu impresionat (trebuie o anumită maturitate a simţurilor pentru aşa ceva). După aprindere insă … e greu de descris, mi-a plăcut gustul rotund, cărnos aproape. Ca tărie, trabucul s-a ridicat peste piapa cu care sunt obişnuit.

Pentru Revelion am ales ceva mai uşor şi oarecum ciudat – Beckwoods aromatic. Nu am mai văzut până acum asemenea ţigări de foi – anume făcute să pară cât mai rustice, cât mai puţin lucrate, ca şi cum ar fi rulate pe fugă de o mână brutală. Beckwoods sunt moi şi elastice, cu o umplutură relaxată, aroma înainte de ardere nu mi-a plăcut în mod special (ceva indefinit – vanilie, struguri, ciocolată). Nici după aprindere nu mi-am schimbat prima impresie, probabil dacă aş mai fi găsit Beckwoods cu aromă de vanile aş fi fost mai mulţumit (se vânduseră însă toate). Probabil că nu o să mai cumpăr aşa ceva, cu toate că nu pot spune că sunt rele, doar nu m-au convins. Nu exclud posibilitatea de a le încerca pe cele cu aromă de vanilie.

După aceste două experienţe atât de diferite aş putea spune că, pe viitor, voi mai cumpăra trabucuri (bundle sau chiar mai preţioase), am nevoie însă de o acomodare cu tăria lor şi de ceva răbdare.

Iar la catedra mea s-a fumat lulea

Saptamana aceasta mi-am susţinut teza de doctorat în catedră (mai am un pas şi am terminat!!!).

După ce apele s-au mai liniştit, parcă pot face şi o postare despre eveniment.

Domeniul şi titlul tezei nu le voi striga, importantă este experienţa în sine, prin care trec toţi doctoranzii (mă refer la cei care au făcut serios aceste studii).

Când m-am dus prima oară la coordonatorul meu de doctorat (acum aproximativ trei ani), unul din primele lucruri pe care mi le-a spus a fost : « îţi dau o şansă să te înscrii la concursul de admitere, în rest depinde doar de tine ». Aceasta a fost starea de spirit ce m-a urmărit de-a lungul studiilor doctorale.

Cele mai mari emoţii le-am avut atunci când i-am predat conducătorului primul referat, auzisem că, în medie, din 50 de pagini scrise îţi taie 30 (este celebru în lumea universitară pentru severitatea sa). Am avut o mare surpriză – nu a făcut-o şi din acel moment m-am mai relaxat.

La toate examenele mele de până acum, din comisie a făcut parte un profesor bătrân (domnul C.), care negreşit îşi aprindea pipa şi fumat tacticos cu nori denşi şi parfumaţi. Se pare că preferă tutunurile aromatice; am vazut la el diverse sortimente de Mac Baren; Stanwell ; Rattray ; Dan Tobacco ş.a. Momentul în care profesorul îşi aprindea pipa pentru mine era unul deosebil, îmi linistea emoţiile; în fumul aromat îmi prezentam referatele, pentru câteva momente trăiam senzaţia că mă aflu într-o altă existenţă/timp (una în care profesorii universitari îşi urmează cu pedanterie tabieturile, în care studentii şi doctoranzii mătură bibliotecile în căutarea unor adevăruri ascunse s.a.).

Uneori, când ajungeam la facultate, simţeam în secretariat aroma unui tutun de pipă, ceea ce însemna că domnul C. era prin preajmă. Nu de puţine ori am avut cu el discuţii interesante, atât despre domeniul tezei de doctorat, cât şi despre pipe şi tutunuri. Mi-a împărtăşit o experienţă pe care a avut-o într-o ţară mai civilizată : într-un magazin specializat a văzut pasionaţi care îşi alcătuiau amestecuri, după reţete personale, folosind tununuri vrac. În faţa acestei imagini s-a simţit ca un barbar neştiutor, încercând deopotrivă umilinţa şi încântarea.

La susţinerea în catedră a tezei mele şi-a scos tutunurile pe masă, a ales unul (un pachet alb cu un blazon – nu îl cunosc), l-a îndesat în pipă şi l-a aprins.

Un alt membru al catedrei (a fost prima oară când l-am văzut), mai tânăr (lector cred) a aprins două King Edward wood tipped (deşi pentru fumătorii elitişti, un King Edward este o blasfemie, eu m-am bucurat că a apărut în peisaj, alături de pipa domnului C. încă ceva). În timp ce îmi prezentam rezumatul (semi ad-hoc, cai nu imi place să învăţ propriile aberaţii), pofteam la o pipă şi mă gândeam că aş fi preferat să fiu în locul lor. După susţinere am intenţionat să leg o discuţie cu posesorul pachetului de King Edward, însă nu a fost timp, deoarece a început tradiţionala serbare de crăciun (în mai toate facultăţile se obişnuieşte ca înainte de vacanţa de iarnă, toate cadrele didactice să se reunească la un bufet/masă de crăciun). S-a organizat chiar şi o tombolă, unde au avut bilete inclusiv pentru noi doctoranzii (eu am câştigat o lumânare parfumată).

Mai am câteva modificări la teză, birocraţia cu actele,susţinerea publică şi GATA.

Sper ca şi la susţinerea publică să am parte de norii aromaţi ai pipei.

Revista Muzică Clasică

În urmă cu aproape două luni am cumpărat o revistă pe care o credeam imposibilă în România – Revista muzică clasică (a-l doilea număr: sept/oct 2009). Am vazut-o întâmplător la un chioşc de ziare, iar în secunda doi achiziţia era deja un imperativ.

Condiţiile grafice sunt excelente, iar designul l-aş caracteriza drept unul elegant, de bun gust. Revista este însoţită de 2 cd-uri (selecţii din compozitori celebrii şi cele mai cunoscute piese ale lui Enescu), imprimate la Amsterdam (patronul Ton I’nt Velt este un olandez). Pe Internet am găsit şi pagina de web a publicatiei : http://www.mc-revista.ro/.

Având în vedere momentul apariţiei, centrul de gravitaţie l-a constituit compozitorul George Enescu, Festivalul ce îi poartă numele şi Ateneul.

După mine este greu să scrii ceva despre muzica clasică (nu mă refer aici la cursuri si tratate despre interpretare, tehnici, instrumente, istoric şi compozitori), cum să descrii aşa ceva ? Nu se prea poate. Lucru pe care l-am observat şi în paginile revistei, unde se evită descrierea/ analizarea lucrărilor (simfonii, concerte, sonate etc), o asemenea abordare ar fi dus la articole abstracte/tehnice sau bântuite de descrieri pompoase şi goale. În cuprins am găsit următoarele : Necunoscut, neîndrăgit ; Operă Othello ; Arta compoziţiei ; Arhiva. Ce ştim despre viară ; Aproape uitaţi. Francesco Geminiani ; Secretele din spatele scenei. Rivalităţi sau doar istorii pline de culoare ; Instrumente uitate ; Clasic hit ; Festivalul “George Enescu” ; Cuvinte din inimă. Viena mon amour ; Oraşele muzicii. Bucureşti ; În umbra sunetelor ; Săli de concert. Ateneul ; Stil muzical ; Bibliografii. J. Brams ; Tineri compozitori.

Multe din articole sunt interesante, însă eu nu voi vorbi decât despre primul (Necunoscut, neîndrăgit), având o tentă ironică la adresa snobismului nostru. Este vorba despre un tânăr, mare violonist, care a cântat într-o staţie de metrou (la Washington), în ciuda talentului său deosebit, nu prea a avut succes, “încasările” învântindu-se în jurul sumei de 32 de dolari. După ceva vreme a urcat pe podiumul Sălii Palatului din Bucureşti, însoţit de Filarmonica Regală din Londra, încântând peste 4.000 de spectatori, care au plătit câte 70 de ron pt a-l asculta.

Aştept numărul viitor.

Filtre pentru pipă

Prima mea pipă avea un condensator metalic, care se înnegrea cu o substanţă lipicioasă şi urât mirositoare. Operaţiunea de curătare o faceam sub jet de apă, cu săpun, aşa am pierdut (prin scurgere) câteva condensatoare. Nu eram multumit de această soluţie, aşa că am încercat să adaptez filtre de ţigări – din diverse motive nu mi-a reuşit.

Câţiva ani de zile nu am mai fumat, însă, în această perioadă, mi-am achiziţionat, cu încântare, o pipă nouă şi o cutie de filtre (Vauen Dr. Perl 9mm). Intrasem în lumea civilizată.

Filtrele de pipă se prezintă sub forma unui cilindru de 9 mm (sunt unele pipe cu filtru de 6 mm), umplut cu un material absorbant. Până în prezent am testat filtre cu cărbune activ, cu spumă de mare şi filtre din lemn de balsa. În afara acestor filtre care se montează în muştiuc, mai sunt şi cristale de siliciu ce se pun pe fundul vetrei pipei înainte de umplerea cu tutun. Din câte am auzit, ar mai exista încă cel puţin două tipuri de filtre de 9 mm – umplute cu bucăţele de gips, respectiv cristale de siliciu ; cu aceste filtre (de-a dreptul exotice) nu am avut plăcerea de a mă întâlni.

Un filtru bun trebuie să îndeplinească câteva condiţii : să filtreze fumul de particulele grosiere, să absoarbă umezeala (care la pipă, spre deosebire de narghilea, nu este de dorit), să permită o bună circulaţie a fumului şi să nu îi schimbe gustul/aroma.

Filtrele cu carbon sunt corecte, îşi fac treaba bine şi nu dau coloraţii fumului.

Când am folosit pentru prima oară un filtru cu spumă de mare am fost puternic impresionat, credeam că am descoperit cea mai bună soluţie. Din păcate, încă înainte de a-mi termina prima pipă, aveam deja indoieli – parcă, spre sfârşit, optura puţin circulaţia fumului şi îi dădea o uşoară notă aparte.

Filtrele de balsa apar sub forma unor cilindrii brăzdaţi de şanţuri prin care trece fumul, astfel se asigură creşterea suprafeţei de contact, care cu cât este mai mare, cu atât filtrul este mai performant. Lemnul de balsa este poros, aproape ca un burete, de aici rezultă capacitatea sa de absorţie. Fără a avea eficienţa filtrelor cu cărbune activ, filtrele din lemn de balsa îndeplinesc funcţia pentru care au fost făcute. Unii fumători de pipă le preferă, considerându-le drept cea mai noninvazivă metodă de filtrare. Deşi prospectul acestor filtre arată că ele pot fi folosite de 3-4 ori, eu după a doua pipă am aruncat filtrul, era îmbâcsit şi nu mirosea chiar apetisant (asta deşi îl spălasem şi îl lăsasem la uscat).

Dintre cele trei filtre, eu le prefer pe cele cu carbon activ şi pentru a avea meniul complet folosesc şi cristale de siliciu în vatra pipei. Consider că cea mai bună soluţie ar fi una hibridă – filtre cu siliciu şi cărbune activ, sau alte combinaţii.

Nu pot încheia fără să spun că mulţi fumători grei preferă să nu folosească filtre sau orice alte găselnite din această categorie. Eu, însă, prefer artificialul – un fum uşor şi cât mai cremos.

Spiritul plebeu faţă cu reacţiunea sau Mircea Mihaieş despre Craii de Curtea Veche

După ce am aflat de existenţa articolului lui Mircea Mihăieş – “Care e cea mai proastă carte românească ? “, am hotărât să îl citesc “în uşor” – imposibilă lucrare (mă refer la partea cu uşorul), căci de la un cap la altul am găsit doar spume furioase, acuze injuste şi noroi aruncat absolut în mod gratuit.
O să încerc să o iau sistematic.

1. Articolul porneşte de la o întrebare cu răspuns deja stabilit (tribunalele sovietice plecau si ele de la o hotărâre, iar procesul nu era altceva decât împrejurarea pronunţării ei) “Care e cea mai proastă carte românească ? ” – răspuns: Craii de Curtea Veche.
Încă de la început M.M îşi trădează profilul intelectual – înghiţitor de idei de-a gata. După ce recunoaşte că în perioada adolescenţei a luat de bune aprecierile unor mari critici, susţine că la o lectură ulterioară/matură găseşte romanul pus sub acuzare demn de toată jena (“o catastrofă”). Adică a gândit singur abia după ce luase de bune aprecierile altora (e adevărat faimoşi). Din câte ştiu eu adolescenţa este vârsta negării, a orgoliului şi infatuării, de aceea (în mod normal) nu ar fi trebuit să deschidă o carte de critică, ci doar să citească romanul (eu cel puţin îmi amintesc că la acea vârstă consideram că singura legătură posibilă era între mine şi autor, nici nu concepeam să iau în considerare ce a zis unul şi altul – acum o mai fac, îmbătrânesc).

2. Zică-se nu îl deranjează tema, structura sau ideologia (existenţa ultimelor o pune sub semnul întrebării), eu cred că DA şi aici stă răspunsul la mirarea mea iniţială faţa de acest articol plin de atâtea injurii. Singur se recunoaşte un “spirit plebeu” (într-o notă ironică faţă de”prostioarele cu pampon” ale lui Mateiu Caragiale), or tocmai aici e problema. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu un “spirit plebeu” prin care mărşăluieşte zomotos cohorta de propagandisti / agitatori veniti din Rusia roşie (în frunte cu sinistra Ana Pauker). Doar aceştia ar fi putut avea o asemenea reacţie viscerala faţă de Mateiu Caragiale; întreg articolul este dominat de complexul de inferioritate şi de furia animalică a brutelor în faţa unui model uman evoluat si sfidător. Starea de spirit a autorului articolului s-ar încadra foarte bine în atmosfera anilor 20 din Rusia, de după războiul civil (ce păcat că au pierdut albii), sau în cea din Romania din perioada marii colectivizări. Mateiu Caragiale, poate are un anumit bovarism pompos şi anacronic (chiar şi pt. vremea sa), însă e dominat de ideea mareţiei, pe când M.M. nu numai ca a ramas cu 50-60 de ani în urmă, dar îi şi place să se scalde în cele mai grobiene fixaţii ale ideologiei comuniste.

3. Marota sincronismului lipsa structurii şi obsesia comparaţiilor : a) cartea a fost scrisă tardiv, decadentismul era deja ofilit la momenul apariţiei – în primul rând decadentismul ,prin definiţie, se vrea o filosofie în răspăr, împotriva timpurilor, apoi să judeci valoarea unei cărţi după anul apariţiei …. Obsesia sincronizării este găunoasă de la bun început – o mare cultură nu se sincronizează după alţii ci naşte ea curente şi idei pe care le impune în cultura universală ; b) Mateiu Caragiale, zică-se, nu poate fi pus lângă clasicii Barbey d’Aurevilly  sau Villiers de l’Isle Adam, nu mă pot pronunţa, dar cred că nu ar roşi într-o asemenea companie ; c) lipsa structurii – cu alte cuvinte MM simte nevoia unei introduceri, a unei intrigi, a unui punct culminant şi a unui final clar, totul încadrat cuminte în capitole numerotate. Păi tocmai aici stă modernitatea Crailor – structura secretă ce trebuie descoperită, idee susţinută de Negoiţescu, pe care M.M se declară incapabil a o înţelege.

4. Cea mai mare nemulţumire – “nivelul deplorabil al scriiturii” Mateiu ar fi total lispsit de talent şi de stil, iar scriitura sa s-ar situa undeva mai jos de cea a unui banal agiamiu.  Aici nu are rost să intru în detalii, argumentele sunt subţiri şi în tot cazul rău-voitoare. Reţin amuzat doar că, după M.M., singurul personaj reuşit/credibil ar fi Pirgu – evident cine altul, restul personajelor sunt mult prea îndepărtate de orizontul autorului articolului.

Concluzie: cred că barbarii când au intrat pentru prima dată în Roma sau turcii când au năvălit în Constantinopole erau animaţi de “sentimente” şi de o stare spirituală asemănătoare cu cea a lui Mircea Mihăieş confruntat cu personalitatea şi opera lui Mateiu Caragiale (mai exact încercau să distrugă tot ce se afla peste nivelul lor de dezvoltare şi înţelegere, frustraţi de conştiinta diferentei uriaşe între ei şi cetatea pe care tocmai o cuceriseră).

P.S. Şi eu am o listă (destul de lungă din păcate) a cărţilor proase din literatura noastră – în genere cam 50% din operele cu care am fost chinuiti la orele de română ( La vulturi, numeroasele romane ale “ceahlăului literaturii române” ş.a.).

Maria Mancini – Magic Mountain

În prima mea postare vorbeam despre romanul Muntele vrajit al lui Thomas Mann, cartea care m-a determinat să pornesc in cautarea tutunului filosofic (este adevarat, adoptând o perspectiva mai mult hedonistă decât stoică).
La vremea aceea scriam : “În privinta trabucurilor fumate de Hans Castrop realitatea şi ficţiunea se împletesc, Thomas Mann foloseşte numele unui producător cât se poate de real – Maria Mancini, dar numai că trabucurile cu pricina nu îşi au originea în Bremen ci în Honduras. Maria Mancini şi-a luat revanşa, a profitat de succesul romanului, creând un trabuc numit Magic Mountain. Nu am fumat aşa ceva, dar sper ca acest trabuc să fie demn de descrierile savuroase ale lui Thomas Mann.”

Aşa am ajuns fumător de pipă (mi se potriveşte mai mult decat trabucul).

In privinţa trabucurilor Maria Mancini am preferat sa le respect intangibilitatea şi să caut senzaţia de împlinire sufletească, senzorială şi uşuratică reflecţie filozofică în fumul aromat de pipă. În urmă, însă, cu câteva zile, iată ce îmi scrie Humidor : “Dupa un an de incercari nereusite… am reusit in fine sa fac rost de trabucul Magic Mountain.Cu toate ca citisem cu multa vreme in urma romanul, am trecut cu vederea pasajele legate de trabuc. Articolul tau m-a ambitionat nu numai sa recitesc Muntele vrajit, dar si sa caut acest trabuc. In fine… as vrea sa-ti trimit un trabuc ca sa te convingi singur daca trabucul este demn de descrierile savuroase ale lui Thomas Mann.”

La citirea mesajului am găsit două motive de încântare : 1. am convins pe cineva să recitească o carte de suflet şi 2. urma să primesc (în mod total neaştepat) faimosul trabuc (evident nu cel care l-ar fi inspirat pe Mann, ci unul inspirat de romanul lui).

Trabucurile Magic Mountain se împart în două categorii : EMS (condimentat/picant) şi Maduro (mai catifelat) ; exemplarul meu face parte din prima categorie.

Astazi un curier mi l-a predat. Aştept un moment care să justifice aprinderea unui asemenea trabuc.

P.S. Mă duc să fumez o pipă, căci s-au trezit în mine pofte vicioase şi nu aş vrea să stric bunătate de trabuc.

Marguerite Yourcenar – Piatra filozofală

În urmă cu multi ani am citit Memoriile lui Hadrian, mi-a plăcut peste poate; deşi pentru unii ar fi o blasfemie, eu am aşezat acest roman în rând cu marii ruşi. După terminarea facultăţii m-am apucat de Piatra filozofală, dar nu am reuşit să sparg pojghiţa primelor 50 de pagini, m-am înfundat în nişte relaţii de familie încâlcite al căror rost nu îl înţelegeam – până la urmă ce mă interesa pe mine care şi cu cine prin famila numeroasă a personajului central ? Doar la final am găsit tâlcul. Într-o perioadă de relativă acalmie, m-am hotărât să o reiau şi să o termin, chiar de-ar fi să mă plictisesc cumplit între rudele lui Zénon (filosoful chimic).

După cele 50 de pagini de unchi şi mătuşi, am reuşit să ies la liman, începea să devină interesant. Personajul nostru (Zénon) este un om de ştiinţă de pe la 1600 prins în căutarea luminării. Ar fi mult prea complicat să povestesc romanul aşa că o să mă rezum doar la câteva aspecte.

În primul rând Marguerite Yourcenar a dovedit, aşa cum afăcut-o şi în Memoriile lui Hadrian, că are un talent fantastic în a crea personaje aproape reale într-un context istoric mustind de viaţă. Autoarea recunoaşte că atât Hadrian, cât şi Zénon au avut provocările lor. Primul, fiind un personaj cunoscut al istoriei Romei antice, trebuia construit astfel încât personalitatea, gândurile şi acţiunile sale să se potrivească cu realitatea (aşa cum o cunoaştem noi), iar al doilea trebuia construit ex nihilo, iar pentru amândoi a urmărit obsedant să îi facă să trăiască.
În al doilea rând contextul istoric este surprins aşa cum numai un maestru o poate face – de la marile evenimente şi concepţiile ce dominau acei ani, până la meşteşugari şi servitori.

În Zenon am găsit multe puncte comune cu biografia lui Paracelsus (un mare medic şi alchimist), autoarea recunoaşte că s-a inspirat atât din viaţa lui Paracelsus, cât şi din cea a altor alchimisti ai vremii. Numele lui Paracelsus apare de câteva ori, Zénon fiind cu vreo 20-30 de ani mai tânăr decât acesta, nu de multe ori personajul fictiv îl invocă pentru a-l corecta în anumite erori mai mult sau mai puţin închipuite.
Umbând prin întrega lume cunoscută în căutarea unor frânturi veritabile de cunoaştere, Zénon respectă tradiţia alchimiştilor din acea perioadă, tot timpul pe drum spre o oază de ştiinţă, lăsând în urmă vreun oraş în care i se pregătea arestarea.

Biserica este bine portetizată – o instituţie osificată, mult prea interesată de puterea lumească, cu doctrine şi idei aproape total opuse învăţăturilor Bibliei. Portretul Bisericii mediavale m-a dus cu gândul la Biserica ortodoxă română din zilele noastre, dacă în trecut s-a ferit de nenorocirile comise de Biserica catolică, acum se pare că vrea să recupereze. În anii 2000 când catolicii fac eforturi să ţină pasul cu societatea, să fie aproape de oameni şi să se căiască pentru erorile/ororile trecutului, ai noştrii sunt interesaţi de construirea inutilă şi în ciuda voinţei populaţiei (presupuşii enoriaşi) a unor imobile (căci lăcaşe de cult nu le pot zice, nu de alta, dar bca-ul şi termopanele parcă nu cadrează) prin parcări, maidane şi parcuri (ce ne trebuie copaci, dacă avem mândreţe de clopotniţă?). În rest scumpii părinţi îşi iau masterate pe copiat, de parcă Dumnezeu i-ar întreba de diplome, parcă îl şi văd pe Sfântul Petru la uşa Raiului numărând licenţe, diplome de tot felul şi certificate de competenţă.

Dar să mă reîntorc la roman – Zénon ajunge să fie condamnat la moarte, acuzat de tot felul de năzbâtii (vrăjitorie, spiritism, blasfemie, instigare la revolte şi sprijinire a duşmanilor ordinii sociale), majoritatea capetelor de acuzare sunt de-a dreptul hilare (dar pe la 1600 erau cât se poate de grave), iar cele adevărate nu reprezintă decât urmările pe care nişte fapte bune le pot implica. Zénon se sinucide în puşcărie pentru a evita execuţia, folosindu-se de o lamă inteligent ascunsă într-un penar (în condiţiile în care el a fost căutat, având în vedere calitatea sa de medic si de alchimist, de pilule şi sticluţe cu otravă). Sinuciderea nu are ca scop evitarea unei execuţii publice, ci exerecitarea liberului arbitru până în ultimul moment. În aşteptarea morţii Zenon are un ultim monolog (pe parcursul romanului mai sunt cateva monologuri filosofice) în care caută să desluşească misterul vieţii şi al cunoaşterii. Gândurile i se amestecă până la topire şi evaporare, iar ultima propoziţie a romanului este : « Mai atdânc decât atât nu se poate pătrunde în sfârşitul lui Zénon ».

Sunday’s Fantasy

Daca Captain Black este tutunul care m-a agăţat, după o lungă pauză, Sunday’s Fantasy este tutunul cu care m-am reapucat de fumat pipă (intresant este că ambele evenimente s-au petrecut in preajma sărbatorilor de iarnă, 1999, respectiv 2007).

Sunday’s Fantasy este un tutun aromat produs de Thomas Radford (virginia şi black cavendish). La deschiderea cutiei (având un stil retro-elegant), am fost întâmpinat de un miros greu de descris, multa vreme am tot căutat să îmi dau seama despre ce anume este vorba. Nu există o aromă dominantă, ci mai curând un buchet de arome – fructe uscate, vanilie şi, mi s-a părut mie, un strop de rom. Tăietura m-a surprins, nu mai văzusem aşa ceva – pătrăţele.  Aprins în pipă, tutunul nu înşeală prima impresie, păstrându-şi aromele.

Este un tutun bun în categoria sa (aromatice), partea mai proastă ar fi doar că încinge pipa zdravăn dacă te laşi pradă tentaţiei de a trage fumuri dese. Mai mult, fumat cu nesaţ, este neiertător cu limba (muşcă precum un ardei roşu), aşa că trebuie fumat pe îndelete.

În concluzie pot spune că mi-a plăcut, fără însă a mă marca şi fără a mă determina să cumpăr o nouă cutie.

P.S. Despre acest tutun a mai scris si Cinabru

Chişinău – aprilie 2009

Pentru moment nu mai pot scrie pe blog, însă evenimentele de la Chişinău nu puteau să mă lase indiferent.

Nu mai sunt multe de zis şi cel puţin mie lucrurile îmi par limpezi.

Asemănarea cu decembrie 89 şi Piaţa Universităţii sunt evidente. Atunci romanii au luptat împotriva comunismului şi a dictaturii. Din păcate ce se întâmplă acum la Chişinău parcă seamănă mai mult cu Piaţa universităţii decât cu 89.

În 89 Revoluţia era susţinută (asta ca să nu zic provocată) atât de eşalonul doi cât şi de marile puteri. Din perspectiva celor care ştiau ce trebuie să se întâmple nu se poate vorbi de revoluţie, însă pentru restul românilor a fost o revoluţie adevărată. În 89 aveam în jur de 10 ani, am trăit cu sufletul la gură evenimentele; în anii de dinaintea revoluţiei îmi imaginam cum ar putea fi Ceauşescu „îndepărtat” (mai exact împreună cu alţi doi-trei copii construiam, şuşotind, scenarii fantasmagorice şi visam la ce minunat ar fi să găsim în rafturile magazinelor acele lucruri, coborâte parcă din rai, pe care le vedeam prin revistele colorate, traficate din ţările capitaliste şi corupte). Faţă de Revoluţia din decembrie, Piaţa Universităţii nu a mai avut susţinere internaţională, cred că puterile occidentale au reacţionat atunci, aşa cum o fac şi acum faţă de evenimentele de la Chişinău – capul în nisip. Şi cum ar putea să procedeze altfel? Rusia este puternică acum din toate punctele de vedere, dacă ne gândim doar la criza gazelor din iarnă, am avea deja un răspuns mai mult decât suficient. Apoi Moldova este un stat tampon între domeniile Maicii Rusia şi occident.

Mai sunt şi alte împrejurări care diferenţiază Revoluţia din 89 faţă de ce se petrece în aceste zile la Chişinău – numărul participanţilor nu a atins acea masă critică pentru a constitui o revoluţie imposibil de oprit de către autorităţi. În 89, numărul mare al participanţilor şi conştiinţa faptului că eşecul ar fi fost egal cu puşcăria sau glonţul, au făcut ca revoluţia să fie de neoprit, iar o schimbare de putere cu păstrarea statului comunist o imposibilitate. Încet, încet, pe calea lungă şi întortocheată a “democraţiei originale” am ajuns în 96, când s-a produs o schimbare chinuită. În ciuda RATĂRILOR URIAŞE ale lui Constantinescu şi ale CDR, România a ieşit din îngheţarea în care se afla.

Revoluţia de la Chişinău se stinge datorită numărului insuficient al participanţilor, lipsei sprijinului occidental, poziţiei unei Rusii puternice, regimului Voronin care o scaldă între autoritarism şi o democraţie de faţadă. Nu în ultimul rând chiar partidele politice din opoziţie au preferat nişte negocieri suspecte (mirosind puţin a trădare); în lipsa liderilor, manifestanţii au rămas dezorientaţi.

Eu sper ca revoluţia de la Chişinău să fie doar un pas al unei stabile şi solide mişcări spre democraţie în Rep. Moldova, iar în viitor să se realizeze mult dorita revenire a Basarabiei la patria mamă.

Thomas A. Sebeok – Semnele: o introducere în semiotică

De ceva vreme am neglijat să mai scriu pe blog, începutul de an în plină criză, depresia generală şi o muncă abstractă şi uscată de care se pare că nu am scăpat (deşi am încercat să o evit) m-au împiedicat şi se pare că o vor face şi de acum încolo.

Sterilitatea activităţii prezente (şi viitoare) m-a dus cu gândul la o carte citită în urmă cu ceva vreme. După facultate am încercat să mă spăl de scoarţa întărită ce se depusese pe creier, aşa că am abordat diverse lecturi exotice, printre care şi Thomas A. Sebeok – Semnele: o introducere în semiotică. Pentru absolvenţii de litere cuvântul semiotică trimite, de regulă, către o materie aridă, pe care au înghiţit-o cu noduri, dar pentru mine a fost o revelaţie.

Este oarecum ciudat să mă apuc acum să intru în tot felul de detalii, care nu ar interesa pe nimeni, dar la fel de ciudată ar fi o postare fără substanţă despre o copertă albastră şi un titlu (trebuie să recunosc îmi place cum au realizat coperta şi paralela între spiralele cochiliei şi semiotică).

În genere semiotica poate fi definită ca ştiinţă a semnelor. Semnele permit fiecărei specii să-şi semnaleze existenţa, să comunice mesaje şi să modeleze informaţia venită din lumea exterioară. Ştiinţa semioticii îşi are rădăcinile în medicina antichităţii – Hipocrate a instituit semiotica ca pe o ramură a medicinei, având drept scop studierea simptomelor – simptomul fiind, în fapt, un sêmeion (marcă, semn) care reprezintă altceva decât pe sine (diagnosticarea). Studiul semnelor în termeni nemedicali a devenit o preocupare a filosofilor în jurul epocii lui Aristotel. Potrivit lui Aristotel semnul constă în trei dimensiuni : a) componenta fizică (sunetul, destul, reprezentarea grafică ş.a.), b) referentul şi c) evocarea de către acesta a unei semnificaţii. Părintele semioticii moderne este, însă, Ferdinand de Saussure (1857-1913), căruia i se alătură şi alţi monştrii sacrii ai acestei ştiinţe ( de ex Charles S. Peirce). În al său Cours de linvistique géneralé, manual asamblat după moartea sa de către doi foşti studenţi, Saussure folosea termenul de semiologie, în prezent fiind însă, preferat cel de semiotică.

Saussure (asemănător lui Aristotel) a definit semnul ca pe o formă alcătuită (1) din ceva fizic – semnificantul şi din (2) din imaginea sau conceptul la care face acesta trimitere – semnificatul. Relaţia stabilită între unul şi celălalt a numit-o semnificaţie. Legătura între semnificat şi semnificant este una arbitrară. Fără a intra în amănunte spun doar că sunt şase tipuri majore de semne catalogate de semiotică: simptomul, semnalul, iconul, indexul, simbolul şi numele.

Semiotica devine filosofantă când ajunge să analizeze rolul semnelor în gândirea umană şi mai larg în istoria umanităţii. Obiectivul primordial al semioticii e de a înţelege atât capacitatea unei specii de a produce şi înţelege semne, cât şi în cazul speciei umane, activitatea generatoare de cunoaştere pe care capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască. Cea dintâi este cunoscută sub numele de semioză, în timp ce a doua activitate e cunoscută sub numele de reprezentare. Reprezentarea este o utilizare deliberată a semnelor pentru a cerceta, a clasifica şi în consecinţă a cunoaşte universul. Viaţa socială a oamenilor se bazează pe producţia, utilizarea şi schimbul de semne şi reprezentări.

Aşa cum spuneam, dacă pentru absolvenţii de litere semiotica este o disciplină sterilă, pentru mine a reprezentat o gură de oxigen, de care m-am bucurat încă o dată scriind aceste rânduri. Acum să mă întorc la abstracţiunile mele …