Depresie ştiinţifică

Mă aflu în plină şi profunda depresie ştiinţifică.

De ceva vreme nu am mai scris un rând pe blog, tocmai din această cauză.

Încerc să finalizez teza de doctorat, numai că nu mă simt capabil. Totul a mers bine până la setul doi de modificări „sugerate” de conducătoare. După admiterea în avocatură am zis că în două – trei luni finalizez teza, însă m-am pierdut în lecturi, am scris ceva, apoi, încet, încet am scăzut ritmul, până la zero. În lunile noiembrie – decembrie (2011) nu am făcut nimic, nici nu ştiu cum au trecut. Iar din ianuarie mi-am promis că încep în forţă, însă au fost tot felul de zile, cu tot felul de probleme iată că aproape a trecut şi ianuarie.

Când deschid fişierul word unde am teza, mă blochez. Mă uit la aceeaşi frază şi nu ştiu cum să o duc mai departe. Sună telefonul, apare un client. Un proces nou înseamnă bani, deci un beneficiu imediat, nu promisiunea îndepărtată a susţinerii doctoratului. După ce am bătut palma şi am luat onorariul, trebuie să îi fac omului acţiunea, să o depun, să stau de vorbă cu el, şi să i-o susţin în instanţă. Noi motive de amânare pentru munca la teză. Iar zilele trec …

Cred că nu ar trebui să mă mai gândesc atâta la ce va zice profesoara, la ce remarci va face, la ce va găsi nelalocul lui etc., să finalizez odată şi apoi să mai văd. Uşor de zis, dar greu de făcut.

În fiecare zi trag după mine povara finalizării tezei.

Am ajuns la următoarea înţelepciune: toţi cei care fac teze de doctorat pierd timpul şi cheltuie  resurse. Cu câteva excepţii (lucrări fenomenale, care revoluţionează ştiinţa), restul sunt nişte banalităţi plictisitoare, inclusiv lucrarea mea. Toată mândira, în unele cazuri chiar – grandomania, celor care fac un doctarat este goală, alte pagini cu platitudini. Eu am ajuns să prefer să citesc decât să scriu.

Admitere barou

În urmă cu mai bine de un an scriam, cu multe detalii şi dintr-o perspectivă personală, despre admiterea în barou. Acum se apropie admiterea 2011 şi revin.

La vremea aceea nu ştiam cu exactitate ce va fi, însă bănuielile mele s-au adeverit.

După observaţii atente, în 2009 am hotărât să susţin examenul de admitere în barou, având credinţa că în 2010 avea să se desfăşoare ultimul examen după stilul vechi (sinteză). Zis şi făcut, în 2010 am devenit avocat.

 Bănuielile mele în legătură cu viitorul examenului s-au adeverit, odată cu publicarea Hotărârii nr. 58/2011 din 08 iulie 2011 a Consiliului U.N.B.R. privind organizarea examenului de primire în profesie şi a   Hotărârii nr. 04/2011 din 08 iulie 2011 (Regulamentul cadru) pe sit-ul UNBR.

În esenţă examenul nu se mai dă pe centre teritoriale organizate în oraşele unde sunt curţi de apel, ci pe centre INPPA (Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor), care, la nivelul ţării sunt în jur de 5. Examenul se va da în două etape: a) test grilă şi b) examen teoretic grefat pe speţe. Testul grilă va avea 100 întrebări (cu unul, mai multe sau nici un răspuns), după modelul grilelor I.N.M. (Institutul Naţional de Magistratură). Testul grilă este eliminatoriu, cine scapă intră la examenul teoretic, unde probabil se vor da câteva speţe pe care candidaţii le vor rezolva şi vor explica soluţia prin referire la teorie.

Dacă se păstrează severitatea de la examenul – experiment de la Sibiu (2009), atunci lucrurile nu stau prea roz, căci procentul de promovabilitate a fost în jur de 10%. Dar unde pui că testul grilă va fi dublat de cel bazat pe speţe, care va mai filtra încă o dată candidaţii.

Ţinând cont de acestea, mă bucur că am văzut, în al 12-lea ceas, care sunt tendinţele şi că am susţinut anul trecut examenul după vechile rânduieli. Pe de o parte, mie nu îmi plac grilele şi le consider inadecvate pentru examenele de admitere în profesiile juridice, iar, pe de altă parte, mă bucur că am susţinut acelaşi examen care se dădea şi atunci când am terminat eu facultatea, într-un fel m-am încadrat într-o eră.

Succes noilor generaţii, care de acum încolo, vor susţine examenul de admitere într-o formulă modernizată.

Marile cărţi ale dreptului. Drepturile reale principale

Cum adică drepturi reale ? Drepturile reale sunt acelea pe care titularul lor le poate exercita nemijlocit şi singur asupra unui bun. Principalul drept real este dreptul de proprietate, acesta este dreptul real complet, având toate atributele e (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi), restul drepturilor reale sunt dezmembrăminte ale acestuia.

Posesia este o stare de fapt, ea nu se întemeiază pe un drept. Nereglementat, însă, prezent în jurisprudenţă şi analizat în doctrină este dreptul de retenţie – dreptul pe care îl are cineva asupra bunului altuia de a-l reţine până la executarea unei anumite obligaţii, aflată în legătură cu bunul).

În privinţa drepturilor reale pot menţional două cursuri foarte bune – Ion Filipescu şi Corneliu Bârsan.

În facultate, drepturile reale le-am învăţat după Ion Filipescu, mai exact după o copie a cărţii lui.

Mai târziu, când m-am pregătit pentru admiterea în barou am folosit cursul lui Corneliu Bârsan.

Cele două cursuri au valoare egală, eu unul nu pot pune pe unul în faţa celuilalt. Ambele tratează chestiunile tradiţionale ale materiei, din loc în loc apar trimiteri la speţe şi note de subsol cu explicaţii şi comentarii suplimentare interesante. Dacă tot am adus vorba de comentariile din  notele de subsol, trebuie să spun că multe din acestea sunt mai interesante decât ce scrie deasupra.

În linii mari acestea sunt princilalele teme ale oricărui curs privind drepturile reale : patrimoniul ; clasificarea bunurilor ; dreptul de proprietate (publică şi privată) ; modalităţile dreptului de proprietate ; dezmembrămintele dreptului de proprietate ;  posesia ; apărarea dreptului de proprietate ; . modurile de dobândire a dreptului de proprietate ; publicitatea imobiliară.

Materia drepturilor reale este cea mai accesibilă parte a dreptului civil, se învaţă de plăcere. Singura parte mai neplăcută este publicitatea imobiliară. Sigur terminologia legii speciale şi formalismul procedurilor imprimă un caracter arid acestei părţi, însă  cursurile de civil nu au o scuză pentru cele câteva pagini aproape de naînţeles pentru student. În esenţă este simplu există anumite registre şi alte documente în care se înscriu datele privind imobilele şi proprietarii acestora pentru ca toată lumea să ştie, prin aceasta fiind protejaţi atât titularii drepturilor cadastrale, cât şi terţii. Ce mare filosofie ? În câteva pagini de explicaţii totul poate deveni clar şi încă ceva – problema să fie prezentată aproape de ce se întâmplă în practică. Astfel lucrurile se clarifică, căci dacă ne rămânem în sfere înalte şi abstracte săracul student nu înţelege mai nimic.

Să închei cu ceva interesant – conceptul de time-sharing. Este sau nu time-sharing o modalitate a dreptului de proprietate. Spre deosebire de dreptul de proprietate pe cote părţi, time-sharing-ul dă titularului posibilitatea de a folosi bunul (în integralitatea lui) pe o anumită perioadă de timp. Deci ceeace se fracţionează nu este dreptul de proprietate asupra bunului ci timpul în care bunul poate fi folosit. Ar fi multe de spus, promit să revin asupra chestiunii. Deşi ştiam foarte bine că problema time-sharing-ului nu intră în tematica de examen pentru barou nu m-am putut abţine să citesc cu mare interes cele câteva pagini pe care Corneliu Bârsan i le acordă.

Aventura depunerii dosarului pentru indemnizaţia de creştere a copilului

După naştere, în mod tradiţional, tatăl se ocupă de obţinerea certificatului de naştere , alocaţie şi de dosarul pentru indemnizaţia de creştere a copilului. Certificatul de naştere se obţine cel mai uşor, pt. alocaţie sunt caţeva acte, însă pentru indemnizaţia de creştere a copilului …. e ceva de alergat.

Ştiind aceasta nu prea m-am grabit a purcede. Într-un final m-am hotărât. Nu ştiu cum este la alţii, însă la noi parcă au ales ca birourile/ autorităţile pe unde trebuie umblat să se afle fix în cele patru colţuri ale oraşului.

Iată firul evenimentelor :

1. Mă uit eu pe Internet să văd unde se află Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale –  aflu că undeva în centru şi cam care ar fi actele. Pregatesc dosarul şi plec voios, zicând că într-o oră deja voi fi terminat.

2. Ajung la adresă pentru a afla doar că acolo nu se primesc dosare, ci doar se prelucrează (sau aşa ceva). Depunerea dosarelor se face la un alt sediu al Agenţiei, pe o stradă oarecare într-un cartier oarecum mai îndepărtat. Habar nu aveam cum să ajung.

3. În sfârşit nimeresc pt a afla că (evident) actele din dosar nu sunt suficiente, iar unele sunt făcute după un model vechi (adeverinta de la angajator) deci trebuie refăcută. Printre actele suplimentare se număra şi fisa fiscală.

4. Obţin o nouă adeverinţă de la locul de muncă al soţiei şi fac două plimbări la Administraţia fiscală pentru fişa fiscală (unul pt a depune cererea şi unul pt a o ridica). În oraşul meu Administraţia fiscală are vreo trei sedii, la distanţă mare între ele, doar unul dintre ele elibera ce mă interesa pe mine şi evident se afla într-un cartier îndepărtat.

5. După ce bifez toate documentele din listă mă prezint din nou la Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale, pentru a afla doar că adeverinţa de la locul de muncă conţine o mică eroare. Deci trebuie refăcută.

6. Încă o dată mă duc la locul de muncă al soţiei, unde secretara râzând mă întreabă ce s-a mai întâmplat de data asta. Ce să fie ?  greşeala matale care mă pune pe mine pe drumuri.

7.  A doua zi mă întorc la Agentia Judeţeana Pentru Prestaţii Sociale, depun dosarul şi iau număr de înregistrare. Ca fapt divers fişa fiscală (pt care am făcut două drumuri) nu era necesară în cazul soţiei, căci veniturile ei rezultau din celelalte documente sau apăreau în sistem informativ.

Toată această aventură mi-a luat cam o lună de zile, recunosc nu m-am ocupat de problema dosarului foarte intens ; perioada pregătirii şi depunerii dosarului putea dura mai puţin, însă minim două săptămâni.

Iată şi lista documentelor necesare pentru acordarea indemnizatiei de crestere a copilului :

- Cerere tip – format nou ;

- documente identitate (B.I./C.I./C.I.P. parinti, Certificat de casatorie, Certificate de nastere ale tuturor copiilor) – in original si copie;

-  dosar cu sina;

 Pentru salariati:

- adeverinta tip – format nou, eliberata de catre angajator, din care sa reiasa indeplinirea conditiilor legale privind stagiul de cotizare si veniturile nete realizate (12 luni, in ultimul an inainte de nasterea copilului); Observatie: adeverinta tip – format nou mentioneaza si numarul de zile lucrate, concediu medical si de odihna pentru fiecare din lunile din perioada stagiului de cotizare;

- copie a cererii inaintata catre angajator pentru acordarea concediului pentru cresterea copilului pana la doi (sau pana la 3 ani pentru copilul cu handicap) – aprobata, semnata, stampilata, inregistrata, copie conform cu originalul;

- act aditional si/sau decizia de suspendare a contractului de munca, incepand, cel mai repede, cu a 43-a zi de la nastere sau dupa terminarea concediului de maternitate, in original sau copie conform cu originalul ;

- fişă fiscală.

Concluzie : eu sunt avocat, obişnuit cu alcătirea dosarelor şi cu birocraţia, însă aşa îmi venea să renunţ… Statistic, zic eu, unii renunţă la această indemnizaţie, poate de aceea au îngreunat atât de mult procedura depunerii dosarului.

Copiii – ratiunea de a fi

Nu am mai scris de ceva vreme şi asta cu un motiv întemeiat. Nu puteam scrie despre nimicuri sărind peste un eveniment foarte important în viata noastră, iar despre lucrurile esenţiale este greu să scrii.

Pe data de 1 iunie 2011 s-a născut fetiţa noastră, un copil aşteptat şi foarte mult dorit. Mai avem un copil, care acum are patru ani – o dulceată de băieţel frumos şi cu sufletul curat ca de înger.

Sarcina Ne-am pregătit din timp pentru ce va urma. înainte de a rămâne însărcinată soţia mea a urmat o cură de detoxifiere-vitaminizare. Eu m-am ocupat de acest proces. I-am cumparat bidonaşe cu aloe vera, îi faceam sucuri naturale în care puneam cantitatea de aloe, miere şi lăptişor de matcă. Asta a durat cam 5-6 luni, timp în care în urma multor discuţii am şi hotărât (definitiv şi irevocabil) să avem un a-l doilea copil.

La primele semne de întrebare am dat fuga până la cea mai apropiată clinică, unde la eco nu ne-au putut spune decât că peretele uterului s-a ingroşat, ceea ce înseamnă că se pregăteşte de sarcină, de văzut nu se putea vedea altceva. Ne-au dat să luam acid folic.

Ne-am tot gândit la ce medic să ne ducem. Am căutat pe internet, am întrebat cunoscuţii. Am ales vreo trei doctori, dintre cei mai buni din oraş şi am zis să mergem la toţi şi să vedem la cine rămânem. Primul vizitat – primul ales. Ne-a plăcut că părea documentat, competent şi experimentat, bonus este şi pedant, iar nouă, cu multele întrebări pe care le aveam, ne-a convenit acest lucru.

Vizitete aveau loc (teoretic) cam la trei săptămâni, iar eco era obligatoriu de fiecare dată. De la prima vizită ne-a dat un complex de mitamine care să înlocuiască simplul acid foloc – Femibion (pt primul semestru). Pe lângă diversele vitamine şi minerale necesare, acidul foloc din conţinut cică s-ar elibera treptat.

Doctorul are un “protocol” (cum îi place să îi spună) de la care nu se abate deloc, iar asta a inclus triplul test şi în funcţie de rezultat amniocenteza ; rezultatele au ieşit bine (dar până ne-au anunţat am avut emoţii zdravene). Când au venit rezultatele, coroborate cu ecografia, ne-am linistit.

Pentru sementrul doi ne-a schimbat vitaminele cu Femibion II, care pe langă pastila de vitamine mai are şi o capsula gelatinoasă cu ulei de peşte.

Naşterea a avut la o clinica particulara unde lucrează (şi este acţionar) doctorul, căci el nu mai are naşteri altundeva. Totul bine şi frumos la clinică, personal zâmbitor şi politicos şi condiţii de hotel. Interesant este că o parte a asistentelor şi infirmierelor (cele pe care le-au luat pentru experienţă, să fie cineva care ştie ce face) la spitalul public sunt nişte acrituri plictisite şi dictatoriale (ştiu asta de la primul copil care s-a născut la spitalul de stat) iar aici numai miere şi lapte.

Soţia mea a avut o lipsă zdavană de fier după naşte, cee a ce a impus perfuzii cu fier, vitamine şi chiar două pungi cu sânge pentru transfuzie. Asta a însemnat încă trei zile în plus de spitalizare. S-au cam alarmat, căci nu prea le convine ca cineva să aibă probleme, ar da foarte prost la afaceri.

Conluzie – e frumos la clinicile particulare, dar sunt cam timoraţi de perspectiva complicaţiilor, iar un caz mai grav probabil l-ar trimite val-vârtej la spitalul de stat (cred).

Acasă am pregătit din timp culcuşul – văruit, pătuţul primului copil pe care l-am recuperat de la un alt bebe care între tim a crescut etc.

Eu încerc să fiu un tată implicat, mai implicat decât la primul copil (care acum mi-a sărit în braţe). Definirea unui tată bun este un subiect descis, iar o definiţie dificil de dat. Un tată bun este cel care îşi petrece mult timp cu copii, un tată care le asigură condiţii de viaţă bune (şi foarte bune), un tată grijuliu… Dacă te ocupi de carieră ai puţin timp pentru copii şi vicevarsa. Greu. Sigur este că un tată bun trebuie să îsi iubească copii, restul depinde de la caz la caz.

Botezul Chiar astăzi este botezul şi m-am gândit că înainte de eveniment să scriu câteva rânduri. Biserica este aceeaşi unde l-am botezat şi pe înâtiul nostru născut, aflată într-un cartier linistit de case. Am făcut exerciţii cu fetita pentru a o pregătii pentru ceremonia botezului ; preotul o va ridica, o va scufunda în apă şi asta fără foarte mare gentileţe, aşa că în zilele anterioare am făcut şi eu căteva miscări asemănătoare (plus întorsul regulamentar pe burtă).

Acest blog ar putea fi un jurnal cu gândurile, lecturile, problemele şi preocupările mele la o vârstă încă verde, pe care, mai târziu, copii mei îl pot citi şi mă vor cunoaşte şi altfel. Copii nu îşi cunosc părinţii decât târziu, nişte oameni maturi şi oarecum pietrificaţi. Acum sunt încă viu, citesc, lucrez la teza de doctorat, mă lupt pentru un loc sub soare, într-un cuvânt sunt în mişcare.

Mă opresc aici căci, evenimentele se precipită şi nu mai pot sta la calculator.

Datina ceaiului

Generalităţi Cartea este scrisă în coautorat : Lam Kam Chuen (maestru), Lam Kai Sin şi Lam Tin Yu. Nu am înţeles în ce anume este primul maestru şi nici cum şi-a dobândit titlul, căci aş fi curios, o iau aşa cum este.

Am cumpărat două cărţi despre ceaiuri (Datina ceaiului şi Cartea ceaiului), atunci când, aşa cum spuneam într-o postare mai veche, am descoperit gustul pentru această băutură. Până acum am citit-o doar pe prima, mi s-a părut că ar avea un caracter oarecum introductiv, cu multe ilustraţii.

Cartea cuprinde patru părţi : 1) Povestea ceaiului ; 2) Cultivarea ceaiului ; 3) Ora ceaiului şi 4) Ceaiuri curative. Cu alte cuvinte, cartea are o structură clasică, didactică : ce este şi de unde vine chestiunea studiată, istoric, chestiuni de conţinut (în cazul nostru cum se prepară ceaiul) şi chestiuni aplicative (ceaiurile curative). Mi-a convenit această abordare, căci eu nu ştiam mare lucru, aşa că trebuia să încep cu abc-ul.

Nu pot să fac un rezumat complet al cărţii, aşa că mă voi oprii doar asupra câtorva probleme fundamentale.

Tipuri de ceai Toate ceaiurile sunt obţinute din aceeaşi plantă – planta de ceai (camelia sinesnsis), care însă prezintă mai multe varietăţi (China, Assam, Cambogia etc). Ceea ce noi europenii numim ceai, sunt de fapt flori şi plante medicinale.

Ceaiurile se împart în mai multe categorii, in functie de felul frunzelor folosite şi metoda de preparare : albe, galbene, verzulii, verrzi, roşii şi negre. Cele mai bune ceaiuri sunt obţinute din frunzele tinere din vârful plantei, pe cănd frunzele de la bază sunt folosite la ceaiuri inferioare.

Procesarea În privinţa procesării sunt multe metode – fermentarea, prăjirea, uscarea etc. Ca şi în cazul tutunului, există mai multe procedee, ce duc la obţinerea anumitor tipuri de ceai, cu proprietăţi specifice. În esenţă ceiul este cules, uscat uşor (la soare, sau prin suflarea de aer cald peste un strat subţire de frunze), apoi frunzele sunt stocate în vase speciale şi lăsate la fermentat, însă înfoarse periodic (cam la o oră), urmează « prăjirea la foc iute a verziturii » (sau « distrugerea verziturii »), prăjire ce (tradiţional) se făcea într-un wok mare. Prin prăjire fermentarea este oprită ; frunzele corect prăjite vor părtra multă vreme aroma, iar cele prăjite excesiv vor avea un miros de ars. După prăjire, frunzele sunt formatate, prin rulare (bastonaşe, biluţe). În sfârşit frunzele astfel formatate se introduc în cuptor oentru coacerea finală, umezeala fiind redusă, până pe la 5%..

Prepararea infuziei este la fel de importantă ca şi procesarea.

Prepararea infuziei se face tradiţional după metoda Kung Fu, presupunând mai mulţi paşi : a) spălarea ceainicului ; b) spălarea ceştilor ; c) arătarea ceaiului (către invitaţi) ; d) spălarea ceaiului (opărirea) ; e) turnarea apei peste frunzele opărite ; f) turnarea ceaiului în ceşti ; g) servirea ; h) prepararea celei de-a doua infuzii.

Eu am adaptat puţin metoda, am făcut-o mai accesibilă pentru condiţiile mele.

Apa trebuie să fie cât mai pură, de izvor (dacă se poate), se fierbe până dă în clocot, însă nu se lasă să clocotească violent. Chinezii vorbesc despre trei stadii : « apa ochi de crab », « apa ochi de peşte » şi « apa moşneag », dintre cele trei, doar « apa ochi de peşte » este bună pentru prepararea ceaiului. Apa nu se toarnă direct peste ceai, ci se lasă puţin să se răcească.

Ceainicul are filosofia sa. Ceainicile chinezeşti se fabrică din numeroase materiale : jad, agată, cristal, lac, bambus, metal, porţelan şi ceramică. În prenzent ceainicele sunt fabricate, în special, din porţelan, ceramică şi metal. Ceainicele din ceramică nesmălţuită sunt mai dificile, deoarece au nevoie de o întreţinere specială, ele reţin apa, aromele şi toate substantele cu care intră în contact (spălarea cu detergent fiind exclusă). Ideal este ca băutorul de ceai să aibă mai multe ceainice pentru diferitele sortimente.

Apa fierbinte se toarnă în ceainic şi apoi se aruncă, astfel ceainicul este dezinfectat, curăţat şi încălzit (eu am adaptat puţin regula şi torn doar o ceşcuţă, clătind ceainicul cu această apă fierbinte, nu de alta, dar nu am un ibric atât de mare încăt să îmi permită să umplu ceainicul de două ori).

Frunzele sunt puse in ceainicul astfel pregătit şi se toarnă apa fierbinte, care între timp s-a răcit pe la 85 de grade. Frunzele se tin în ceainic câteva minute, în funcţie de tipul de ceai folosit şi de numărul de refolosiri. Ceaiurile albe, galbene şi verzulii se ţin puţin în apa fierbinte (în jur de 2-3 minute). La a doua folosire a frunzelor, acestea se tin mai mult, în jur de 5 minute (sau chiar mai mult). Frunzele de ceai nu se lasă în infuzie.

 

Primul meu proces

Un avocat nu vorbeste despre clientii lui, asta este o regula traditionala a avocaturii. Nu am de gand să o încalc ; eu voi vorbi despre un caz banal, imposibil de identificat, aşa că nu voi dezvălui identitatea clientului meu şi nici date personale.

După admiterea în avocatură mi-am luat un răgaz pentru a finaliza teza de doctorat, însă am un fel de blocaj şi nu sunt capabil să pun stiloul pe hârtie (mai exact să apăs tastele, căci scriu direct pe calculator). Aşa stând lucrurile am hotărât să mă înscriu măcar pe lista avocaţilor care primesc oficii, să încep încet, pentru ca atunci când mă voi elibera să prind mai repede viteză.

Delegaţia M-am dus într-o vineri să plătesc birul lunar către Barou, secretara îmi spune că are o delegaţie pentru mine. Îi mulţumesc, în timp ce iau bucată de hârtie, pe care o împăturesc firesc şi o bag în servietă. Ieşit afară desfac rapid servieta şi citesc în fugă delegaţia. Îmi citesc numele, numele clientului şi obiectul cauzei. Nu era ce mă aşteptam eu – o infracţiune recent săvârşită şi un inculpat de apărat. La obiectul cauzei scria « cont. exec ». Prima reacţie a fost – ce e asta ??!! sunt idiot ! nu înţeleg ! Împăturesc hârtia la loc şi plec.  După ce emoţia iniţială mi-a trecut, judec mai bine şi ajung la concluzia că aveam o contestaţie la executare (art. 461 Cod Proc. Pen.).

Ce înseamnă asta ? Simplu că infracţiunea fusese judecată, că există o hotărâre judecătorească pusă în executare, iar condamnatul contestă acum tocmai punerea în executare. Cu alte cuvinte nu aveam să o iau eu vitejeşte de la capăt şi să mă lupt pentru pentru fiecare cuvânt, pentru lămurirea (cât mai favorabilă) a fiecărei împrejurări şi în final pentru fiecare zi (în minus) pe care clientul o va petrece după gratii. La contestaţiile la executare nu mai este vorba despre fapte, despre infracţiune, ci doar despre probleme procesuale.

Problema este alta – ce să zic eu instanţei ? Căci sigur cererea făcută de condamnat este total paralelă cu posibilităţile legale de exercitare a contestaţiei la executare.

Luni m-am dus (însoţit de maestru) să studiez dosarul, care era extrem de subţire. Asta era bine şi nu foarte. Nefiind gros nu puteu apărea ( la primul termen) probleme deosebite şi rău căci dosarul de fond nu fusese ataşat şi nu aveam cum să ştiu ce instanţă pronuntase hotărârea, care erau împrejurările cauzei etc. În dosar am găsit cererea condamnaţilor prin care ei, sub titlu de contestare la executare, solicitau reducerea pedepsei, căci ar fi cam mare pt. fapta comisă. Evident, motivul invocat nu se afla nici măcar aproape de cele patru situaţii prevăzute la 461 în care se poate face contestare la executare.

Pregătirea Prima întrebare pe care i-am pus-o maestrului a fost : ce o să spun eu instanţei acum? Sunt avocat, obligat să îmi apăr clientul, dar nici aberaţii nu pot susţine. Maestrul meu este un civilist ( cum pregătirea teoretică de până acum îmi sugerează că aş fi şi eu), aşa că mi-a dat câteva explicaţii fundamentale şi m-a lăsat să îmi caut drumul. M-am apucat să întreb pe alţii cum au făcut în situaţii asemănătoare. Acasă am citit din tratatul lui Volonciu materia executării hotărârilor judecătoreşti penale, cu accent pe contestaţie. Am citit de câteva ori din cod instituţia contestaţiei, m-am uitat şi peste revizuire (poate cine ştie…). Apoi m-am dus la instanţa penală să văd (în desfăşurare) măcar o contestaţie la executare. Punând totul cap la cap am ajuns la următorul plan de bătaie : a) trebuie să cer amânarea deoarece dosarul de fond nu a fost ataşat ; b) după ce judecătorul ia dosarul meu, va trebui în câteva cuvinte să îî explic condamnatului în ce situaţie se află şi să îl întreb dacă vrea să continue ; c) pentru restul mă adaptez pe parcurs.

Maestrul meu m-a înveselit cu următorul scenariu : «  Îţi dai seama cu o seară înainte de termen clientul tău nu îsi doreşte altceva decât un avocat de prin filme care să găsească vreo chichiţă şi să îl facă scăpat ; nici nu bănuieşte că este primul tău caz. Ce ar fi dacă mâine vă treziţi toţi începători – avocaţii, procurorul şi un judecător tocmai ieşit de pe băncile INM-ului. O să vă uitaţi unii la alţii şi o să vă întrebaţi : bun şi acum ce facem ? »

Ziua termenului Vine şi ziua termenului. Şedinţa instanţei începea la 8 : 30, iar de la opt, grefiera urma să ne permită (avocaţilor) să ne uităm pe dosare (să verificăm dacă au mai apărut între timp noi acte). Cu o seară înainte îmi pregătesc tot – roba, costumul, pantofii şi servieta ; îmi pun telefonul să sune devreme, să nu carecumva să întârzii.

Mă trezesc, îmi aranjez nodul de la cravată, îmi iau roba nou – nouţă şi plec. Ajung la instaţă devreme, mă uit pe lista cazurilor pentru a vedea în ce sală sunt. După ce mă orientez în spaţiu, mă postez in faţa unei uşi inchise şi aştept. Observ ceilalţi avocaţi – vorbesc între ei, sunt îmbrăcaţi în robe (aha, deci aşa ar trebui să fac şi eu). Mă mai plimb puţin şi îmi pun şi eu roba – prima oară când îmbrac armura avocatului, aveam să îi fac botezul. Roba mea era impecabilă, nouă, netedă, toate faldurile stăteam aşa cum trebuie – se vede de la o poştă că sunt novice, îmi spun. Nu trece mult şi văd un avocat trecut bine de a doua tinereţe, purta o robă mătuită de timp, din material gros (cum ştiu că se făceau pe vremuri) şi în loc de banda albă cu care se termina eşarfa de la roba mea, el avea, de aceeasi lăţime, un fel de blană artificială. Nu aş vrea să mă întâlnesc prea curând cu un asemenea avocat (de pe poziţii adverse).

Se deschide sala, iau dosarul, nu apăruse nimic nou, decât citaţiile condamnaţilor.

Dosarul meu este luat destul de repede (mai repede decât mă şteptam eu) şi totul decurge după cum îmi construisem eu scenariul. Judecătorul îi întreabă dacă avocaţii le-au explicat în drept situaţia, dacă sunt mulţumiţi de avocaţi şi dacă vor să continue. « Da » la toate întrebările. Apoi le spune că ce au cerut ei nu se poate acorda prin contestaţia la executare, la care unul (mai experimentat probabil) spune că el vrea recurs. Judecătorul spune că recurs să fie, numai că va da un nou termen pentru ataşarea dosarului de fond.

După şedinţa de judecată îmi întreb maestrul cum m-am descurcat – păream relaxat, numai el ştia ce morcov aveam (parafrazez, căci el s-a exprimat altfel, ceva legat de un creion rupt …. înţelegeţi voi).

Acesta a fost primul meu temen.

Agora

Rareori mi se întâmplă să îmi placă un film. Mă  uit la tot felul de filme (cu pretentii sau fără), însă nu mi produc vreo emotie deosebită .  Acesta mi-a atins niste corzi sensibile.

Mai întâi datele seci : Anul lansării- 2009 ; Regizor – Alejandro Amenábar ; Scenariul – Alejandro Amenábar şi Mateo Gil. În privinţa actorilor nu îi înşir pe toţi, personajul principal,  Hypatia, a fost jucat de Rachel Weisz..

Filmul recrează posibila viaţă a Hypatiei, unica femeie filozof din antichitate, despre care nu se ştie mare lucru, căci nişte idioţi i-au ars opera.

Povestea  În secolul IV Egiptul se afla de mult sub stăpânire romană, iar Imperiul îşi trăia ultimii ani. Totul se învârte în jurul unei noi biblioteci a Alexandriei (vechea şi marea bibliotecă fusese incendiată), unde erau păstrate textele ştiinţei antichităţii. Biblioteca era centrul cultural şi religios (templu al tuturor zeităţilor păgâne) pentru  populaţia Alexandriei care încă mai credea în vechii zei şi urma modelele culturale (inclusiv vestimentaţia) antichităţii greco-romane.

Hypatia preda ştiinţe (filosofie, astonomie, matematică) la ultima şcoală din Alexandria organizată după modelul clasic al antichităţii. Evident a provocat emoţii puternice în rândul cursanţilor (nu cu mult mai tineri decât ea).

Antichitatea îşi trăia însă ultimele zile, sfărşitul fiindu-i grăbit de creştinism (mai ales de cresţini). Foştii sclavi şi urmaşii acestora, precum şi membrii claselor sociale inferioare, dintr-o dorinţă funciară de răzbunare, folosesc creştinismul pentru a răsturna ordinea vechii lumi.

Aristocraţia, nostalgică a vremurilor trecute, civilizată şi îmblânzită, se întreba de unde a răsărit puzderia de creştini şi îşi amintea vremurile când creştinii erau aruncaţi la lei în arenă. În amintirea superiorităţii sale şi a dreptului de a ucide fără nici un fel de răspundere aristocraţii pun la cale un măcel al creştinilor din Alexandria, care însă nu iese chiar cum şi-ar fi dorit, ba dimpotrivă. Aristocraţii sunt nevoiţi să se retragă în Templul Serafic, apăraţi de o armată firavă, care mai mult simbolic reuşeşte să ţină gloata la distanţă. Împăratul pentru a calma spiritele le acordă asediaţilor graţierea în schimbul dreptului creştinilor de a intra în Templul Serafic (care era bibliotecă totodată) şi de a face ce consideră ei de cuvinţă. Hypatia, împreună cu ceilalţi asediaţi fug în grabă luâd cu ei tot ce puteau căra, însă majoritatea manuscriselor, instrumentele ştiinţifice, statuile greceşti, romane şi egiptene (ale zeităţilor) rămân pe loc pentru a fi vandalizate.

După ani, unul din foştii studenţi ai Hypatiei, trecut la creştinism ajunge guvernator şi un altul episcop creştin. Hypatia îşi continuă cercetările ajutătă de un sclav bătrân şi fidel. Un preot creştin exaltat şi răzbunător doreşte ştergerea oricărei urme a vechii ordini, răstălmăceşte cuvintele Bibliei şi porneşte o adevărată mişcare populară prin care nu doreşte altceva decât puterea politică.

Hypatia, femeie, aristocrată, învăţată, refuză creştinarea şi este acuzată de vrăjitorie şi tot felul de alte absurdităţi (obsesii bolnave ale unor creştini, bine reprezentate în Evul Mediu, care însă au făcut multe victime). Hypatia este capturată şi condamnată la lapidare (ucidere cu pietre). Un fost sclav, eliberat chiar de Hypatia, o sugrumă pentru a o scuti de o moarte chinuitoare şi umilitoare.

Întreaga operă îi este distrusă, astfel încât noi nu mai ştim mare lucru din gândirea ei.

De ce mi-a plăcut atât de mult filmul ?

-         Eu sunt un paseist, atras irezistibil de sfârşitul marilor civilizaţii ;

-         Panteonul eităţilor antichităţii, toate doctrinele religioase şi misterele aferente reprezintă valori ale spiritualităţii umane care s-au pierdut (ca realitate vie) ; cărţile de istorie, filosofie a religiilor etc nu pot reconstitui această bogăţie ;

-         Biserica creştină a luptat din răsputeri să înlăture religiile păgâne, de multe ori s-au comis abuzuri şi exagerări

-         Vechile religii s-au întâlnit la un moment dat cu creştinismul, transiţându-i o serie de idei şi obiceiuri ; mai târziu, creştinismul le-a transformat radical şi le-a negat rădăcinile. Această întâlnire în timp mie mi se pare fascinată. Când am vizitat Atena, am urcat (normal) şi pe Acropole, acolo o imagine m-a fascinat : alături de măreţele temple ale zeilor am văzut câteva biserici creştine (datând de la sfârşitul antichităţii), mici şi sfioase. Pentru o clipă am visat acele timpuri şi am văzut preoţii zeilor în templele lor, sărăcite însă, alături de primii preoţi creştini în modestele biserici de cărămidă roşie. Bisericile creştine aveau elemente arhitecturale direct derivate din tradiţia antichităţii (nu ca reproducerile de mai târziu, un pic cam chicioase) şi parcă erau mai încărcate de adevărată spiritualitate creştină decât mândrele catedrale de mai târziu.

-         Confruntările teologice între creştini şi păgâni trebuie să fi fost fabuloase ;

-         În sfârşit, filmul mi-a amintit ce înseamnă filosofia – căutarea unui răspuns raţional la o întrebare oarecare ce a răsărit spontan în mintea celui care gândeşte şi cum ar trebui să arate un profesor – un învăţat cu vaste cunoştinţe în permanent dialog cu sine şi cu studenţii săi.

Si un link catre trailer – ul filmului:

http://www.youtube.com/watch?v=RbuEhwselE0

Zeppelin de la Vauen

Scriu despre un tutun pe care l-am fumat o singura dată – Zeppelin de la Vauen. În urmă cu ceva vreme, pe când mergeam la clubul de pipă (din păcate acum nu mai am timp), am avut ocazia să fumez acest tutun. Un membru al clubului m-a îndemnat să încerc şi altceva decât aromaticele mele. Şi bine a făcut.

Tăietura este una de tip ribbon, iar aroma – de tutun natural. Aroma este dată de amestecul de tutunuri, nu de vreun aditiv.

Se fumează uşor, iar această afirmaţie este valabilă de la momentul aprinderii, până la ultimul fum. Nu piscă deloc la limbă, fumul este lejer, uşor.

Tot ansablul este masculin, fără a conţine deloc controversatul tutun latakia.

Este o bună variantă pentru cei care vor să mai alterneze tutunurile aromatice. Cred că tutunurile aromatice nu pot fi fumate în mod regulat, frecvent; oricui i se apleacă de la prea mult dulce.  Eu am putut rămâne doar la aromatice, în special, deoarece fumez rar (chiar foarte rar), însă dăcă aş fuma pipă în fiecare zi, atunci sigur mi-aş alege câteva tutunuri naturale, iar Zeppelin ar fi unul din ele.

Agnus Fraser – Ţiganii

 

Am văzut pe blogul Elfului o primă postare în legătură cu ţiganii/romii, ceea ce mi-a reamintit că nu demult am citit şi eu o carte foarte interesantă despre această etnie. Ţiganii/romii sunt o etnie controversată (urâtă, dispreţuită, discriminată, temută, marginalizată etc), majoritarii din ţările europene au o opinie formulată despre aceşti oameni, însă nu prea le cunosc originile şi nici istoria. Până nu demult şi eu mă aflam în aceeaşi situaţie, aşa că atunci când am avut ocazia, am citit cu mult interes cartea lui Agnus Fraser.

I Origini

Prezenţa şi originea etniei ţigăneşti în Europa, dar nu numai (au ajuns până în SUA) a reprezentat pentru multă vreme un mister (la sfârşitul sec XVIII- începutul sec XIX apar primele studii ştiinţifice – lingvistice). Ceea ce a îngreunat mult înţelegerea fenomenului a fost lipsa, aproape totală, a izvoarelor istorice din prima etapă a migraţiei, ceea ce a ocultat originea etniei ţigăneşti foarte multă vreme. Un exemplu tipic pentru erorile privind originea ţiganilor este următorul : pentru o lungă perioadă (începând cu Evul Mediu) s-a crezut că ţiganii ar fi venit din Egipt, această eroare a fost susţinută sau poate chiar indusă chiar de către ţigani (ştiut fiind că Egiptul este unul din leagănele ocultismului, iar o măsură importantă a ţiganilor se ocupa tocmai de necromanţie, prezicerea viitorului, vrăji de tot felul etc).

Originile etniei ţigăneşti au putut fi identificate prin intermediul studiilor lingvistive. O afirmaţie semnificativă făcută de un cercetător caracterizează foarte bine demersul : «  Adevărata istorie a rasei ţigăneşti se află în studiul propriei lor limbi ».

Primele mostre de limbă ţigănească apar relativ târziu, fiind publicate în Anglia în 1547. În anii 1770, într-un jurnal maghiar – Wiener Anzeigen sunt publicate în jur de 40 de articole anonime privind modul de viaţă al tiganilor, autorul este identificat ulterior – Samuel augustini Hortis (pastor luteran). În această serie de aricole se face legătura între limba ţigănească şi India şi India. Iacob Bryant atrage atenţia (1785) Societăţii arheologice din Londra (printr-un material) asupra unor analogii dintre limba romani şi limbile indo-iraniene. Printre cele mai importante, mai documentate, studii : Alexandre Paspati – Studii asupra ţiganilor (Constantinopol, 1870) (autorul afirmaţiei de mai sus) ; John Sampson – Dialectul ţiganilor din Ţara Galilor (1926) şi Johan Dimitri Taikon – Limbajul ţiganului căldărar (Suedia1963) .

La stabilirea afinităţilor dintre limbi, două dintre cele mai importante indicii sunt : caracterul comun al vocabularului fundamental şi asemănarea în ceea ce priveşte structura gramaticală. Indubitabil limba ţigănească îşi are originea în vechea sanscrită, mai exact în limbile şi dialectele ce i-au succedat. În spaţiul Indiei s-a vorbit şi incă se mai vorbesc mai multe dialecte înrudite, iar populaţia ţigănească din ţările europene, dar nu numai foloseşte dialecte diferite, aşa că nu se poate determina cu exactitate, doar pe baza cercetării lingvistice, grupul etnic din India căuia i-ar aparţine ţiganii zilelor noastre.

Pe lângă cercetările statistice s-au făcut şi cercetări de antropologie fizică – măsurători ale părţilor corpului, grupa sanguină predominantă sau cercetări genetice. Toate acestea confirmă concluziile demersului lingvistic, fără însă a putea aduce, la ora actuală cel puţin, clarificări suplimentare.

II Etimologie Controversatul cuv ânt “rom” Cel mai probabil, ţinând cont că în limbajul ţigănesc de azi pot fi dentificate cuvinte aparţinând mai multor dialecte, ţiganii nu aparţin doar unui singur grup etnic, ci mai multor asemenea grupuri, mai exact păturile cele mai sărace ale acestora. Există o interesantă implicaţie etnică care poate fi dedusă pe baza limbii. Ea rezultă din denumirea pe care ţiganii o folosesc (nu de puţine ori) când se referă la ei – « rom » (în limba romai din Europa), lom în dialectul armean şi dom în cel sirian şi persan. Termenii de « domba » din sanscrită sau « dom » sau « dum » din indiana modernă se referă la un conglomerat de triburi. În sancrită termenul a dobândit sensul de « om dintr-o castă inferioară care trăieşte din cântat ». În limbile indiene moderne, termenii au înţelesuri asemănătoare – « casta muzicantoare – « casta muzicanţilor ambulanţi », « slugă », « om oacheş de castă inferioară ».

 

III  Migraţia

Motivele exacte ale exodului nu se cunosc, pot fi doar bănuite – foamete, război etc. Se pare că în Persia pot fi identificate primele izvoare scrise cu privire la populaţia de origine indiană migratoare. În contextul invaziei arabe şi a războaielor cu perşii din secolul VII d. Ch, populaţiile indiene au luptat iniţial de partea regelui persan, iar ulterior au trecut de partea arabilor (îmbrăţişând credinţa islamică). În secolul VIII o populaţie de sorginte indiană a fost deportată pe malurile Tigrului, ulterior alte asemenea grupuri au fost folosite pentru colonizarea nordului Siriei. Şederea în Persia poate fi dovedită, pe lângă săracele izvoare scrise, şi prin anumite cuvinte preluate în limba ţigănească. Plecarea din Persia s-a făcut probabil în contextul războaielor cu arabii.

O bună parte din populaţia indiană a migrat în Armenia. După ce Imperiul Bizantin a început campaniile de cucerire a Armeniei (primele decenii ale secolului al XI-lea), migraţia a continuat chiar spre teritoriile cuceritorilor. Stăpânirea bizantină în Armenia a fost de scurtă durată, înlocuită cu cea turcească.

Bizanţ Prezenţa ţiganilor în Imperiul Bizantin (incluzând aici şi Grecia) este dovedită atât prin izvoare istorice scrise, cât şi prin izvoare lingvistice (în limba ţigănească sunt o serie de cuvinte de sorginte greacă). Ţiganii şi-au făcut simtită prezenţa atât la Constantinopul cât şi în Pelopones şi în insulele greceşti. În Bizanţ ţiganii erau numiţi “adingánous”. Patriarhi ai Constantinopolului în scrisori circulare adresate clericilor îi sfătuieşte pe aceştia să îi instruiască pe enoriaşi să nu apeleze la serviciile ţiganilor (ghicitori, ursari, vrăjitori etc). Sunt multe mărturii care arată cum ţiganii s-au folosit de credulitatea şi supersiţiile localnicilor. În portul maritim Modon s-a constituit o importantă colonie ţigănească. Aflat la jumătatea distanţei dintre Veneţia şi Iaffa, portul Modon era un binevenit popas pentru pelerinii care se duceau către Ierusalim. Dealul din apropierea Modonului, populat de ţigani a primit denumirea de Micul Egipt. Se pare că în Bizanţ s-a făcut apropierea între ţigani şi egipteni. Bizantinii cunoşteau Egiptul, unul din leagănele ocultismului (în sensul cel mai pur al termenului), precum şi trăsăturile locuitorilor săi, pe baza acestor date şi ţinând seama de preferinţa ţiganilor pentru ghicit şi alte asemenea ocupaţii aducătoare de venituri, probabil au făcut o legătură cu Egiptul. Ţiganii nu erau totuşi consideraţi egipteni, din moment ce şi pelerin german (Bernhardb von Breydenbach) dovedeşte că ştia acest adevăr, numindu-i pe ţigani «trădători şi hoţi care susţin că vin din Egipt atunci când sosesc în ţinuturi germane ».   in Bizanţ şi în Grecia ţiganii s-au familiarizat cu unele cuvinte greceşti, dar şi cu lumea creştină. Mai mult ca sigur au auzit de Ţara Sfântă şi au observat privilegiile pe care le aveau pelerinii. Toate acestea le vor fi de folos mai târziu.

Bulgaria, Serbia şi Ţările Româneşti Din Bizanţ, ţiganii (o parte a lor) au trecut în Bulgaria, Serbia şi Ţările Româneşti, ţări ortodoxe, ce întreţineau legături cu Constantinopolul (centrul spiritual al ortodoxiei până la cucerirea otomană). În Ţările Române ţiganii au fost făcuţi robi – o formă de sclavie, din moment ce erau vânduţi la târg, lăsaţi moştenire (precum obiectele), stăpânii putând chiar să despartă familii. Ţiganii ar fi părăsit Ţările Române, însă boierimea s-a împotrivit, căci erau deja un bun economic important. În Ţările Române unde corupţia şi sărăcia erau generalizate, boierii au văzut în ţigani o sursă de câştig.

Migraţia către Europa occidentălă – « marea şmecherie » Anul 1417 are o semnificaţie deosebită pentru migraţia ţiganilor către spaţiul vest europea. Anterior acestui an au existat unele infiltrări, însă nesemnificative (numeric). Începând cu 1417, pe întregul cuprinsul Europei vestice se întâlnesc documente ce consemnează pătrunderea masivă a populaţiilor ţigăneşti, în foarte multe dintre acestea regăsindu-se o poveste comună. În mod subit ţiganii încep să se poarte într-un mod nemaiîntâlnit până atunci. Se deplasează aparent cu un scop bine determinat având în frunte conducători cu titluri impresionante (conţi, duci), evident fictive. Toţi pretind că sunt pelerini, veniţi din Egipt, sau Micul Egipt, iar călătoria lor este una de penitenţă, mai exact o pedeapsă stabilită chiar de Papă de a călători în pribegie timp de 7 ani pentru păcatul strămoşilor lor. Acest păcat ar consta în aceea că strămoşii lor ar fi sost creştini, însă părăsind calea cea dreaptă s-au întors la zeităţile păgâne, iar ei revenind la creştinism trebuie acum să ispăşească acel păcat. În plus prezentau chiar salvconducte (documente sau scrisori de liberă trecere) din partea Papei sau a regelui Sigismund al Sfântului Imperiu Roman. În acest fel ei au reuşit să determine localnicii să îi primească bine, să le dea de pomană (bani şi diverse bunuri). Unii conducători locali, de bună credinţă, au eliberat şi ei salvconducte autentice.

În timp această strategie s-a decredibilizat, în conditiile în care ţiganii pe unde treceau săvârşeau mici innfracţiuni – mici furturi, înşelătorii de tot felul, aveau, în genere, un comportament deviant. La început localnicii au încetat a le mai da de pomană, apoi au luat atitudine (izgonindu-i uneori prin mijloace violente), iar ulterior chiar autorităţile statale au intervenit. Salvconductele au fost declarate nevalabile sau invalidate ; mai mult ţiganilor li s-a impus să părăsească teritoriul statului respectiv, sub diverse pedepse (până la cea capitală). În medie după prima apariţie dura până la 50 de ani până când apăreau primele acte normative ale autorităţilor împotriva ţiganilor.

În ciuda acestor acte normative migraţia a continuat.

IV Religia În privinta credintei mulţi observatori contemporani şi cercetători au constatat că ţiganii, spre deosebire de evrei de exemplu, nu au fost legaţi de o religie anume. Mai mult, ar părea că ei nu au avut o religie a lor. Ei au preluat cu mare uşurinţă religia creştină în spaţiul european sau cea mahomedană în spaţiul arab sau în cel al Imperiului Otoman. Preluarea unei religii apare astfel ca un mijloc de a se face mai uşor acceptaţi.

V Holocaustul uitat Un moment maxim al opresiunii îl constituie regimul nazist din Germania şi cel fascist al statelor aliate Germaniei. Naziştii au stabilit două etnii ce trebuiau eradicate total din Germania, dar şi din Europa – evreii şi ţiganii. Deşi despre evrei s-a scris şi s-au produs numeroase studii, ţiganii au fost oarecum daţi uitării, din acest punct de vedere. De aceea se poate spune că în privinta lor a avut loc un holocaust uitat.